Capitolul 8. Mai este cineva?
Constantin Nenici rămăsese în curtea spitalului, nu îl însoțise pe Amăriucăi după ce brancardierii îl așezaseră pe targă. Își aprinse o țigară, a câta pe ziua de azi?, încercând să-și scoată din minte fața procurorului, ce semăna acum cu cea a rugbiștilor ălora în timp ce executau dansul tradițional. Ce să facă acum? Că dacă nu-i dă banii vrăjitoarei, ajunge la fel. Sau chiar mai rău, găsește ea ceva. Și bani nu are. Că s-a crezut mai șmecher ca toți. Văzând că niciunul din bărbații de vârsta lui pe care-i cunoștea, dintre cei care au nevastă și copii, nu are carnetul de sănătate curat, ba chiar mulți au și procese pe rol, s-a gândit să fenteze fenomenul. Cum pe de altă parte presiunea era prea mare, toți colegii se lăudau cu așa-zisele realizări ale copiilor, el se hotărâse s-o plătească pe una ca să-i facă un copil. Acum băiețelul era de vârsta lui Darius, și tot atât de bolnav. De aia și știuse cum să abordeze cazul, că avea propria experiență. Iar femeia, Monica, umbla numai pe la biserici, și îl amenința că dacă nu-i dă tot ce câștigă, va apare povestea în toate ziarele, cum este el, vestitul medic, ce caracter are, cum va fi afurisit de biserică pentru păcatele de moarte pe care le-a făcut. Că ea, sfânta sfintelor…Așa că are și în același timp nu are bani. De unde să ia o sută de mii? N-ar fi chiar așa o sumă de mare, dacă n-ar fi intrat în buclucul ăsta, dacă n-ar fi vrut să aibă un moștenitor, ăștia n-ar fi decât bani de taxi, dar așa…Și nici ăștia, încarcerații, n-au bani, sunt faliți…Sorin nu e manager decât de câteva luni, n-a avut timp să strângă, Viviana e ajuns la sapă de lemn, mașina aia ciclamen ce mai e de ea…Profesorul…ăsta poate mai are ceva! De fapt, chiar că mai are, că doar Darius i-a spus că i-a promis banii ăștia, chiar aceeași sumă, lui Mintenașu! Multă mită a mai luat și boșorogul ăsta! De fapt, aveau multe asemănări, amândoi aveau două femei bisericoase și doi copii cu dizabilități. Atât doar că Darius începuse să meargă mai bine decât băiatul lui. Întâi a crezut că datorită motanului, dar apoi și-a dat seama că Grațiela era alfel de mamă, mai bună! Își dădu seama brusc că a ajuns în stația de tramvai de lângă spital. Asta înseamnă că vrea să se întoarcă la penitenciar, să stea de vorbă cu Profesorul. Și ce să-i spună? Până unde va mai avea să se scufunde, el, care știa prea bine că va avea loc o Judecată de Apoi, și încă curând? Oare ce-ar fi dacă nu i-ar mai fi frică? “Nu, nu se poate, nu te pui cu amigdala, băiete!” Se scotoci în buzunare. Nici bani nu avea, noroc că simți dreptunghiul liniștitor al cardului în buzunarul de la spate. Plecase dimineață din spital în grabă, așa, în costum, fără să-și mai ia pardesiul, și afară e destul de frig acum, ba chiar fulguie, oare ăștia nu se uită la el? Nu-l cred nebun? Și de ce, mă rog, nu a luat Ibiza lui Amăriucăi? Măcar până la Spitalul de Psihiatrie, unde avea parcată mașina proprie…Ar trebui să se adune, să se calmeze…”Hai, că vine tramvaiul…”
– Nu vă supărați, mă ajutați să îmi scot bilet cu cardul? Îmi pare rău, nu am mai făcut asta niciodată, și nu știu…
– Dați-l la mine, spuse un tânăr înalt și obez, cu o formă bizară a trupului, îmbrăcat cu niște blugi rupți prin care se vedea pielea învinețită de frig a coapselor lipsite de păr.
– Nu, domnu’, nu i-l dați, că nu-l mai vedeți înapoi, se băgă o fată cu fața plină de semne de acnee. Umblați în tramvai cu-n card gold, unde vă credeți? Vă zic eu cum se face…
Cu chiu, cu vai, s-a ales cu un bilet pentru zona 1. Mai are timp să facă o relaxare specială, o tehnică de resetare și liniștire a minții, mai este timp până la penitenciar, dar asta înseamnă să-l vadă ăștia că închide ochii. Și atât mai trebuie! Hai, măcar o tehnică de respirație, să se mai liniștească…CE SĂ FACĂ? DE UNDE SĂ IA BANII?!
La poarta pavilionului 2 Jad aștepta cuminte, stând în coadă. Ofițerul de serviciu i-a spus doctorului Nenici că nu a mai văzut așa pisică, să se comporte ca un câine, să vrea la stăpânul închis în pușcărie. S-au gândit să cheme televiziunea, dar deocamdată se mulțumeau să-l filmeze cu telefoanele.
– Lăsați-l în pace! Hai cu mine, Jad! – îi spuse medicului motanului care deja se ridicase în două labe, mijindu-și ochii și așteptând să fie luat în brațe. Trimite te rog un coleg să mă însoțească, zise apoi întorcându-se spre polițist. A, și nu mai e nevoie să-i țineți treji. Pot să doarmă dacă vor, că nu vor mai păți nimic.
