Capitolul 7. În cine intră răul?
Agentul de la poarta penitenciarului le-a deschis imediat. Amăriucăi își parcă Ibiza lui antică, de care râdeau toți copiii din cartier, lângă gipurile demne de Cartea Recordurilor aparținând personalului penitenciarului. Dar lucră totuși la meserie, astfel încât ușa lui Nenici nici nu se putea deschide.
– Ei, na, ce fac acum?! Au ăștia ce râde de cum ai parcat! Hai, ieși mai repede, să ies și eu.
De abia când doctorul puse picioarele pe asfalt, Jad se ivi de nicăieri și începu să se frece de pantalonii lui negri.
– Chiar de tine aveam nevoie, frumosule! Vorbesc serios! – spuse psihiatrul luând motanul în brațe și apropiindu-i capul de fața lui.
Jad începu să îl miroase cu un aer critic, ba chiar ușor reprobativ.
– Ce nu-ți convine? Loțiunea de ras?
– E a dumneavoastră, domnule? – începu să strige agentul de la poartă, apropiindu-se numai atât cât să nu-și părăsească în mod oficial ghereta. Păi ăsta a sărit dimineață devreme gardul, nu am mai văzut așa ceva! Eu ziceam că nicio mâță nu poate așa ceva, doar sunt bucăți întregi de termopan până sus, vedeți?!, iar barele nu au îmbinări. Nu știu cum a făcut, doar ne-am trezit cu el aici! Ba chiar a căzut în capu’ lu’ Tanța de la bucătărie, nu știu cine s-a lovit mai tare, ea sau motanu’! Stătea și femeia sprijinită de gard, să fumeze o țigare! L-a înjurat, a dat să dea cu picioru-n el, dar s-a ferit șmecheru’! Dar până la urmă i-a adus niște ruladă Sasca de la bucătărie, că a zis că mai bine o dă la motanu ăsta roșu decât la ticăloșii dinăuntru! Dar de-abia s-a atins de mâncare, a stat tot timpul la ușa de la pavilionul doi și mieuna de numa-numa! Acuma a fugit la mașină, când ați venit!
Tot timpul cât a vorbit agentul de poliție, Jad s-a uitat în ochii doctorului de parcă i-ar fi spus: “când are de gând să tacă și ăsta?!”
– Nu l-am mai văzut până acum, dar îl iau cu mine. Mie-mi plac ăștia!
Parcă înțelegând că are treabă toată ziua, motanul cel roșcat a sărit din brațele medicului, s-a dus la cea mai apropiată baltă unde a început să lipăie, apoi s-a întors la picioarele lui Constantin Nenici, frecându-și iar capul de pantalonii săi.
– Primul drum îl facem la baba Maria! Ea e cheia și lăcata poveștii ăsteia!
Tot drumul până la celulă motanul s-a căznit să vadă ceva în mintea doctorului, dar nu a reușit. Aceeași piatră întunecată.
– Ai venit cu unealta Satanei! – strigă bătrâna privid motanul din brațele psihiatrului.
Nici Jad nu părea încântat de întâlnire, deoarece și-a zbârlit blana și un mârâit surd a început să-i urce din gât. Privea fix un punct de lângă brațul bătrânei.
– Te uiți la Gicuță, ai? Da, stă aici, lângă mine. Are acum amândouă mâinile, și mă apără. Îți poate suci gâtul oricând, mâță nenorocită, așa că ai grijă!
– Ce tot bâiguie asta? întrebă procurorul.
– Habar n-ai tu, măi băiete, ce pot eu să vă fac la toți! Nici n-am nevoie de un fir de păr din capul tău, că pot să…
– Dar de mine nu poți să te atingi, nu-i așa? zise psihiatrul privind-o cu pupilele micșorate.
– Tu ai niște puteri speciale, așa e! Dar nu le știi pe toate, nici tu.
– Pe mine nu mă impresionezi. N-ai voie să-i faci nimic domnului procuror, și…și nici motanului, adăugă cu un zâmbet mic.
Îl scărpină pe Jad între urechi și acesta începu să toarcă.
– Ce vreți de la mine?
– Să-i eliberezi pe oamenii aceia. Să nu mai moară niciunul.
– Dar știi ce trebuie să fac, nu?
– Nu.
Bătrâna scoase de sub fuste pachetul de cărți de joc și începu să le amestece cu mișcări iuți.
– Oprește-te! îi spuse Amăriucăi.
Motanul urmărea degetele Mariei mișcându-și urechile și mustățile.
– Frumosule, nu fi rău, că nu-i bine să fii rău!
– Hai, că-i criminală baba, să mor eu de nu! Vorbește tu cu ea, văd că vă-nțelegeți!
– Bine, vorbesc eu cu ea! Tu du-te și adu-mi aici toba aia nenorocită. Are importanță, nu?
– Vezi bine că are! – zise Maria privindu-l pe procuror cum iese din celulă. Bine, nu știu câte știi tu, cu toată școala pe care o ai…
– Dar chiar, tu câtă școală ai, Maria? Nu vorbești chiar ca o analfabetă…
– Asta-i altă poveste, sunt proastă numai dacă vreau și când vreau…Asta nu a înțeles Gicuță, de a ajuns să trăiască pe străzi și să-și bea mințile…
– Groparul e băiatul lui?
– Nu.
– Bun, îl vrei liber, și pe tine la fel. Asta se făcea oricum, cu informațiile pe care ni le-ați dat. Altceva ce mai vrei?
– Ce vrem cu toții, puiul mamei: bani, mulți bani!
– Ce să mai faci tu cu banii, Maria?
– Să le dau la doctori, să nu mă doară când mor. Dar tu ce faci cu banii, băiatul mamei? Că văd în cărțile astea că nici tu nu ți-ai trăit viața, și ești bătrân de-acum! Nu tot aia vrei, să te doară cât mai puțin? Și asta costă astăzi bani, bani mulți…
– Și dacă-ți dau vreo zece de mii de lei, lucrezi bine, cinstit?
Bătrâna începu să râdă cu gura ei știrbă. Jad nu-și lua ochii de la mâinile ei, care amestecau cărțile de joc soioase.
– Zece?! Nu mai ai valoarea banului, măi băiete…O sută, vrei să spui!
– Hai, că ți-i voi da. Nu din buzunarul meu, din al ăstora. Profesorul, doctorița…Ăștia au bani, știi!
– Pe ăștia îi va omorî un diavol dintr-o…cum îi zice…crucea aia…
– O ancoră! E un spirit acolo?
– Da, o ancoră de lemn. Toți și-au atras nenorocirile prin viețile care le-au dus. Gândurile lor se unesc cu cele ale lumii de dincolo. Știi despre ce vorbesc, nu știu cum de te-au învățat astea și pe tine la școala aia de doctori…
– Lasă asta acum! Fă să nu mai moară niciunul!
– Dacă vine ăla acuma-napoi zice că te-ai țicnit, că te-ai molipsit de la bolnavii tăi! Deci spiritul ăla, sau cum i-oi fi zicând tu pe limba ta, ăla trebuie băgat definitiv într-o ființă care nu mai poate face rău.
