Starea absenţei se va încadra în formula anima – anima, care va alcătui Anima?-„?” Libertatea fiinţei se limitează numai la sinele ei, care în varianta rezolvării pozitive coincide cu limitele cadrului echilibrului stării pe care o conţine, recuperându-se astfel integral şi căpătând capacitatea de a-şi renova forma în stare să genereze una mai superioară decât precedenta. Forma nouă se va exprima prin formularea anima + anima, (/ anima / anima /), constituind o nouă treaptă a devenirii fiinţei în mersul ei spre desăvârşire – Anima! Deci, limitarea libertăţii sensului dăinuirii fiinţei, pornind de la starea neutră (echilibrul ei) în varianta posibilităţii de a rămâne cât mai mult în cadrul acestui echlibru nu înseamnă şi o limitare a libertăţii în interiorul sensurilor pe care le poate lua rezolvarea tainelor fiinţei cu cele două variante posibile ale lor.
Limitarea libertăţii sinelui face ca ea să rămână mai mult în echilibru, adică să fie o fiinţă mult mai stabilă, iar libertatea sinelui dincolo de această limită face fiinţa să-şi piardă din echilibru, adică să devină mai incertă. În acest fel, ca intimitate (ca echilibru), fiinţa este absolut liberă în cadrul echilibrului care face legătură cu libertatea divină a luminii eterne, dar nu şi dincolo de el în forma tot mai vulnerabilă şi incertă, căci în această situaţie ea are numai o singură variantă posibilă de rezolvare a existenţei sale – cea a rezolvării în sens negativ. Astfel vedem că măsura pe care i-o oferă omului echilibrul este limitată în formă, dar nelimitată în intimitatea sa absolută, care coincide cu proectul ei fiinţial ce se identifică cu sufletul său ca idee a priori.
Aşadar, fiinţa este o devenire şi rămânere în devenire ca libertate limitată de formă, şi o statornicie şi rămânere în statornicie ca intimitate absolută în profunzimea ei absolută. De aceea, omul cu un mare suflet, adică cu statornicie, este o realizare în sensul păstrării luminii divine. Astfel, ea ca statornicie este un câştig (un adaos) pentru eternitate (Absolut), dar şi pentru forma ei, deoarece, în cazul deveniri sale pozitive forma devine mai perfectă, dar în acelaşi timp şi mai statornică pentru sufletul său implicit şi pentru eternitate, făcând durata vieţii cât posibil de lungă.
Dacă sufletul presupune limitarea comportamentului fiinţei, iar forma determină libertatea permisă acestui comportament, atunci ce condiţionează această libertate a fiinţei în cadrul formei, care o impune să posede o conduită cu caracter unilateral (în devenire negativă)? Această condiţionare este alegerea sinestătătoare de către om a drumului ce duce spre cele două variante posibile ale devenirii sale. Dacă fiinţa umană ar fi înveşnicită într-o singură formă, atunci am putea considera că ea este identică cu ea numai în libertatea sa în cadrul ei atât în descifrare esenţială cât şi senectută.
Forma fiinţei este învelişul protector al componentei sale materiale, identificată cu însăşi structura sa menterial-biologică. Aşa cum libertatea este un produs hazardat al tuturor posibilităţilor, ea îşi alege posibilităţile realizabile, cât şi pe cele nerealizabile deopotrivă ca situaţii existente şi respectiv inexistente. În posibilităţile realizabile existenţiale libertatea se manifestă în aceeaşi măsură, sustrăgând din capacităţile sale atât formele viabile, cât şi pe cele mai puţin viabile. Așadar, în formă, ea se fa manifestă în cele două variante: dezlegare pozitivă şi dezlegare negatvă ca stări parţilale ale întâmplării realizate din legea care este întâmplarea adică libertatea, şi a legii care este dezlegarea în negativ, fiind întâmplarea realizbilă a libetăţii însăşi. Acesta este adevărul ce certifică echilibrul antitezelor în Teză – temeinicia suficienţei lui pe care se clădeşte veşnicia. În acest mod libertatea prin libertate în mod hazardat se eliberează de variantele posibile nesustenabile ce nu satisfac potenţialul unor posibilităţi realizabile, viabile.
Din acest motiv forma îl poate înşela pe om crezând că ea constituie unica şi cea mai performantă cucerire a spiritului său, din care cauză el derapează înşelându-se în ea. Astfel se explică faptul că forma de multe ori înşală şi nu exprimă adevăratul conţinut al ei, care îi poate oferi o înfăţişare credibilă. Adevăratul conţinut salvator al ei este starea în care se află echilibrul coeziunii dintre suflet şi trup. Sufletul va rămâne întotdeauna o intimitate, un adevăr ascuns, pe când forma se va etala în toată plinătatea şi splendoarea ei. Va trebui să descifrăm în esenţial forma ca să descoperim esenţa (seminţa ei) şi să lăsăm pe seama descifrării senectute derapajele fiinţei umane de la comfortul ei spiritual.