L-a găsit pe Profesor așezat pe scaun, cu mâinile împreunate pe masă, de parcă s-ar fi recules înainte de începerea unui curs dificil. Jad a mieunat, a sărit pe tăblia mesei și a început să-și frece capul de obrazul nebărbierit al bărbatului. Începu apoi să miroasă cu atenție cana golită de cafea.
– Bună ziua, Profesore. Poți să dormi de acum. Poți să te culci dacă ți-e somn. Pericolul a trecut. Altcineva a plătit pentru păcatele voastre, cel puțin pentru moment.
– Nnnuu…nu-nțeleg! Cine și ce a plătit? Scuzați-mă, domnule doctor, dar pe lângă faptul că nu știu cărui fapt datorez vizita dumneavoastră aici, mi se pare, mă scuzați că v-o spun, că nu vă simțiți prea bine…
– Da, așa este…nu mă simt bine deloc! Trebuie să stau câteva minute, să mă reculeg, să-mi aprind o țigară, și apoi continuăm discuția, vă spun tot, vă lămuresc cu toate, nu vă faceți probleme…
– Iar eu îmi voi lua glicemia cu ceasul ăsta inteligent. Am nevoie de ajutor de specialitate, știți oare unde aș putea face o cerere? Mă puteți ajuta? Adică, mai bine zis, către cine? Sunt arestat preventiv, nu? Spuneți-mi, că nu mă pricep…Trebuie să-mi iau un avocat, nu? Sau îmi dați unul din oficiu?
Dar doctorul părea că nu-l mai auzea. Se întinsese pe pat, cu ochii închiși, și fuma. Jad fu izbit de viziuni înspăimântătoare izvorâte din mintea lui, care de data asta nu mai era un bloc de stâncă. Acopereau cu totul gândurile Profesorului, și erau fețe cunoscute, a bătrânei din cimitir, a bărbatului uriaș din bar și a celui mărunțel care stătea acolo de vorbă cu el, a bărbatului brunet căruia stăpânul său îi zicea “Mintenașule”…toți stăteau cu brațele întinse și degetele desfăcute, de parcă ar fi așteptat o îmbrățișare. Dar aveau gurile deschise, parcă strigau. Și erau cuprinși de flăcări pe care mintea sa de motan le vedea violet-strălucitor. Atâta spaimă însoțea ființele lor, că Jad își arcui spatele și începu să miaune jalnic. Când Nenici se ridică în capul oaselor, își plesni o palmă puternică peste frunte și exclamă “Gata, știu!” motanul se îngrozi de-a binelea și fugi sub pat.
– De fapt Profesore, nu am vrut să-ți fac decât o vizită scurtă, de curtoazie. Am fost desemnat să-i fac o expertiză psihiatrică doctoriței Cerchez, a fost arestată și ea. Dar ți-am recunoscut motanul, aștepta la ușa pavilionului. Și m-am gândit să-ți fac o bucurie, și să-i fac și lui una! Și…uite, ți-l las cîteva minute, cât timp mă duc să stau de vorbă cu ea. Dar, dacă tot am venit aici, vreau să-ți spun că există un tratament pentru boala lui Darius. Numai că ar costa ceva…Adică nu e încă omologat, și aș risca pierderea dreptului de practică, dacă nu chiar mai mult.
– Cât?
– Și aș putea interveni și la prietenii mei din barou…
– Cât?
– O sută de mii de euro.
– Mă mai gândesc. Nu prea are cine să ți-i dea dacă eu sunt aici…Îl mângâie pe cap pe Jad, care între timp își reluase locul în brațele sale, zicându-i: Ce zici, băiete, îi dăm banii ăștia? Bine, domnule doctor, bine…duceți-vă la doctorița aia…și mai vorbim pe urmă. Eu voi profita între timp de tovărășia motanului meu. Se zice că pisicile absorb energiile negative. Și eu am o grămadă acum. Deocamdată, acum, mă gândesc să informez polițiștii despre cererea dumneavoastră cel puțin deplasată, ca să zic așa…Adică pe mine…În definitiv cazul meu este de competența DNA, nu înțeleg de ce am fost arestat! A bâiguit ceva procurorul ăla, un tinerel pus la patru ace, ceva cu o organizație cu ramificații internaționale, dar de legătură am eu?
– Voiați să vă răzbunați pe membrii acestei organizații. Urma să-l plătiți pe avocatul Mintenașu să comită niște crime.
– De unde știți?
– Păi noi știm totul, de aia ne numim SRI!
– Aha…SRI…Nu puteați ști decât de la Mintenașu, de la nevastă-mea, sau de la…de la Darius nu puteați să știți, nu?