Zicând acestea, bătrâna se uită la Jad.
– Nu, lasă-l în pace! Nu-l vezi ce se zbârlește săracul, parcă ar fi înțelegând.
– Da, mai ales că și Gicuță ridică mâna să-l alunge. Nu crezi că e aici, nu?
– Ba cred!
– Ciudat, foarte ciudat! Și doar ești doctor, om învățat…Deci îmi trebuie ancora aia, adu-mi-o aici. Și să vedem în cine băgăm diavolul ăla.
Întoarse cu fața în sus un valet de cruce.
– Unul dintre ăștia, care au intrat în pușcărie odată cu noi. Poate bărbatul de cruce…
– Mintenașu! Bărbatul cel brunet! Un bărbat brunet, așa aiura Sergiu, că va fi ucis de un bărbat brunet. Așa le zicea derbedeilor care îi țineau tovărășie. Cine i-a strâns de gât pe el și pe maică-sa? Că nu Mintenașu, n-avea cum. Mihai, doctorul mort de cancer, așa-i?
– Da. A zis că o va strânge de gât și pe Viviana, dar că aia nu mai adoarme odată! I-am cusut mâna înapoi în tobă, da asta nu o să-l oprească. Iar Gicuță i-a dat o bătaie soră cu moartea fufei ăleia, Eliza, de data asta cu amândouă mâinile, dar l-am convins s-o lase în pace de-acum. Las-o să doarmă, săraca, a făcut și ea ce-a putut în viața asta…Sau să se ducă pe unde vrea, că am dezlegat-o, nu mai trebuie să stea numai la groapa ei.
– Stai, stai un pic. Ce pățește omul în care va intra spiritul?
– Moare, moare în scurt timp.
Motanul mieună prelung.
– Ești sigur că nu vrei să-l bag în el?
– Nu! – spuse medicul strângându-l pe Jad în brațe. Nu în el! Găsește altceva, îți aduc un canar, un peruș…
– Trebuie să fie unul din ei, sau o ființă legată sufletește de ei. Mintenașu ăla nu e bun?
– Să mă mai gândesc…
– Atunci, poate doctorița aia, Viviana? întrebă bătrâna alegând o damă de roșu.
– Asta oricum visa spiritul ăla…cred că ea l-a adus. Nu știu, nu știu cine e mai vinovat, și mă rog cine sunt eu să judec?! Oricum, se apropie Marea Judecată. Nu mai avem mult, te-ai gândit unde o să stai?
Maria își șterse o lacrimă.
– Asta-i, că știu! De asta vreau banii, să-mi amân moartea pe cît se poate! Dar acum poate că dau ăia vreo bombă de aia! În celula aialaltă au televizor, aici nu. Ce au mai făcut?
– Hai să hotărâm, până se întoarce Amăriucăi!
– Ăsta nu e bun?
– Nu.
– Atunci, poate că acel copil sărac cu duhul, că Profesorul are un copil sărac cu duhul…
– Știi și asta?! Nu, nici în el nu vreau să intre! Mai degrabă în Sorin, ăla mare, numai mușchi…Îl știi, l-ai văzut?
Bătrâna încuviință.
– Sau poate în Alin! Am să stau de vorbă cu amândoi, să văd care e mai murdar! Sau poate…
În clipa aceea intră procurorul Amăriucăi, ținând toba în mâini.
– Scuză-mă, a durat cam mult, dar…Ce-i cu tine, motane?
Jad sărise din brațele doctorului pe mica masă de metal cu muchii și colțuri rotunjite care ajungea în dreptul tobei, pe care o mirosea pe toată circumferința, mârâind.
– A scăpat și se obrăznicește!
– Eu știu dacă chiar a scăpat? Dacă nu găsim pe altul…
– Despre ce vorbiți?
– Nimic…scuză-mă, am să-ți spun poate altădată…Ce fac suspecții? Îi pot ține treji?
– Da, dar nu se știe pentru cât timp.
– Ia dă-o puțin!
Constantin Nenici începu să sucească toba din mâini de om.
– Am auzit că le-ai schimbat locul. De ce?
– Nu pentru un motiv anume! După ce am scos mâna lui Gicuță trebuia să le așez într-un fel.
– Și mâna lui Gicuță unde e?
– Face parte din înțelegere, ai uitat?
Nenici o privi de sub sprâncene.
– Și cum de spiritul ăsta nu s-a liniștit după ce le-ai cusut la loc?
– Pentru că am făcut eu o vrajă puternică, de-a mea! Altfel mai ajungeai la mine?!
– Și cine îi va ucide? Adică am înțeles, de fapt: singuri se vor ucide, prin faptele lor…Am să stau de vorbă cu fiecare, chiar acum…
Amăriucăi se uita la el cu ochii holbați și gura căscată.
– Măi Tinule, poate că ar trebui să-ți iei un concediu de odihnă, zic și eu…Mă sperii, zău așa!
– Mă crezi nebun?! Atunci eu mă duc acasă și tu rămâi aici, să vezi cum mor toți pe rând, fără să mai ajungă la proces! Strânși de gât, sau…sau nu, cum îi va ucide?!
– Sufocați. Le va băga pe gât ciotul mâinii drepte, mâna care le-a fost luată încă din viață, să nu se mai poată apăra.
– Și dacă nu veneam aici?
– Atunci mureau toți, pe rând.
– De ce?
– Pentru că meritați! Și pentru că vă urăsc! Pe toți!
Medicul își aprinse o țigară.
– Destul! Să plecăm! Adică…știi ce te rog? Du-te tu la Muzeul de Istorie Naturală și adu-mi ancora ancora aia de lemn din Papua-Noua Guinee. Direct aici, în celula asta, că vrea baba să facă vrăji. Și să ai și toba la tine, poate va fi bună de ceva. Poate fi treaba asta peste o oră? Să mă ducă altcineva, un gardian, la ceilalți deținuți, pentru că trebuie să stau de vorbă cu ei. Cu fiecare în parte!
– Măi Tinule, eu…eu te ajut, fac ce-mi spui, dar cum poți să crezi bazaconiile astea? Scuză-mă, dar nu mai ești în toate mințile!
– S-ar putea, da, să nu mai fiu nici eu. M-ai întrebat ce necazuri am avut în viață, cum de am ajuns colonel SRI?!
Mergeau acum umăr la umăr pe culoarul larg dar slab luminat. Jad își plimba ochii verzi de la unul la altul. În mintea procurorului Amăriucăi îl vedea pe medicul-colonel, care îl ducea acum în brațe, întins într-un pat mare, cu cearșafuri albe.
– Bine, stai să chem un agent…La cine vrei să mergi mai întâi?
– La Mintenașu!
Avocatul Dorin Mintenașu stătea întins pe patul îngust, acoperit cu o pătură de culoare incertă.
– Ce faceți?! Am spus să nu adoarmă niciunul din cei arestați azi-noapte!