Cu cât sufletul va fi mai limitat decât un echilibru intermediar (echitabil) dintre el şi trup, cu atât se va plasa într-un antagonism mai accentuat cu lăcaşul său fizic. Compromisul conlucrativ cel mai mare posibil se va instaura atunci când fiinţa umană nu va părăsi limitile cadrului echilibrului său sufletesc. Aşadar, limita superioară pe care o poate atinge performanţa fiinţială umană se identifică cu acest cadru echitabil echilibrat dintre trup şi suflet – starea intermediară care ţine fiinţa cât posibil de mult în viaţă. Orice fiinţă umană la începuturile vieţii sale se află în cadrul acestui echilibru. Deci, în devenire fiinţa are o singură variantă de ales pentru a rămâne mai mult în existenţă şi pentru a-şi păstra suficient de mult felul de a fi confortabil şi suficient sieşi: păstrarea acestui echilibru.
Fiinţa va avea o stare mai curată din punct de vedere sufletescă, adică mai echilibrată cu un înalt potenţial vital la începutul existenţei sale. Libertatea hazardată a posibilului realizabil pe parcursul vieţii omului îi va slăbi oricum echilibrul, făcându-l mai puţin stabil, din care cauză el se va îndepărta de curăţenia sa sufletească, dar şi trupească spre mijlocul vieţii şi cu atât mai mult spre sfărşitul ei. Prin urmare, omul este mai curat sufleteşte în copilărie decât spre sfărşitul vieţii sale. Iată de ce copilul este întotdeauna mai puţin vinovat decât orice matur.2 Copilul va crede cu sufletul prin inimă – adultul se va îndoi, cu trupul prin raţiune. De aceea spre sfărşitul vieţii, omul devine mai neajutorat şi mai infantil decât orice copil, din care cauză trece în nefiinţă.
Cum se poate atunci modela omul pe sine ca să se ştie în intimitatea sa sufletească suficient de mult? El va trebui să se abţină de la păcatele şi ispitele vieţii, să devină şi să se menţină mai mult copil în suflet atât comportamental, moral, cât şi fizic (comportament social, economic, cultural, religios etc.) şi să creadă mai mult decât să se îndoiască. Omul va trebui să dea ascultare prin fapte mai mult spuselor inimii şi să neglijeze impulsurile creierului (ale raţiunii). Oare nu de aceea că omul zilelor noastre dă ascultare poftelor impulsive ale raţiunii, faptele sale nu corespund cu ceea ce-i pregăteşte inima, intuiţia şi morala, lumea pe care el o alcătuieşte antrenându-se astfel tot mai mult într-o derută din ce în ce mai păgubitoare pentru destinul ei?
Deci, pentru a se opri din mişcarea sa accelerată spre prăbuşire omul nu trebuie să-şi pună niciun scop în viaţă. căci însăşi viaţa este scopul suprem pe care Divinitatea i l-a pus în faţă pentru a fi cu cinste dus pănă la capăt şi a nu-l rata, deoarce când scopul scuză orice mijloace în urma lor rămân numai ruini. În acest sens putem spune că nu există o dezordine mai mare decît ordinea legiferată cu forţa. Nu putem spune că sufletul este tiran, deoarece el oferă trupului libertatea de a alege între bine şi rău, pentru că cel mai străluicit veşmânt al lui este trupul neprihănit.
Dacă viaţa îl aruncă pe om în bezna păcatelor, atunci el nu trebuie să caute în zadar calea salvării în acest întuneric. În întunericul absolut şi lucrurile puţin vizibile par orbitoare. Omul nu trebuie, deci, să-şi pună scopuri în viaţă de prisos, căci viaţa le va alege pe acelea care să-l facă să supraveţuiască. Pe cât trupul se desfată în plăceri, pe atât sufletul se zbate în suferinţă. A nu cunoaşte nimic şi a cunoaşte totul este tot una în faţa Divinităţii, căci credinţa nu are nevoie nici de una, nici de alta. Nu a existat om mare în lume ca să nu fi fost lovit de măreţia lui. Nicăeri în altă parte nu-şi poate vedea adevărata imagine omul decât privindu-se în oglinda care este sufletul său. Astfel omul devine filosoful care face să încolţească şi seminţele pe care alţii le cred sterile. Şi dacă fiinţa umană îşi perde sufletul, neglijându-l prin purtările sale, atunci cât de neom este el ?! Singura posibilitate a omului matur de a se apropia cât mai mult de sufletul său este neprihănirea – viaţa în afara ispitei şi a păcatului.