Profesorul își frecă bărbia, apoi continuă:
– Și nici așa nu se justifică arestarea mea. Eu ar trebui să fiu cercetat în stare de libertate, pentru presupuse fapte de luare de mită. Cui trebuie să mă adresez pentru toate problemele acestea? Trebuie să fac plângere la judecător! Și de ce, mă rog, acum am voie să dorm dar până acum, nu am avut? Eeeehh…toată povestea e mai complicată decât credem noi. M-am documentat pentru cursul la o materie opțională pe care o țin semestrul ăsta. Gândurile noastre nenorocite, sufletele noastre infecte, astea fac lumea asta așa cum este. Și nu e vorba doar de rezultatele alegerilor, ci și de faptul că peisajele nu mai au armonie, culorile sunt prea stinse. Și asta nu pentru că așa le-aș vedea eu în boala mea. Uite, de exemplu, dacă motanul ăsta ar fi singurul care ar modela lumea prin gândurile lui, totul ar fi o încâlceală de tulpini printre care să se strecoare el și să prindă șoareci. Așa-i, șmechere? Dar asta-i, că nu e singur, mai sunt și șoarecii. Vreau să spun că depinde de noi toți cum arată stâncile și marea, gândacii care mișună pe sub scoarța copacilor, culorile florilor, totul! Uite, oare cum ar fi lumea dacă ar fi numai Darius care să se gândească la ea? Sau dacă toți oamenii ar fi ca el? Oare cât de înaltă ar crește iarba?
– Aici gândesc la fel, Profesore. Numai că noi suntem de vină! Noi și părinții noștri. Uite, îți mai las motanul puțin, eu mă duc, că mai am treabă.
Nenici schiță un zâmbet, se ridică și ieși. Pe Viviana Cerchez o găsi pieptănându-se la oglinda cu ramă de plastic galbenă montată deasupra veceului prevăzut cu un capac de aceeași culoare. Vânătăile de pe față începeau să i se retragă, dar lăsau în urmă margini roșii, violet, verzi…
– …în toate culorile curcubeului, da, Costeluș, nu te mai uita așa la mine, că-ți dau una de nu te vezi! Ce cauți aici, ești polițai, așa-i? Te-am bănuit eu de la început, după fața asta perfect dreptunghiulară, cu ochi negri și neastâmpărați! Nu făceai tu parte din rețea, așa cum ai crezut că mă păcălești…Și sunt convinsă că știi toate poveștile astea încâlcite, și cine sunt EI, și de ce visez zeul ăla în formă de ancoră, și de ce…de ce nu am voie să dorm? A venit ăla și mi-a adus o stacană de cafea pe care m-a pus s-o beau pe toată! De ce? Spune!
– De acum poți să dormi, Viviana! Eu le-am transmis asta, să nu adormi sub niciun chip, până am reușit să ajung personal la tine, să te văd. Face parte din tratament, și văd că ești bine. Dar te rog totuși ceva: dă-mi numărul de telefon al Lilianei! Liliana, nevasta răposatului…
– …Mihai! Da, știu. De ce ți l-aș da? Și de ce-l vrei?
Nenici își mușcă buzele. Fusese cât pe ce s-o întrebe dacă Liliana făcea parte din rețeaua de infractori, așa cum știa de la Darius că bănuiau Profesorul și Dorin Mintenașu. Și de ce n-ar întreba-o, totuși? Ce ar mai avea de pierdut? Să nu-i dea numărul…Și ce, parcă-l ține minte? Doar nu-i lăsaseră telefonul…La naiba, nici nu are nevoie de nebuna asta, poate ajunge și singur la Liliana. Dar e drept că mai durează. Și nu prea are timp. Ei, hai să încerce:
– Vreau să ajung la ea să-i dau mâna lui Mihai. Te va lăsa în pace, pentru că răzbunarea ei te poate ajunge și în pușcărie, știi prea bine! Și apoi…cred că acum ai vrea și tu ca Mihai să se odihnească pe lumea cealaltă, și să aibă trup întreg la Înviere. Că se apropie Judecata, tu n-ai televizor aici, dar…
– Minți, dar să zicem că nu mă interesează.
Scotoci în poșetă, scoase cartea de vizită a Lilianei și i-o întinse cu mână tremurătoare.
– Ține, n-ai decât să vorbești cu ea…
– Auzi, face parte din rețea?
– Da!
– Și ți-a spus?
– Da! E foarte proastă, de fapt e foarte proastă! Ai grijă cu ea, ai grijă ce vorbești cu ea. Dar pe mine de ce m-ați arestat? Doar pentru că am vrut să fur toba aia? Sau mă veți lua cu păcatele mele vechi? Cât din ce ți-am spus ca pacientă ai turnat, Costeluș? Voi fi judecată pentru crime? Dar nu-mi mai pasă…Am cancer la sân într-un stadiu avansat. De-abia aștept să văd rezultatul de la biopsie, să văd și eu ce tip de tumoră poate să avanseze atât de repede, în doar câteva zile. Dacă avansează în ritmul ăsta, voi fi moartă înainte să mă judecați voi, așa să știți! Învață-mă către cine trebuie să fac cerere. Doar încă nu am o sentință, nu m-au judecat. Sau sunt arestată preventiv? Către cine să fac cerere pentru analize medicale și tratament de specialitate?
– Am să mă interesez și-ți spun. Altcumva cum te pot ajuta?
– Nu mai vreau nimic. Pur și simplu am obosit. Cât mai iau neurolepticul ăla? Tot una pe zi, seara, la culcare? Ai la tine? Să-mi aduci! Că le-am pierdut, nu știu pe unde-s…De ce ți-ai călcat jurământul lui Hipocrate, Costeluș? Păcat de tine, că ești băiat frumos…tot băiat frumos ai rămas, chiar dacă te folosești de oameni…Lasă-mă acum, poate mă culc și dorm, dacă zici că am voie…Dar de ce nu aveam voie? Sau, stai, dă-mi o țigară, că nu mai am. Aprinsă, că nu-mi găsesc bricheta!