– Nu dorm, nu dorm…Nu vă temeți, că nu dorm!
Se ridică într-un cot și făcu semn din cap către patul de deasupra, în care o huidumă cu tone de mușchi și grăsime sforăia de rupea pereții.
– Poți să dormi în condițiile astea?
– Trezește-l, te rog, și scoate-l afară! Dar ce, așa regim de lux au ăștia aici? E aproape nouă!
Polițistul îl trezi cu greu pe deținut, care la început mestecă niște înjurături, dar apoi, dând cu ochii de Nenici, se dădu cu greu jos din pat, intrând în niște papuci albaștri de plastic. Mirosea puternic a transpirație.
– S-a speriat de dumneavoastră, nu știe cine sunteți. De fapt nici eu nu știu, spuse polițistul, dar presupun că sunteți un șef mai mare din moment ce mi s-a ordonat să vă duc unde vreți și să fac tot ce-mi spuneți.
– Presupui bine! Stați, vă rog, afară, cât vorbesc eu cu domnul avocat!
– Aaaa…avocat e ăsta? bâigui deținutul cu o sclipire în ochi. Șefule, ne lași nouă motanul ăla? Hai, că mie-mi plac ăștia, doar nu…
– Taci! – spuse polițistul, împingându-l afară.
– Ai grijă cum te porți! Iar tu dă telefoane la colegi să nu adoarmă niciun deținut. Să nu-l mai găsesc pe vreunul întins în pat! Și am spus să fie singuri în celule! Când termin aici vreau să vorbesc cu domnul director, cu domnul comisar! Dacă nu va fi totul în ordine…
– Dar ce-i asta, domnule doctor? O metodă de tortură, să n-am voie să dorm? Eu v-am recunoscut, sunteți domnul doctor Constantin Nenici, medic primar psihiatru, spuse Mintenașu după ce ușa grea de fier se trânti în urma polițistului și a deținutului. Sau nu sunteți numai doctor? Evident că nu…În ce calitate îmi faceți această vizită?
– În ambele calități, domnule Mintenașu, în ambele…Cum să-ți spun…să zicem că vreau să te ajut. În calitate de medic psihiatru vreau să arăt că ai făcut ceea ce ai făcut pe fondul unui profil psihologic labil, ăsta e termenul de specialitate. Totodată sper să aflu amănunte care să ajute ancheta.
– Să ajute ancheta…Chiar, cine sunt acei EI? Că de aici a început totul…
– Cum adică de aici a început totul? Dar, ca să-ți răspund cinstit la întrebare, încă nu știm nici noi bine cine sunt acești EI. Sunt până acum mai mult de o sută de arestări, și sunt anchetați în închisori de maximă siguranță. Și din țară, și din străinătate. Și totul de la un număr de telefon. Un număr pe care l-am văzut pe mobilul Vivianei.
– Aha, simpatica doctoriță Cerchez! Ți-a fost pacientă?
– Îhî…
– Și cum stai cu jurământul lui Hipocrate, domnule doctor?! De fapt, se poate vedea de la o poștă că habar n-ai de psihiatrie! Ești mai mult polițai decât doctor, ai? Ca în vremurile apuse, ai? Când te-au recrutat informator la Securitate? La grădiniță?! Și cum e cu Amăriucăi, cel care m-a arestat? Sau nu știai că este omul organizației, că el a intermediat mușamalizarea scandalului din spital, atunci, cu Viviana Cerchez? Eu și Profesorul eram gheață să nu ne omoare și pe noi, iar ăsta ne intermedia iertarea. Am dat o grămadă de bani. Adică a dat Profesorul, bani de la copiii ăia…Eu am făcut investigații pe cont propriu, am vrut să aflu măcar un număr de telefon, o adresă de e-mail ceva, dar nimic! În schimb Amăriucăi știe. Și nu cred că ți-a spus ceva. La asta nu te-ai gândit, nu? Plus că și-a luat și el partea…
Nenici oftă și se uită în jur după o scumieră în care să-și stingă țigara.
– Nu găsești aici…spuse avocatul.
– Ascultă, chiar dacă nu mă crezi, eu vreau să te ajut…Nu tu mă judeci pe mine, ci eu pe tine!
Avocatul întinse mâna după motan, și Jad veni la el în brațe torcând puternic.
– Și ce caută motanul Profesorului aici? De ce ai venit cu el? Te ajută la anchetă?
– Să zicem că da.
– Nu ești întreg la cap, domnule doctor! Dar cine mai este? E sfârșitul lumii! Oricum nu mai este mult, nu-mi mai pasă, așa că…ce vrei să știi? Deși aș prefera să nu vorbesc decât în fața avocatului, dar…
– Uite, după cum ți-am spus, nu vreau să știu, cel puțin deocamdată, amănunte despre cum ai luat mită în repetate rânduri. Asta pentru că, o știm amândoi prea bine, ai un dosar uite-așa de gros, și arătă vreo zece centimetri între degetul mare și arătător. Dar ne-ai adus unele servicii de care am promis să ținem cont, e adevărat…Dar cum de ai ajuns să faci asta, ce te-a dezamăgit în viață?
Dorin Mintenașu începu să râdă, dar fără niciun pic de veselie.
– Auzi, cum de am ajuns așa…
Jad ciuli urechile și sări din poala avocatului în cea a medicului. Acesta îl privi curios.
– Te-ai gândit la Profesor, așa-i? Motanul ăsta citește gândurile oamenilor, nu știu cum… Sau, mai bine zis, nu știu exact cum. Pentru că am niște bănuieli. Ține tot de fizica cuantică. Tu cum știi când se uită cineva la tine, chiar dacă ești întors cu spatele? Bun, atunci spune-mi, te rog, de ce l-ai turnat pe Profesor?
– Nu văd sensul discuției ăsteia…Are rol moralizator, sau ce?! Dar totuși am să-ți spun, am să-ți spun tot, pentru că simt că îmi cedează nervii. Vreau să mă lași în pace, să mă întind și să trag un pui de somn. Deci ce vrei să știi? De ce l-am trădat pe Profesor? Pentru că a meritat, de aia! A contribuit la nenorocirea lumii ăsteia. Eliza era cu mai mult de douăzeci de ani mai tânără decât el, și o plătea. Cu banii studenților, dar tot se cheamă că o plătea! Iar eu n-am avut niciodată o femeie care să nu-mi ceară să o plătesc într-un fel sau altul. Încă de când eram puști: “Dar îmi faci tema la mate?” Vrei să zici că nu ai pățit la fel? Văd că nu ai verighetă…
– Lasă-mă pe mine…
– Ba nu! Ca să primești ceva de la ele, trebuie ca mai întâi să dai! Ai pățit sau n-ai pățit la fel?
– Nu!