Când ucenicii s-au apropiat de Iisus şi L-au întrebat: Cine este mai mare în Împărăţia cerurilor.3 „Iisus a chemat la el un copil, l-a pus în mijlocul lor4„şi le-a zis:” Adevărat vă spun că, dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu şi nu vă veţi face ca nişte copilaşi, cu nici un chip nu veţi intra în împărăţia cerurilor.”5 „ De aceea oricine se va smeri ca acest copilaş va fi cel mai mare în Împărăţia Cerurilor.”6
Simone de Beauvoir spunea despre relativitatea „simţului de bătrâneţe”: „Tocmai fiindcă vârsta nu este trăită în stilul pentru sinelui fiindcă nu avem experienţa transparentă precum cea a cognitoului e posibil să ne credem tineri pînă la sfârşit.”7
Oricum fiinţa va sfârşi cu senectutea, apoi cu nefiinţa. Deci, în descifrare, senectute fiinţa afectată de păcatele vieţii se va încadra în următoarea formulă: animus – animus / anima – Anima?, astfel ea pierzându-se pe sine şi devenind irecuperabilă (vezi mai sus). Anume echilibrul sufletesc şi satisfacţia sufletească reprezintă acel „trăit în stilul pentru sinelui”- a esenţei lui pe care Simone de Beauvoir l-a intuit ca determinantă a plenitudinii vieţii umane. Care ar fi soluţia atingerii acestei stări a „trăirii în stilul pentru sine [pentru suflet]” – acea „experienţă precum cea a cognitoului„ dacă nu însăşi credinţa sinceră în Puterea Divină şi în Învăţătura Creştină?
Dar pentru acest lucru este necesar de a ne cunoaşte pe noi înşine ca fiinţe. Este nevoie de a descifra tainele fiinţei atât în structură esenţială, cât şi senectute pentru a descoperi în ea esenţa divină cu care Divinitatea a înzestrat-o şi pe care fiinţa umană este datoare s-o ocrotească şi s-o înnobileze, dacă va dori să se salveze.
În a aprofunda semnificaţia acestor investigaţii, a descifrării fiinţei umane în cele două ipostaze, este necesară o expunere a concluziilor extrase din ele , încununate în formule verbale mai concentrate, mai subtile, mai substanţiale, dar şi mai esenţiale, în stare să pătrundă mai în profunzime tainele lor, care includ în ele toate legăturile cu caracterele a ceea ce descinde din prestanţa sa formatoare de Realitate şi au legătură directă sau indirectă cu fiinţa umană.
Iată-le: Mişcarea creează, dar şi demolează. Numitorul comun al produsului ei este însă neutru şi se numeşte veşnicie. Cel care-şi trăieşte viaţa în bunătatea sufletului nu se teme de răul morţii. Pe cât sufletul este plin de taină, pe atât trupul este lipsit de ea. Toate virtuţile Naturii vin din mişcarea predestinat ordonată a evenimentelor timpului. Nu poate omul să fie liber nici în previzibil, nici în imprevizibil, ci doar în credinţă. Nu este nimic mai relevant decât forma şi nimic mai revelant decât ceea ce ascunde ea în interior. Înălţimea tuturor este sufletul, dar nu fiecare este vrednic de înălţimea lui. Ce altceva poate să stăruie în mai mare şi mai mult decât însuşi faptul că suntem? Fiecare om face filosofie, dar cei mai mulţi nu o fac din convingere, dar din necesitate. Nu este nimic mai scurt decât viaţa şi nimic mai lung decât neliniştea aşteptării sosirii sfârşitului ei. Omul care-şi trăieşte viaţa în bunătatea sufletului nu se va plânge niciodată că a trăit puţin. Dacă te simţi vinovat în fiecare zi în faţa acelei zile înseamnă că te afli pe drumul cel bun. Dacă omul îl descoperă pe Dumnezeu în fiecare zi, atunci el este vrednic de dragostea Lui. Dacă totul se mişcă, atunci nu este în zadar. În zadar poate fi numai părerea că rezultatul ei ar fi fără sens.
2 Noul Testament, ”Evanghelia după Matei”, Worldwide Printing, Duncanville, USA, 1998, vers. 1-6, p. 22
3 Ibidem, cap. 18, vers. 2, p.22
4 Ibidem, ver. 3, p. 22.
5 Ibidem. vers.4
6 Teodor N. Țârdea, !”Senectutea – probleme și atitudini socio-filosofice și bioetice „Materialele Comferinței a IX științifice internaționale , Chișinău 10-11 martie 2004, p.27
7 Ibidem.