O lăsă fumând și privind pe geamul zăbrelit cerul întunecat de noiembrie. Ajuns pe culoar, se îndepărtă de polițistul care îl însoțea, concomitent făcându-i semn să rămână pe loc. Formă numărul și Liliana răspunse după numai două apeluri:
– Daaa…?
– Nenici vă deranjează, doamnă, Constantin Nenici, medic primar psihiatru. Am relații strânse cu poliția și cu baroul, mai mult nu vă pot spune. Știu pentru cine lucrați și nu mai aveți spate, sunt arestați toți. Puteți verifica, dați un SMS și vedeți dacă primiți răspuns. Nu știu dacă se va ajunge la dumneavoastră, dar eu nu voi spune nimic dacă îmi dați o sută de mii de lei. Pentru dumneavoastră este un fleac…Alo? Mai sunteți la aparat? Ziceți ceva…
– Da.
– Bun, deci banii ăștia sunt un fleac pentru dumneavoastră. Mai ales că am și mâna soțului, adică toată toba aia nenorocită…O scot și v-o dau, așa, ca bonus! De acord?
Se auziră zgomote ce arătau că Liliana umbla pe alt telefon decât cel la care vorbea.
– Nu știu ce faceți acolo, dar pierdeți vremea, să știți! Hotărâți-vă repede, că acum sunt la penitenciar și putem porni spre dumneavoastră. O înregistrare, sau altceva de genul ăsta, nu va folosi la nimic.
– Nu știu, domnule, mi se pare de necrezut ce-mi spuneți…
– Atunci pornim spre dumneavoastră. Faceți-vă un bagaj mic cu strictul necesar!
– Bine…atunci sunt de acord! Dar nu am banii acasă, trebuie să merg la bancă. Mâine, sau chiar…
– Diseară!
– Dar…dar nu vreți transfer bancar?
– Măi femeie, tu pricepi românește?! Diseară la opt, cu banii într-un rucsac mic, la restaurantul chinezesc de la Nui-Rapa! Și gata!
– Bbb…bine…
Nenici închise telefonul. Proasta dracului! Cum de băieții nu ajunseseră la ea? Ce fac șefii, dorm?! Chiar să nu știe meserie? Au spus că îi arestează pe toți într-o noapte. Și Amăriucăi liber, asta liberă…Or mai fi și afară? Începu să-i bată inima cu putere și din stomac începu să-i urce o fierbințeală ca atunci când era elev și-l asculta la matematică. Integrale și polinoame, acum nici nu-și mai amintea decât semnul ăla, ca un “S” întors. Sau nu era întors, ci doar deformat? Și oare chiar Amăriucăi a făcut accident vascular din cauza vrăjilor babei Maria? Formă numărul doctorului Cozmeanu.
– Alo!
– Alo!
– Pot vorbi cu doctorul Cozmeanu? Cine sunteți, vă rog?
– Domnul doctor este în operație, nu a terminat încă. Dar mi-a lăsat telefonul și a spus să răspund dacă sună doctorul Nenici. Și așa scrie aici, “Nenici”.
– Bine…bine, băiatu’! Auziți, vă rog să intrați în sala de operație și să țineți aparatul aproape de el. Puneți-vă o mască…
– Lăsați că știu. Acum mă duc acolo!
Se auziră câteva foșnete, dură câteva minute nesfârșite, apoi se auzi vocea lui Cozmeanu, slabă de parcă ar fi vorbit din Paraguay:
– Nu am mai văzut așa ceva! Accidente multiple, bulbul, măduva…avem de lucru o grămadă.
– Faceți-i niște analize toxicologice, deși cred că e prea târziu! Există substanțe care pot provoca…
– Bine, lasă-mă acum…
Nenici apăsă în jos butonul roșu, pentru a termina apelul, apoi se întoarse spre polițistul ce rămăsese sprijinit de pervazul unui geam de la capătul celălat al culoarului.
– Hai să ieșim în curte, te rog! Ai văzut cumva, procurorul Amăriucăi a mâncat sau a băut ceva cât m-a așteptat în mașină?
Omul se apropie cu pași mari, arătând spre ureche și făcând semne că nu a înțeles. Nenici repetă.
– Nu, nu știu, să mergem la poartă! Dar ce faceți, domnule doctor, lăsați pisica acolo, în celulă, cu Profesorul? Deținuții nu au voie cu animale de companie!
– De asta-mi arde mie acum?! Bine, mă întorc și-l iau, dar acum haidem la poartă!
Ăsta să fie sfârșitul, asta să fie Judecata lui? Acum își va plăti toate păcatele? Copil i-a trebuit? A crezut că a lucrat cu grijă, Magda nici nu stă în oraș…Și acum…Doar tatăl lui i-a spus nu o dată: “Nu te mai crede buricul Pământului!”
Ofițerul de la poartă i-a spus că într-adevăr, domnul Amăriucăi l-a întrebat dacă este pe-aici un chioșc de unde să-și ia o cafea, dar nu au pe aici așa ceva, doar nu sunt stațiune turistică…Așa că domnul procuror a ieșit din incinta penitenciarului și s-a întors peste puțin timp cu un pahar de carton cu capac, din care a sorbit cât a așteptat în mașină.