– Minți! Treaba ta…Ei bine, eu așa am pățit. Și sunt convins că toți am pățit la fel! Degeaba dai din umeri, pentru că, vorba lui Minulescu: “Povestea lui?/Hm!…/Povestea mea -/A mea,/A ta/Și-a altora!”[1]
– Văd că ai ceva cultură. Dar a fost ceva mai deosebit, ceva care să te revolte mai mult ca orice, ceva care…
– Ei bine, da! Acum câțiva ani, am crezut că mi-am găsit dragostea vieții mele. Era atât de frumoasă…Terminase facultatea, avea și masterat, dar nu-și găsise de lucru în domeniu. Făcea masaje la domiciliu. Avea și un clip video, cu număr de telefon. Da fapt, ca să fiu sincer, așa am făcut cunoștință cu ea. Eu deja eram destul de în vârstă, eram avocat, nu mă puteam duce prin cluburi. La început, că cică ea nu face masaje la bărbați, că e fată serioasă, chestii de astea…Dar pentru mine a făcut o excepție, vezi bine, Doamne! Și chiar mi-a fost bine câteva luni cu ea. Făceam sex în fiecare zi aproape. Și de calitate! Avea un talent deosebit, fata. Bine, o și plăteam…Numai că dintr-o bună zi nu a mai vrut să ne întâlnim. M-am uitat pe Facebook și postase acolo că s-a logodit. Cu un tip care putea să-i fie bunic. Și că se stabilesc în Marea Britanie. Ei, ce-ți spune asta? Nu trebuie să fii un geniu ca să-ți dai seama. Și de aceea, când Profesorul a începu să vorbească despre EI, am vrut să mă răzbun. Am vrut să împușc măcar pe unul din această organizație. Aș fi făcut-o chiar și pe gratis, dar Profesorul mă și plătea. Bine, el s-a dilit de când cu moartea Elizei, dar are totuși dreptate când zice că în spatele tuturor umilințelor la care e supus omul în viață se află o organizație malefică. Uite, pe mine m-au terminat, au reușit să mă termine. Am mâna dreaptă amorțită, din ce în ce mai tare, cred că am făcut un accident vascular cerebral, nu de la COVID mi se trage. Dă șpagă la examene, cumpără-ți postul, vorba cântului ăluia: “soarele răsare doar dacă-l plătești”[2].
Doctorul Nenici surâse:
– “Iar eu sunt de-acolo, de unde tu nici nu gândești”[3]. B.U.G. Mafia…ce ni se potrivește…Deci asta-ți sună ție în cap…Viviana cu Iris…Da, așa a fost viața fiecăruia dintre noi, adevărat! Dacă te duceai cu o problemă, indiferent care, începea să se rățoiască la tine, și până nu-l ungeai bine, nu vorbea frumos! Matematică sau română nu reușeau să învețe, dar schema asta de rahat, da! Și fiecare se răzbuna oricând pentru propria prostie! Da, asta a fost și viața mea…dar totuși nu vreau să mă răzbun.
– Ce vorbești?! Și atunci de ce ești aici, în celula mea? De ce nu ești la spital, ascultând vreo psihopată și prescriindu-i diazepam? Ia dă-mi și mie o țigară de aia!
– Poate-ți crapă capul de tot!
– Las’ să-mi crape!
Nenici îi întinse pachetul de Kent și avocatul se servi. Îl mai privi o dată din ușă. Părea mai bătrân cu zeci de ani. Parcă și încărunțise. Sau era fumul de țigară care îi urca de-a lungul tâmplei?
– Hai, motane, că avem treabă azi, nu glumă! Bine că ai mâncat și ai mai băut și apă!
Următoarea vizită fu la Alin. Era singur în celulă și mânca dintr-un sendviș învelit în celofan. Se vedeau niște bucăți mari de ceapă roșie. Medicul simți cum mușchii motanului se încordează, de parcă ar fi gata să sară.
– Bună dimineața, domnule! Sunt colonelul Nenici și vreau să-ți pun niște întrebări.
– Desigur, desigur, domnule colonel! Dar nu trebuie să vorbesc mai întâi cu avocatul? Îmi dați unul din oficiu?
Alin lăsă deoparte sanvișul și se șterse la gură cu un șervețel din pachet.
– În primul rând, cine ți le-a adus pe astea?
– Aveam niște bani în buzunar și i-am dat…i-am dat cuiva să-mi aducă niște apă plată. Că eu, cu ulcerul meu…
– Da, bine…bine…Uite ce e, nu te rețin mult! Știm ce ai făcut, rechizitoriul este complet. Știm că i-ai ucis pe părinții doctorului, mai ești învinuit și pentru vătămare corporală din culpă asupra lui Silviu…Silviu…mă rog, antrenorul de culturism. Treaba cu el a definitivat-o Sergiu, care acum este mort. Mort vei fi și tu dacă adormi, sau dacă hotărăsc eu că asta meriți. Așa că fă bine și răspunde sincer la ce te întreb!
Alin se uita cu ochi măriți la auzul ultimelor cuvinte ale medicului.
– Domnule colonel, nu vă supărați, dar aș vrea să văd o legitimație. Și poate că nu trebuie să vorbesc decât în prezența avocatului, așa apare în filme…
– Te întrebi probabil dacă sunt sănătos la cap. Eu știu ce să mai spun…sper totuși că da! Nu-ți trebuie avocat, eu nu vreau deocamdată să știu nimic despre omucideri sau despre modul în care ai fost contactat de către EI. Pentru că asta știm! Pe mine mă interesează de ce ai acceptat. Hai, că poate te ajut. Poate capeți niște circumstanțe atenuante. Sunt și medic psihiatru pe deasupra. Asta ți-o zic ca să nu încerci să minți, că te prind imediat. Deci…
– Stați puțin, de ce nu am voie să dorm? De asta a venit poli…domnul polițist dimineață și m-a obligat să beau aproape un kil de cafea? Că i-am zis că la ulcerul meu…
– Lasă asta acum. Da, nu ai voie să dormi, pentru că vei fi ucis în somn dacă adormi. Și nu te uita așa la mine, că nu sunt nebun. Eu vindec nebuni. Vreau să te salvez, asta dacă voi considera că meriți să fii salvat. Așa că fă bine și răspunde la ce te-ntreb: de ce ai acceptat să execuți ce ți s-a spus? Doar pentru bani?
– Văd că profitați de teama mea instinctivă față de un bărbat mai mare, un bărbat care îmi este superior fizic. Și cum rareori se poate găsi un bărbat mai mic și mai firav ca mine, este situația cu care mă confrunt mereu. Este instinctul ființelor mici, al șoarecilor, să se ascundă, să-și ceară scuze dacă sunt din greșeală călcați sub talpă…Dacă spui că…dacă spuneți că sunteți psihiatru, știți asta foarte bine, și ați profitat ca toți ceilalți, m-ați luat tare, m-ați speriat, m-ați intimidat, ați ridicat puțin vocea, doar atât cât trebuie…Și acum voi spune tot, nu?! Că nu se poate alfel, nu? Că doar tocmai m-ați declanșat, nu?! Tocmai m-ați detonat, nu? Ei bine, despre asta e vorba: asta am pățit toată viața. Toți m-au privit de sus, nu am fost ascultat ce vorbesc, nu am fost luat în echipe la sport, nu m-au iubit fetele…de fapt nu am avut niciodată nicio iubită! Vă imaginați ce înseamnă asta? Să nu te culci niciodată cu o femeie? Să fie ceva ce doar îți poți imagina? Să nu ai pe nimeni? Că până și părinților le e rușine cu mine. Mai am un frate, dar e înalt. Ei, ce puteam eu să fac în viață, decât să câștig bani, dar nu așa, bani mulți, să vină femeile la mine, să vină prietenii la mine…Că prieteni îmi închipui că nu aveți nici dumneavoastră, că după o vârstă, când își dau seama că viața i-a păcălit, și nu mai au defel timp să recupereze, devin fiare, îți bagă cuțitul în spate când nu te aștepți…Și dumneavoastră aveți de acum vârsta asta…
– Nu te-am întrerupt pentru că voiam să văd dacă ai delir sistematizat sau nesistematizat.
– Așa, sigur, mă agresați psihic în continuare, că doar așa trebuie…
– Prieteni? Ce prieteni ai reușit să ai? Că doar n-ai să zici că Sorin de la sală îți e prieten, chiar dacă ai bani? Chiar dacă aveți amândoi bani, acum, că v-ați vândut sufletele?
– L-ați arestat și pe el?
– Te-ai luminat la față, Aline, te-ai luminat la față…Chiar că…
– Ce puteam să fac, domnule polițist? Nici la școală nu mă ascultau cu atenție când vorbeam, chiar dacă știam de zece…Luam șapte sau opt, că doar eram prizărit…Am ajuns să lucrez ca mecanic, cu toate că am terminat inginerie electrică…Ce puteam eu să fac? Am văzut odată un om foarte mic de statură, cerșea în gară. Stătea între două balustrade, nu-l puteau ajunge nici trenurile ce zguduiau pământul, nici tramvaiele ce urlau pe strada da lângă gară. Și cu toate astea merita să-i vezi spaima din ochi atunci când trecea un tren sau un tramvai. Eu cred că de fiecare dată își amintea ce soartă are. Și…
– Destul, ai prins schema, ai prins cu ce să mă impresionezi…Ești isteț, într-adevăr, dar nu mai isteț ca mine!
– Normal, doar sunt mai scund! Noroc că începând chiar de ieri ați ajuns toți să fiți ca mine. Ne înlocuiește pe toți inteligența artificială, nimeni nu mai are satisfacții profesionale. Și, la proces, s-ar putea să nu mai fie nevoie de avocați. Dar să bagi în computer profilul meu psihologic, doctore! Poate îmi dă chiar cu minus! Pentru că mai pot adăuga. De exemplu, lângă blocul meu este un mic magazine alimentar, din astea de cartier, iar vânzătoarea, când mă vede că intru, își face de lucru cu niște conserve, iar când deschid gura să-i zic și eu ce vreau, mă repede cu duritate: “Aveți răbdare!”. Și asta cu magazinul gol! Am făcut experiența, ar sta oricât să aștepte! Își exersează schemele de dominație. Ei, ce șanse am eu?! Și de ce, mă rog, aș fi fost cinstit? Infractorii fac fel de fel de aranjamente ca să nu fie urmăriți penal, iar oamenii cinstiți stau și tremură de frică ce minciuni se mai scornesc pe seama lor, ce li se mai înscenează…până ajung la spital cu nevroză sau cu infarct. Deci mai rentează să fii om cinstit?
– Hai, că nu-i chiar așa! Nu ești prea bine informat! Informațiile se verifică. Nu intră nimeni în pușcărie nevinovat.
– Ba chiar așa!
– Bine…bine…am să mai văd eu ce-am să fac…
– Deci tot n-am voie să dorm, nu?
– Nu. Oricum nu poți…
De abia când au ieșit pe coridor medicul a simțit că Jad se relaxează.
– Unde mergem acum, motane? La Viviana sau la Sorin? Că pe Profesorul tău scump îl lăsăm la urmă…Ia ține-l tu un pic, îi zise agentului care îl însoțea, ca să-mi aprind o țigară. Tu să nu fumezi, că faci cancer! Cine e mai aproape, doctorița Viviana Cerchez, sau…
– Colegul nostru de la Rutieră. Doctorița e în alt pavilion. Apoi, Profesorul.
– Bine…
Pe Sorin l-a găsit așezat la marginea patului.
– Bună ziua, domnule!
– Bună ziua…domnule…Cu cine am onoarea?
– Colonel Nenici! Și medic primar psihiatru! Sunt aici să-ți pun câteva întrebări. Nu neapărat despre felul în care ai încălcat legea, ci despre motivele care te-au determinat să o faci. Vreau să te ajut, sincer! Te paște o condamnare la moarte, nu de către instanță, ci de alt fel…nu-ți pot explica prea mult, pentru că nici eu nu am toate datele, și…
– Măi, ăsta e sănătos la cap? îl întrebă Sorin prin vizetă pe agentul de poliție. Pe cine mi-ai adus aici? Puțin respect…
Se ridicase brusc și îl depășea pe Nenici cu vreo jumătate de cap, deși doctorul se numărase totdeauna printre cei mai înalți colegi la școală și la facultate. Era în tricou, și pe tricepșii gigantici i se vedeau tatuate niște spirale complicate, albastre și negre. Motanul scoase un strigăt deopotrivă de furie și de teamă, băgându-și capul sub reverul hainei doctorului.
– Și are și mâța asta-n brațe! Ce-s glumele astea, măi?!
– Poartă-te frumos, pentru că domnul comisar mi-a ordonat să am grijă de el și să fac tot ce îmi zice. La fel și domnul procuror Amăriucăi!
– Aha, aveți deci referințe tari, domnule…colonel SRI, nu? Că numai la gradul ăsta ați putea să…
– Întocmai! Nu mă aștept să-ți cer scuze. Așează-te, te rog, că mă doare gâtul uitându-mă la tine.
Sorin își reluă locul la marginea patului. Îl privi cu ochi batjocoritori și-l întrebă doar atât:
– Deci?
– Deci…deci ce te-a făcut ca în loc să rămâi un polițist mai mult sau mai puțin cinstit, așa cum probabil erai, să te înhăiezi cu…cu…să devii săgeată pentru o organizație teroristă ai cărei membri i-am arestat odată cu tine?
– Și pentru ce v-aș face această mărturisire, domnule colonel?
– Ca să te ajut să scapi cu mai puțini ani de pușcărie, pentru că dacă ți-aș zice că vreau să-ți salvez viața nu m-ai crede.
De data asta uriașul îl privi cu ceva mai mult interes.
– Da, numai că…numai că nu prea știu ce capete de acuzație aveți împotriva mea. Pentru că, de fapt, nu am greșit cu nimic. Vreau să fac cerere pentru ce avocat vreau eu, n-ar trebui să discutăm nimic acum,
– Organizare de tip mafiot, complicitate la crimă, înșelăciune, și altele…
– Și altele?! Nici măcar pe primele nu le puteți demonstra. Ce aveți? Niște apeluri? Că SMS-uri nu aveți, în mod sigur, am avut eu grijă. Crezi că eu lucrez ca un tâmpit, domnule colonel? Sau poate nu știai că am fost la antitero înainte de a mă relaxa puțin la circulație?