– L-a aruncat pe aici?
– Nu, ăsta e om cu bun-simț, îl cunoaștem mai demult!
Nenici a încercat să-și amintească dacă în mașină era pe undeva aruncat vreun pahar de carton. Oricum trebuia să ajungă acolo, doar toba și ancora rămăseseră pe bancheta din spate. Ce făcuse după ce brancadierii îl luaseră pe procuror? Închisese ușile, luase cheia? Da, e în buzunar…Dar oare nu e luat deja în ținta vreunui lunetist cocoțat prin blocurile alea? Hai, că nu lucrează ăștia așa…Îi bătea inima mai tare ca anul trecut, în Noua Guinee, când îl prinsese un cutremur puternic la etajul zece al unui bloc. A luat-o la fugă pe scări și a ieșit afară mai repede decât cei de la parter, nici nu știa ce face, cum se mișcă…Nu i-a mai tihnit concediul, ținea la viața sa…De fapt așa ziceau toți, că acolo e un tărâm vrăjit, unde celor cu anxietate li se agravează boala. Așa și acum, îi umblau ochii când la acoperișurile blocurilor din jur, când la chioșcul de vizavi de penitenciar, când la fețele trecătorilor și mai ales la mâinile lor…
– Bună ziua, aveți cafea la pahar?
– Da. Câte să vă dau, una?
– Nu, eu vreau să vă întreb dacă acum vreun ceas, un ceas și ceva, nu a cumpărat o cafea un domn îmbrăcat cu un pardesiu negru și cu părul alb?
– Nu știu, că eu acum am venit, până acum a stat fata, da’ ce ești mata, mă rog, polițist? Să văd legitimația! Și autorizația mea e valabilă, în termen, uite-o aici în geam.
– Asta e cameră de supraveghere, nu?
– Bineînțeles, să se oglindească în ea șmecherii care…
– Discutăm mai târziu!
Reîntors la poarta penitenciarului, fu abordat de ofițerul de serviciu:
– Nu vă supărați, domnule doctor, am văzut cu toții că ați venit cu domnul procuror Amăriucăi, dar una este să faceți o expertiză psihiatrică câtorva prizonieri, și alta să…nici nu știu ce faceți aici, anchetă, sau ce? Ne cam agitați pe toți, așa că…
Fără un cuvânt, Nenici îi întinse legitimația de la SRI.
– Oh, să trăiți…
– Spune-le la toți colegii! Suntem în stare de urgență. Oricând putem fi atacați de infractori deosebit de periculoși. Mai ales eu sunt o țintă potențială. Vă rog să ridicați camera de supraveghere de la chioșcul de vizavi. O vom analiza împreună.
Se uită dacă gardurile penitenciarului sunt suficient de înalte ca să-l protejeze de un glonț tras de pe acoperișurile din împrejurimi, apoi continuă:
– Și totuși va trebui să ies de aici. Aveți o mașină blindată, nu? Trebuie să aveți…
– Avem, dar nu este aici acum.
– Aduceți-o! Mă gândesc la pasul următor.
Se așază pe singura bancă din curte și își aprinse o țigară. Trase primul fum și liniștea i se răspândi de la gură înspre creier și stomac. Așa, acum putea gândi: “Mare atenție, n-o scăpa pe Liliana! Sau o lasă ăștia-n pace?!” Dacă o omoară, ce se alege de bani și de terenurile cumpărate? Că doar fiică-sa e minoră. Păi da, minoră! Deci va avea un tutore…Scoase telefonul:
– Alo, tot eu sunt, Nenici. Unde ești, acasă?
– Da, plec acum la bancă. Noi femeile nu suntem ca voi, să sărim în blugi și să ieșim pe ușă, noi trebuie să…
– Lasă asta! Ai grijă să nu ieși din casă, să nu stai pe lângă geamuri, și să nu comanzi mâncare, de fapt să nu comanzi nimic. Să nu deschizi nimănui. Asta până diseară, că sper că până diseară se rezolvă totul. Dată fiind situația nou creată, s-ar putea să amânăm întâlnirea noastră. E…
– Domnule, dumneata nu ești sănătos la cap! Te-am bănuit de la început, dar…
– Fă cum îți spun, pentru că…”Of, a închis proasta asta! Ce va face acum? Pentru ce mi-a trebuit mie copil? Și încă să se îmbolnăvească din cauza mea, ca Darius!”
Formă alt număr:
– Alo, să trăiți, Nenici sunt!…Da, știu că nu trebuie să vă sun decât în situații exepționale, dar chiar asta este. Se pare că nu i-am ridicat pe toți. Adevărul e că băieții nu au insistat să caute SMS-uri pe rețele private, și cred că ne-am cam grăbit cu declanșarea operațiunii. Bănuiesc că procurorul Amăriucăi făcea parte dintre EI, acum e vai de capul lui, a…a, deci știți….Nu, nu a murit, dar nici mult nu mai are. Bănuiesc că a fost otrăvit cu ceva, aconitină sau ceva de genu’…Acum sunt la penitenciar, am venit dimineață să investighez cauza deceselor ălora. Am venit adus de Amăriucăi, și acum mi-e frică și mie! Solicit protecție, trebuie să părăsesc țara. Bine, vă aștept aici…De unde să știu câți au mai rămas?…Bine, să trăiți!