– Poate tu nu știi ce forțe internaționale s-au mobilizat. Sunt țări unde este perfect legal să te tortureze, și să știi că te vor…
– Blufezi!
– Verifică!
Gigantul se ridică și începu să se plimbe prin celulă: un pas de la pat la ușă, un pas de la ușă la pat, un pas de la pat la ușă…
– Stai jos! Mă amețești…Deci, ce te-a făcut să fii așa…Sorine?
– Unde ai crescut, domnule colonel? Probabil că nu într-un cartier de la periferie, ca mine. Cu câți infractori ai discutat? Chiar dacă ești colonel, probabil că nu cu mulți. Pentru că altfel ai știi…Ei bine, într-un astfel de cartier, există niște legi, pe care le înveți de pe la șase ani. Una dintre ele este că după ce te-ai purtat urât, după aia degeaba te mai porți frumos. Mă mir că nici nu o ghicesc toți puștii ăștia de acum, care se cred interlopi doar fiindcă mai trag și ei câte-o liniuță. A doua este că dacă te enervează cineva, mori cu el de gât! Iar dacă nu le respecți, dacă nu respecți astea două legi…Ei bine, nu că te-ar omorî cineva, dar ai o soartă mai rea ca moartea. Nu se mai oprește nimeni să stea de vorbă cu tine, și asta este de fapt a treia lege. Dar știi ce înseamnă asta, domnule colonel? Că nu vei putea realiza nimic în viață, că vei primi numai refuzuri. Și probabil ai să zici că n-ai decât să pleci din cartier, din oraș…nu? Ei bine, disprețul vecinului de palier se ține de tine ca o pâclă neagră, indiferent unde te duci, în Anglia, în America, în Australia…O spun ochii tăi, pasul tău…Ce te uiți așa la mine? Nu mă credeai așa deștept, nu?
– Bun, da’ ce are…?
– Ce are asta cu marea mea trecere de partea răului, nu? Stai puțin, întâi să-ți zic cum am ajuns la dimensiunile astea. Cu anabolizante, colonele, cu anabolizante! Legale și ilegale, deopotrivă. Dacă m-am născut în mocirla aia, trebuia să reușesc în viață în singurul mod posibil pentru mine. Să fiu suficent de mare încât să mor cu el de gât! Trebuia să fiu fericit pe cât se poate. Uite, cunosc un mecanic auto, Alin îl cheamă…
– Lasă asta, nu am toată ziua la dispoziție. Zi de ce ai făcut ceea ce ai făcut! De fapt mă grăbesc tare!
– Păi dacă n-ai răbdare…Are legătură cu Alin. Când fraieru’ ăla de Silviu a venit la mine să-l ajut…uite, dacă ai răbdare, am să-ți spun că nici asta nu se face niciodată, să te duci la unu’ și să-i spui ce mult îți place de el…deci când fraieru’ ăla a venit la mine să-l ajut, mi-a picat fisa că s-ar putea să fie rost să mă căpătuiesc. Bănuiam eu din ce citisem prin ziare că nu fusese tocmai un accident, și ce mi-a povestit el mi-a confirmat. Și cine lucrează la stilu’ ăsta trebuie să aibă multă putere. Așa că l-am căutat pe mecanicul care-i făcea de obicei mașina, ăsta fiind acest Alin…Doamne, dacă ai vedea ce distrus…și mi-am dat seama imediat că el i-a șmenuit-o. Și mai fuseseră și colegi! Și prieteni! Deci vezi și tu, bro, în caz că nu ai învățat asta până acum, că nimeni nu merită nimic. I-am cerut telefonul, am pus și eu un motiv banal, m-am uitat pe SMS-uri, am găsit trei care nu aveau niciun nume…unul din ele conținea un șir lung de cifre, nu știu ce semnificație aveau, că nu era vreun IBAN, eu nu am reținut decât numărul de telefon. Le-am telefonat șefilor și le-am zis că-mi ofer serviciile. Că să-l lase în pace pe Alin, că de la el știu, și le-am povestit…deci nu are nicio vină, din contră, să-l pună să mă contacteze.
– Dacă ar fi fost ceva mai mare, posibil să nu-ți fi ieșit figura!
– Îl știi?
– Mai-nainte am fost la el. Dar, spune, nu era vreun cont IBAN, dar cum vă plăteau? Prin poștă, clasica scrisoare?
– Da.
– Dar ce semnificație ar putea avea acele cifre? Tu ai primit vreodată așa ceva?
– Nu.
Nenici așteptă puțin, apoi, văzând că uriașul nu zice nimic, continuă:
– Îmi torni minciuni și adevăruri, schema clasică. Pierd timpul cu tine. Dar, hai să mai încerc o dată: tot nu mi-ai spus ce te-a determinat să…
– Dumneata știi cum mai merg lucrurile acum în poliție? Cum nu te poți duce la serviciu fără să fii urmărit, bârfit, calomniat?
– Așa e peste tot acum.
– Da, dar eu încep să-mbătrânesc de-acum! Am dureri de tendoane când lucrez cu haltera hexagonală, dureri de oase…Am fost la doctor și mi-a zis că am hipertrofie de…de…
– Hipertrofie cardiacă.
– Așa. De aia! Și că trebuie să mă las de sală, dacă vreau să mai trăiesc. Și atunci ce va fi de mine, domnule? Îîîî? Ce va fi? Măcar să trăiesc ca lumea ziua de azi! Așa că oamenii m-au răsplătit: acum sunt director de marketing, mi-am dat demisia din poliție. Și am plecat la timp de la Rutieră, pentru că acolo aș fi fost pus în curând să mă folosesc de așa-ziși șoferi vitezomani care să-i determine pe alți participanți la trafic să depășească viteza legală. Că așa merg treburile…Și m-ar fi prins urgent, că în situațiile astea toate probele sunt pe camerele de supraveghere. Și nici nu m-aș fi putut sustrage, că dacă ești printre lupi trebuie să urli ca lupii. De fapt, uite cum stau treburile: nu ai nimic până nu intri în mafie. Parcă eu ce aveam? La aproape cincizeci de ani stăteam cu chirie și conduceam o mașină second. Nu tu familie, nu tu…Numai că odată ce intri în mafie, nu mai ai scăpare. Ești obligat să iei mită, ca să dai dreptul mai departe. Tu nu vezi, doar sunt atâtea cazuri când părinții au restaurante sau afaceri imobiliare în străinătate, și copiii, în țară, iau mită. Că sunt doctori, că sunt avocați, că sunt…Ar putea să trăiască fără să mai miște un deget, și încă bine…Te-ai întrebat ce le mai trebuie? Nu pot ieși din moara asta, asta le mai trebuie! Sunt obligați să lucreze în continuare cu cei care le-au îmbogățit părinții, că altfel sunt eliminați! Așa că eu…
– Așa că tu trebuie să le omori pe franțuzoaice și pe doctoriță. Și pe Profesor. Și pe avocatul Mintenașu, și pe procurorul Amăriucăi…Vezi că știm totul?