Strivi chiștocul sub pantof.
– Să vă spun eu, domnule: nu a mai rămas niciunul!
Nenici sări ca ars. În fața lui stătea un preot, cu anteriu și icoană în mână. Era tânăr, dar nu foarte. Fulgii de zăpadă ce cădeau din ce în ce mai deși i se prindeau de barba căruntă.
– Dar ce faceți, părinte, trageți cu urechea la convorbirile altora? Cât ați auzit?
Îi scrută figura, dar preotul zâmbea blajin, cu ochi nevinovați.
– Nu, stimate domn, nu am auzit decât “câți au mai rămas?” Și vă răspund eu: niciunul. Cu toții am ajuns cu păcate atât de grele, că nu mai putem trăi. Nu vedeți?, nu mai este mult până la Sfârșitul Lumii, de fapt tocmai îl trăim. Și plătesc săracii copiii ăștia!
– Dar cine sunteți, părinte? Cum ați ajuns aici?
– A, nu…nu sunt un înger întrupat, sau ceva de genul ăsta, sunt un personaj cât se poate de banal, sunt preotul penitenciarului. Că așa e acum, mai am o jumătate de normă la o parohie din oraș…asta este!
Medicul începu să se destindă. Deși conștient că nu e posibil așa ceva, se așteptase ca preotul să scoată un pistol de sub sutană și să-l împuște.
– Îmi cer scuze, știu că nu se ascultă convorbirile telefonice, dar vorbeați atât de tare, încât am auzit fără să vreau. Vedeți că nu este și alt drum spre infirmerie. Mă duc să-l spovedesc pe unul, a cerut. Și ce am auzit de la dumneavoastră mi-a stârnit această durere, că ne prinde Sfârșitul Lumii, Marea Judecată, plini de păcate. Nu, nu mai există niciun om drept printre noi! Ați fost vreodată la Voroneț? Ați văzut acolo scena Judecății de Apoi, unde munții nu au vârfuri, ci se termină în platouri tăiate sub forma unor tălpi de om? Așa se spune, că vom striga la munți să ne înghită, să ne ascundă, dar ei nu vor face asta.
Altădată Constatin Nenici ar fi izbucnit în râs, acum însă a încuviințat din cap.
– Aveți timp vreo câteva minute, părinte? Este aici, într-o celulă, o femeie bătrână care face vrăji. Și…
– Asta le spun și tinerilor care vin la mine să le găsesc cu cine să se căsătorească: “tu ești mai bun?” Păi da, că fiecare vrea pe cineva curat, de care să-și bată joc. Atâta doar că nu se mai găsește. Se înșeală unii pe alții până ajung să se omoare între ei. Și de ce? Care-i cauza?
– Părinte, eu cer protecție! Cer protecție împotriva unor forțe oculte. Lucrurile ar avea o explicație științifică, există un corespondent în fizica cuantică…
– Dar dumneata cine ești? Că nu te-am mai văzut pe-aici!
– Sunt medic, medic psihiatru, dar lucrez și la SRI, unde sunt colonel!
– Și cu ce treabă pe-aici?
– Există o organizație secretă care pune în pericol totul. Acum vor să mă omoare!
Preotul îl privi lung, schiță semnul crucii deasupra lui, apoi se îndepărtă grăbit.
– Ce faci, părinte, nu mă ajuți? Nu poți să faci exorcizări?
– Stai puțin, să-mi termin treaba, și stăm de vorbă mai pe-ndelete! Deci te temi de blesteme? Dacă ești curat, nu te ating. Dar cum…Ai răbdare, că mă întorc!
Constantin Nenici oftă din rărunchi. Nu-l crede! Așa probabil că se simțeau și pacienții lui…Unde să se ducă acum, la tartoriță sau la Profesor? Nu-i venea să se mai ducă la niciunul, dar nici să stea în frig și în ninsoare.
– Mă duc să stau de vorbă cu principalii suspecți. Încep cu bătrâna, mă găsiți acolo, dacă e ceva…sau…sau la telefon, îi spuse ofițerului de poliție, care se ținuse tot timpul la o distanță respectuoasă.
Dar chiar înainte de a intra în celula Mariei sună telefonul.
– Alo, Liliana sunt!
– Și ce doriți, doamnă? S-a întâmplat ceva?
– Am dat telefon la bancă să le zic să pregătească banii. Pentru că așa se procedează când e vorba de retragerea unor sume mari, se dă telefon cu câteva zile înainte, știți probabil. Dar, totuși, domnule Nenici, vreau să vă întreb: nu v-ați mulțumi cu jumătate de sumă? Cu cincizeci de mii? Și cu un post de administrator la cea mai mare societate agricolă? Ați câștiga mai mult decât acum, să știți…
– Ascultă, măi toanto! Am spus o sută de mii și așa rămâne! Altfel putreziți amândoi, bărbatu-tu în pământ și tu în pușcărie!
– Bine, așa voi face, fac totul așa cum trebuie, numai să scap și…
Nenici închise telefonul furios. Ezită puțin, apoi bătu la ușa celulei. Nu primi niciun răspuns, așa că se uită prin vizetă. Maria se uita în ochii lui și râdea cu gura ei știrbă. “Râde probabil de prostia mea, că așa-i zice doar acum la politețe!”