– Pe Amăriucăi nu. De unde l-ați scos?
Constantin Nenici își stăpâni zâmbetul.
– Bine, pe Amăriucăi nu. Te-am încercat doar. Bine, acum…
– Stai! E băgat și ăsta, nu?
– Nu știu…
– E băgaaat, cum să nu fie băgat…Doar a condus ancheta aia de la spital…
– Nu știu, eu acum mă duc, că mai am treabă.
– Și cu mine cum rămâne? Mă ajuți?
– Nu știu, mă mai gândesc. Chiar nu ți-a părut rău să contribui la moartea băiatului ăluia și a părinților lui?
– Nu prea mult. Ca să fiu sincer, de la bătăile pe care mi le dădea bătrânul printr-a opta cred că mi se trage. De atunci nu am mai putut iubi decât animalele. Uite, de exemplu motanul ăsta îmi place. Cred că l-am mai văzut undeva, dar nu țin minte unde. A, da la bar…E vagabond? A, nu , e a Profesorului! Dar chiar, ce faci totuși cu el aici, domnule colonel?
În timp ce vorbea întinse mâna să-l mângâie pe Jad, dar acesa mârâi surd și își scoase ghearele de la lăbuța stângă, cea mai apropiată de gigant.
– Nu prea mă place…
– Păi nu cred că meriți să te placă cineva, Sorine. Acum toată lumea citește cărți despre psihopații funcționali. De ce nu ar face asta și un băiat deștept ca tine?!
– Păi tocmai din cauză că sunt deștept îmi dau seama că nu prea aveți cu ce mă înfunda. De fapt, ce probe aveți împotriva mea? Bun, asociere de tip mafiot, dar de fapt ce am făcut? Complicitate la crimă? Dar de fapt ce am făcut? Cu un avocat bun scap fără nimic. Sau în cel mai rău caz mătur și eu strada două săptămâni. Și cu vrăjelile astea, că mă salvezi tu…
– Asta într-un dosar obișnuit, Sorine, ți-am mai spus. Numai că acesta nu este un dosar obișnuit, și va fi vai de capul tău dacă nu cooperezi. Una citești în presă despre activitatea noastră, și alta se întâmplă de fapt. Ca fost polițist ar trebui să știi.
Fostul polițist deschise gura să spună ceva, dar nu mai apucă pentru că mobilul lui Constantin Nenici începu să sune.
– Alo…da…bine, vin! La revedere, Sorine, am să văd eu ce hotărăsc! Apoi, spre telefon: Nu, desigur că nu cu tine vorbeam, am…nu, n-am terminat vizitele, nu pe toate, dar pe Viviana o știu prea bine, iar pe Profesor de asemenea, de când venea cu fiu-su…Nu, nu am…Dar stai că vorbim îndată, aproape am ajuns.
În timp ce vorbea parcurgea culoarele cu pași mari, până a ajuns la celula unde era închisă bătrâna. Nu s-a oprit decât o clipă, ca să-l mângâie pe Jad pe cap și să-i zică:
– Îmi pare rău bătrâne, chiar că-mi pare rău. M-ai ajutat să-i văd așa cum sunt, e drept. Dar ei sunt oameni, și pe ei trebuie să-i judece Dumnezeu, nu eu! Noroc că nu mai este mult! Dar de tine chiar că-mi pare rău…
Motanul începu să toarcă, încrezător în omul care îl ținuse în brațe și nu-i dăduse drumul în fața celor trei bărbați în mintea cărora văzuse moartea Profesorului. În spatele frunții cu riduri adânci a lui Nenici Jad nu putea nici acum să vadă nimic altceva decât un bloc de piatră cenușie, dar asta nu conta prea mult câtă vreme acest om îl proteja.
Procurorul Amăriucăi era în celula Mariei când intră și Nenici.
– Hai, c-am venit mai devreme! Să știi că ăia de la muzeu nu voiau să mi-o dea, și nici așa nu ne-o lasă prea mult, că e din patrimoniu, chestii de astea…Așa că ai grijă ce faci, baborniță, să nu lipsească nicio bucățică, că o pățești!
– Măi, dar urât mai e! – zise Maria făcându-și cruce. Ce dinți mari, ce ochi holbați…Ce neamuri au pus atâta necaz într-o bucată de lemn?
– Hai, lasă, mamaie, că e prea greu pentru tine să înveți geografie! Uite și toba, Tinule, hai, apucați-vă de treabă, că eu mai am treabă azi. Să stau cu voi, sau pot să te aștept afară?
– Așteaptă-mă, afară, nu te supăra, dar…
– Dar chiar nu mă supăr deloc! M-am săturat de toată povestea asta până peste cap! Mai ai nevoie de ceva? întrebă Amăriucăi întorcându-se spre bătrână.
– Aș fi avut nevoie de multe, ar fi trebuit să fac un foc chiar, dar îmi închipui că nu-mi dați voie aici. Dar de un pieptene am nevoie neapărat!
– Ai? – îl întrebă Amăriucăi pe Nenici.
Acesta surâse trecându-și mâna peste chelie. Puținul păr care îi mai rămăsese la tâmple și la ceafă era tuns numărul unu.
– Scuză-mă, spuse procurorul, m-am tâmpit și eu de-acum…Uite, ține! – spuse întinzându-i bătrânei un pieptene negru, dar să ai grijă să i-l dai înapoi domnului colonel după de termini! Dar pot să știu eu pentru ce sunt toate astea? Cu ce ne ajută?!
– Lasă…Așteaptă-mă la mașină, că vin cât pot de repede. Apoi, după ce-l văzu pe Amăriucăi ieșit, se adresă bătrânei: Uite ce am hotărât, vei băga demonul în bietul motanul ăsta! Chiar dacă nu are nicio vină, și e mai bun decât noi toți la un loc, nu e decât un animal. Și Dumnezeu a dat putere oamenilor asupra animalelor. Așa că îl sacrific! N-aș putea spune care dintre cei pe care i-am văzut astăzi, sau pe care-i știu ca părtași la povestea asta nenorocită, e mai ticălos, dar pe ei îi va judeca Dumnezeu. Na, ține motanul!
Spre surprinderea medicului, Jad se arătă încântat să se mute în brațele bătrânei, care îl primi zâmbitoare.
– Ia vino-ncoace, măi Sarsailă! Ia uite-l, că toarce!
– Da, ca să-ți spun drept, îl credeam mai deștept. Dar tot îmi pare rău!
– Da…ei hai, să termin repede…Întoarce-te cu spatele, că trebuie să mă dezbrac. Nu cred că vrei să vezi o babă de vârsta mea în pielea goală…
– Să fii convinsă, replică Constantin Nenici întorcându-se cu fața spre ușă. Cât stau așa? Mult?
– Destul de mult, da.