– Nu te mai hlizi, că uite ce se-ntâmplă: îți voi aduce banii, dar nu așa de repede cum vrei tu. Au apărut niște complicații…Cât despre eliberarea voastră, trebuie să stau de vorbă cu un prieten de-al meu, avocat. Adică treaba se poate face, dar…
– Măi băiete, tu nu mă duci pe mine cu vorba, că eu ca tine-am fost, da’ tu ca mine n-ai fost! Ai văzut ce-a pățit Amăriucăi, da? Ei bine, ție ți-am pregătit ceva de zece ori mai…
Doctorul văzu roșu înaintea ochilor și se repezi la ea cu mâna ridicată. Bătrâna începu să zbiere ca din gură de șarpe, dar în acest moment se mai petrecu ceva. Ușa celulei se dădu cu putere de perete și un glas voit baritonal rosti:
– Potoliți-vă, domnule doctor! Nu vă mai adăugați și alte capete de acuzare! Din acest moment sunteți arestat! Noroc că suntem aici, pe loc, am scutit transportul până la locul de cazare.
În prag stătea un bărbat destul de tânăr, îmbrăcat în haine de firmă, iar în spatele lui doi polițiști în uniforme. Văduva răposatului medic Mihai îi dădu deoparte ca pe niște manechine de antrenament și începu să țipe:
– Cine-i proasta, măi?! Poți să-mi spui și mie cine-i proasta?! Tu ești prostul, măi tolomacule! Prima dată te-am înregistrat, iar a doua oară eram cu domnul procuror în mașină, chiar aici, lângă penitenciar! Și, ca să știi, nu fac parte din nicio organizație de mafioți! I-ați arestat pe toți, așa mi-a spus domnul procuror! Am blufat și eu în fața Vivianei, că am stat și m-am gândit de unde a putut să-ți vină ideea asta! Nimeni nu-i mai presus de lege, poate să fie și de la SRI, și de la…
Se înecă și începu să tușească.
– Liniștiți-vă, doamnă! Îmi pare rău, donule colonel, dar, într-adevăr, nimeni nu e mai presus de lege! Desigur că serviciile deosebite vă vor ușura mult din pedeapsă, dar…mă rog acum este prematur să spunem ceva.
Nenici își duse ambele mâini la față.
– Așa, freacă-te la ochi, că și eu…
– Doamnă, vă rog, trebuie să aveți un comportament civilizat, pentru că altfel sunt nevoit să vă amendez. Nici dumneavoastră nu sunteți mai presus de lege, să știți!
– Măi, voi vă dați seama că nu s-a terminat aici cazul ăsta, că mai sunt o grămadă liberi, inclusiv femeia asta…? Și vrăjitoarea asta…are o așchie de lemn din ancora aia de la muzeu…puteți verifica, e în mașina lui Amăriucăi, am parcat-o la spital…Cu aia poate face niște vrăji de să pățim toți ca Amăriucăi…chiar nu vă dați seama?!
– Domnule colonel, eu înțeleg că sunteți surmenat, că au fost niște săptămâni, îngrozitoare, dar…sigur că asta va fi o circumstanță atenuantă foarte puternică, dar…
– Percheziționați-o! Luați-i așchia!
– Ce așchie, mătușă?
– Da’ eu știu ce zice ăsta?
Constantin Nenici se lăsă să cadă pe unicul scaun din celulă.
– Doamnă Liliana…Liliana și mai cum?
– Liliana Rosier. Că în ianuarie mă recăsătoresc. Cu un medic din Marsilia. Dar nu am ce discuta cu tine, păcătosule!
– Bine, doamnă Rosier, bine. Eu vreau să-ți spun doar că…Cum vă numiți domnule…procuror, nu?
– Daminescu! – răspunse spilcuitul.
– Nu vă cunosc.
– Am fost detașat special ca să mă ocup de acest caz. Eu l-am arestat pe Profesor. Și acum, dacă domnul Amăriucăi…
– Ce face? Cum se simte?
– Nu știu, când am vorbit eu la spital era încă în operație. Sincer, îmi pare rău, domnule Nenici, dar probele sunt evidente, eram în mașină când i-ați spus doamnei la telefon…
Colonelul își trecu, din nou, mâinile peste față.
– Totul e deosebit de încâlcit. Voiam să vă spun, doamnă Rosier, că în cazul în care sunteți cinstită, ceea ce în paranteză fie spus, nu cred, sunteți în pericol să fiți ucisă de uriașul dintr-o celulă aflată nu departe, Sorin, fost polițist, care mai mult ca sigur va fi eliberat. Asta pentru că te suspectez și pe dumneata, domnule procuror Daminescu, că faci parte din organizație. Și cu toții suntem în pericol să fim uciși de această bătrână, prin vrăjile pe care le face, asta dacă nu-și recapătă libertatea, ea și fiul ei. Plus o sută de mii de lei. Pentru asta voiam banii. Probabil că ne va ucide ca pe Amăriucăi.
Daminescu veni mai aproape și îi puse colonelului o mână pe umăr.
– Domnule colonel Nenici, sunteți surmenat, ca să nu zic mai mult. Cu siguranță veți avea circumstanțe atenuante. Probabil că nu veți primi nicio pedeapsă. Dar trebuie să cer arestarea dumneavoastră preventivă, măcar pentru o zi.