– Îți trebuie și toba? Că nici nu mai știu dacă tu ai vrut-o și pe ea sau am zis eu să mi-o aducă aici…
– Nu contează…Da, îmi trebuie, îmi trebuie, pentru ca toate păcatele oamenilor ăstora, morților ăstora să treacă în…
Se auzi foșnetul fustelor, bătăi din palme, o incantație ininteligibilă, mieunatul slab al motanului…
– Să treacă în motan?
– Nu, nu chiar…Să nu te prind că te întorci, că vrei să tragi cu ochiul, că strici totul, să știi…
– Săracul motan!
– Ancora asta de lemn va intra în…nu, nu în motan.
– Dar? întrebă Nenici cu o urmă de speranță.
– Da, pot să-ți spun, că aproape-am terminat. Tot răul trece în Amăriucăi, jerpelitul ăsta!
– În Amăriucăi?!
Nu primi niciun răspuns, pentru că bătrâna era ocupată să recite vorbele acelea fără înțeles. O auzi cum scuipă de trei ori. Apoi:
– Da, în Amăriucăi, pentru că ne-a promis, mie și lui fiu-miu, că dacă-i spunem tot ce știm și tot ce aflăm, nu vom face nicio zi de pârnaie. Și totuși suntem aici, amândoi. Auzi, că cică eu le ghiceam la fete în parc că le va părăsi iubitul, și când începeau să plângă, cică le vindeam droguri! Droguri pe care mi le dădea băiatul meu. Și că cică pentru asta tot mai fac ceva pârnaie, chiar dacă am turnat…Așa că pe el cade tot răul. De ce crezi că i-am cerut pieptenele?
– Și motanul n-are nimic?
– Nimica-nimicuța! Uite, întoarce-te și ți-l ia, că am terminat. Ține și pieptenele ăsta. Amăriucăi nu-l va mai folosi mult timp. Ai face bine să nu urci în mașină cu el!
Bătrâna stătea liniștită în pat, cu motanul așezat în poală. Se juca cu banii găuriți prinși în cozile lungi și cărunte, pe care până acum le ascunsese sub broboadă.
– Măi femeie, dar tu îți dai seama ce faci? De unde știi că sunt de acord cu asta? De unde știi că nu…
– Ei uite că știu! Am văzut cum te uitai la Amăriucăi. Am văzut cum îți părea rău după motan. Așa că știu că îți convine. Acum îmi vreau banii și libertatea. Altfel vei păți la fel. Ai păcate mari, știi și singur!
– Jad, hai la tata-n brațe! Așa, băiatu…Mă duc să văd ce face Amăriucăi și abia după aia hotărăsc!
Se aștepta s-o audă pe bătrână spunând: “Ți-ai bătut joc de copilul ăla sărac cu duhul, l-ai folosit ca să-l arestezi pe taică-su!”. Dar Maria se mulțumi să dea din mână a lehamite.
– Treaba ta!
Constantin Nenici luă ancora și toba sub brațul stâng, iar cu dreapta motanul.
– Închide ușa după mine!
Procurorul era în mașină, cu motorul pornit.
– Stai puțin, vreau să te întreb ceva, îi spuse Nenici deschizând portiera pe jumătate, și, la această mișcare, Jad îi scăpă de subraț și fugi mieunând spre pavilionul 2.
– Vrea la stăpânul lui. De fapt el de asta a venit aici, săracul. Dar pe tine vreau să te întreb ceva: de ce a fost nevoie de tot circul ăsta cu arestarea lui Mintenașu în timp ce voia să-i împuște pe Sergiu și pe Viviana? Nu aveam destule capete de acuzare împotriva lui? Sau pentru Viviana? Sau pentru amărâții ăia de Alin și Sergiu? Le mai trebuia flagrant la ăștia? Trebuia să-mi calc eu deontologia profesională, să mă folosesc de boala copilului ăluia? Să-mi calc jurământul? Și de ce? Nu cumva ca să-mi distragi atenția? Să rămâi invizibil? Ai mai făcut și exces de zel, să fii de față la arestarea lor…Nu cumva și pe tine te mituia Mintenașu? Și oare chiar am prins toți membrii rețelei, domnule procuror?
– Chiar nu știu despre ce…Măi, a început dintr-o data să mă doară capul…Tare! Și văd negru în fața ochilor! Chiar nu știu ce…Măi, eu n-am vrut decât ca toți să fie arestați în aceeași noapte, pentru că altfel…dar procurorul Amăriucăi nu apucă să termine ce avea de spus, pentru că obrajii îi căzură și buza de jos începu să îi atârne. Se lăsă moale în scaun, cu ochii dați peste cap.
– Stai, nu mai zi nimic, te duc eu la spital! Poți să te dai pe scaunul mortului? Desigur că nu, m-am tâmpit de tot, ar trebui să știu mai multă neurologie…
Constantin Nenici împinse cum putu trupul inert al procurorului pe scaunul din dreapta, aruncă ancora și toba pe bancheta din spate, îi puse centura…cheile erau în contact, noroc! La primul semafor ce arăta culoarea roșie formă numărul Clinicii de Neurochirurgie.
– Alo, doctorul Nenici la telefon. Vin spre voi cu procurorul Amăriucăi, care tocmai suferă un accident vascular cerebral hemoragic grav. Da…e inconștient. Aveți pregătită o sală de operație, nu?…Trebuie să aveți!…Să nu ziceți că e doctorul Cozmeanu de gardă…bine…bine…da…dați-mi-l la telefon, da…Salut! Măi, e atipic…nu…uite, chiar acum întinde brațele țepene, cu degetele rășchirate, scoate limba și holbează ochii! Nu, nu-s nebun, în cinci minute sunt la tine și ai să vezi și singur! Da̕ de unde să știu eu dacă n-are și tumoră cervicală? Ce, e pacientul meu?…Nu! Începe să semene cu blestemata asta de ancoră!…Lasă, nu știi tu…nici nu trebuie să știi!… Da̕ nu știu, că stau pe patru rânduri, cred că e blocată circulația la ieșirea din oraș, pe undeva, mai repede ajung dacă-l iau în spate și vin pe jos! Bine…pa!
Nenici aruncă o privire spre bancheta din spate. Acum văzu că din ancoră lipsea o bucățică de lemn, luată dintr-un dinte al zeului. Parcă era știrb, sau mai degrabă parcă avea o lucrare făcută la un dentist nepriceput. Deci de asta-l pusese să se întoarcă cu spatele, nu că ar fi făcut strip-tease…Șmecheră baba! Cine știe ce mai face și cu bucățica aia, dacă nu-i duce banii….Dar de unde să-i scoată?! Și, colac peste pupăză, poate fac scandal ăia de la muzeu, că le-a stricat piesa de patrimoniu…
[1] Dorin Mintenașu recită versuri din poezia “Ultima oră”, de Ion Minulescu, publicată în “Strofe pentru toată lumea”, 1930.
[2],5 versurile sunt din piesa muzicală “Poveste fără sfârșit”, interpretată de formația B.U.G. Mafia