– Vedeți că motanul a rămas la Profesor.
– Profesorul va fi eliberat chiar azi, așa că se vor duce acasă împreună. Va fi cercetat în stare de libertate. Adevărul e că Amăriucăi a cam făcut exces de zel, e de modă veche. Dar haideți să ne retragem, să nu mai discutăm în fața deținutei.
Maria tresări.
– Ți-ai amintit și de mine, maică! Păi dacă este să fie nevinovați aici, eu și cu băiatul meu suntem. Hai, că văd că ești norocos, vrei să-ți dau în cărți?
Daminescu zâmbi.
– Poate…poate că voi avea nevoie și de dumneata. Vin mai târziu să stăm de vorbă.
Procurorul o invită cu un gest de curtoazie pe Liliana să părăsească celula, iar pe Nenici îl prinse ușor de braț indicându-i ușa din sprâncene. Medicul ieși, dar se uită de sus la procuror:
– Ascultă, domnule procuror Daminescu, eu nu sunt nici pe departe arestat începând din această clipă. Trebuie hotărârea judecătorească. Este adevărat că toate arestările astea au fost făcute oarecum atipic, după alte proceduri, dar nici chiar așa!
– Da, așa este!
– Și, mă rog frumos, de când arestezi, faci anchete dumneata personal? Ziceam de Amăriucăi că face exces de zel, dar văd că îl întreci. Chiar dacă aveți înregistrările telefonice, mai este cale lungă până să fiu eu arestat. Poate că am făcut asta cu un scop, este o operațiune specială, de care depinde siguranța națională. Și, mă rog frumos, de unde știi că sunt colonel SRI?
– Păi dacă ați spus la toată lumea…
– Cine are un paracetamol? – îi întrebă Nenici pe polițiști. Să vă arăt și vouă, dacă de acum tot știe toată lumea, spuse fluturând legitimația pe sub nasul lor.
– Aspirină. O aspirină, dacă vreți, zise unul din ei scotocindu-se prin buzunare.
– Bună și aia. Găsește-mi, te rog, și un pahar cu apă!
– Vă rog să-mi dați cheile de la mașina procurorului Amăriucăi!
– Nici gând! Acolo sunt probe de maximă importanță pentru cazul ăsta. V-am spus că vă înțelegeți greșit atribuțiile, domnule Daminescu!
Doamna Viviana Rosier schimbă o privire rapidă cu procurorul.
– Ce, te-a pus să-i aduci mâna aia din tobă, nu? Adevărul este, domnule procuror Daminescu, că Profesorul nu trebuia arestat, iar prezența dumitale acolo a fost inutilă. Am să văd eu ce fel de mandat ar fi acolo. Cine ți-a spus să-l reții? Am să văd eu imediat, dau un telefon, sper să fie cine bănuiesc eu…Bine că nu l-ați omorât încă, că trebuia eliminat de mult, săracul. Și la Mintenașu s-au forțat lucrurile, dar asta e, acolo am greșit și eu. Și cum de v-ați găsit acum, tu și cu Liliana? Tocmai la dumneata a apelat? Mulțumesc, spuse Nenici luând paharul cu apă din mâna polițistului și înghițind aspirina. Vă rog, domnule ofițer, să mai chemați un coleg sau doi, scoateți capul pe geam și strigați-i din curte. Nu de alta, dar să nu opună rezistență. Îmi asum întreaga responsabilitate pentru reținerea ăstora doi! Am să vorbesc imediat și cu directorul închisorii!
– Domnule, dar este inadmisibil! Vă dați seama ce faceți? – strigă Liliana Rosier.
– Îmi dau seama foarte bine! Este vorba de siguranța statului, și treaba revine SRI. Trebuia să vă arestăm de la început, doamnă Rosier, dar pur și simplu nu am putut face asta doar pe seama elucubrațiilor Vivianei Cerchez. Nu am avut niciun capăt de ață…Dar acum situația s-a schimbat. Ați apelat direct la cine trebuia, la Daminescu. Voi da imediat niște telefoane, pentru confirmări și instrucțiuni, dar bineînțeles că nu în prezența voastră. Voi obține mandat de siguranță națională, ca pentru ceilalți. Câți mai sunteți? Sunt trăgători pe blocuri? Ce otrăvuri folosiți? Dar lasă, că avem timp să le discutăm pe toate…De-abia tu ești folositor, Daminescule, nu plevușca asta pe care o avem în celule! S-a făcut ora prânzului, dar mă voi mulțumi cu o cafea și o țigară. A, și să nu uit! Îl căută cu privirea pe cel mai masiv dintre ofițerii de poliție și îi spuse: Duceți-vă la babă și găsiți bucățica aia de lemn. Trebuie să reparăm piesa aia de patrimoniu, că dacă vă spun că ne poate omorî cu aia n-o să mă credeți! Sau să vin și eu, personal?! Nu, am altă treabă acum…
Procurorul Daminescu o ținea de după umeri pe Liliana Rosier, într-un gest protectiv.
– Povestea este departe de a se fi încheiat aici, domnule doctor. Dumitale îți trebuie o expertiză psihiatrică. Psihiatrul la psihiatru, vorba filmului!