Academia Română este cel mai înalt for de consacrare a valorilor intelectuale și cea mai importantă instituție de cercetare științifică și de creație din România. Rolul principal al Academiei, asumat încă de la înființare, în 1866, constă în cultivarea limbii și literaturii române, în stabilirea normelor de ortografie obligatorii ale limbii române, în studierea și promovarea istoriei naționale române. Ulterior Academia și-a asumat prin lege și cercetarea în cele mai importante domenii științifice, precum și creația din disciplinele umanistice. Cele mai reprezentative lucrări ale Academiei sunt „Dicționarul tezaur al limbii române”, „Dicționarul explicativ al limbii române”, „Dicționarul general al literaturii române”, „Micul dicționar academic” și „Tratatul de istoria românilor”. În plus, cu ocazia Centenarului Marii Uniri, membrii Academiei Române și institutele sale au elaborat, în cadrul colecției numite „Centenar”, istoriile tuturor științelor și artelor din România, ale tuturor formelor de cunoaștere intelectuală cultivate de venerabila instituție (circa 35 de volume). Prin menirea de a acorda titlurile de doctor și de abilitat, Academia Română a dobândit și atributele unei instituții de învățământ superior (doctoratul fiind socotit acum a treia treaptă a studenției, după licență și masterat). De aceea, inclusiv pentru îndeplinirea misiunii sale în societate, Academia Română susține școala românească din toate punctele de vedere, considerând-o (deopotrivă primară, gimnazială, liceală și superioară) drept principala instituție de instruire și de educație a copiilor, adolescenților și tinerilor.
În acest demers, obiectivele Academiei, susținute în spațiul public și în colaborarea sa cu Ministerul Educației Naționale, sunt: școlarizarea tuturor copiilor începând cu vârsta de 6 ani (România a fost una dintre primele țări din lume în care învățământul primar, de 4 clase, a devenit, în 1864, obligatoriu și gratuit); diminuarea, evitarea și chiar eradicarea abandonului școlar; eliminarea analfabetismului funcțional; creșterea nivelului cadrelor didactice și dotărilor din mediul rural și stimularea elevilor de la sate de a învăța cât mai bine și mai mult (talentele din mediul rural trebuie descoperite, apreciate, îndrumate și sprijinite cu burse); cointeresarea celor mai buni absolvenți, din toate domeniile, pentru a deveni educatori și dascăli de toate gradele, măcar într-o etapă a vieții lor (dacă vor fi dascăli cei mai slabi absolvenți, din mâinile și mințile lor vor ieși absolvenți slabi); ridicarea nivelului prestigiului educatorilor (dascălilor) în societate; creșterea calității învățământului de toate gradele (meseria de dascăl nu este, de fapt, o meserie, ci o misiune); stimularea competitivității și susținerea școlilor cu rezultate deosebite; ierarhizarea și clasificarea universităților după criterii de calitate, validate în plan internațional; crearea unor tipuri de universități diferite, în funcție de capacitățile fiecărei instituții de acest fel (universități locale, capabile să ofere diplomă de licență, altele, regionale, capabile să ofere licență și masterat și altele, naționale, capabile să ofere toate cele trei grade, adică licență, masterat și doctorat, plus abilitare); cultivarea educației naționale românești, în contextul Uniunii Europene; promovarea valorilor lingvistice și culturale ale minorităților naționale; susținerea UE și a căilor valide ale integrării europene.
În contextul globalizării, se conturează pericolul monolingvismului, adică al promovării unei singure limbi internaționale de comunicare și al sărăcirii și evitării limbii române la manifestări științifice, la anunțuri oficiale, la comunicarea prin telefoanele mobile, la firme comerciale etc. Se mai adaugă crearea, în mod greșit, a unei „limbi” mixte, artificiale, în care o parte din frază este în românește și alta (altele) în engleză. Or, ca în alte țări care deja au luat asemenea măsuri de apărare a limbii proprii, se impune ca toate titlurile, anunțurile, reclamele etc. să fie transmise, elaborate, pronunțate și scrise mai întâi în românește – limba oficială în România – și apoi în alte limbi, internaționale sau locale. Fiind încă o țară francofonă, ar fi de dorit să se încurajeze și studiul francezei ca limbă internațională; fiind popor romanic, ar trebui să se încurajeze și studiul altor limbi neolatine (spaniola, italiana); în fine, pentru Europa Centrală, este utilă și necesară limba germană. Peste toate însă, se cuvine să domine studiul limbii și literaturii române, fiindcă este limba care ne asigură ființa națională și identitatea de români. Toate țările occidentale fac acest lucru atunci când este vorba de propriile limbi și literaturi. De asemenea, cunoașterea istoriei universale înseamnă acumularea de către copii și tineri a experienței de viață a omenirii. În acest context „Istoria românilor”, ca disciplină școlară, trebuie să domine, inclusiv prin numărul de ore alocate, toate celelalte „istorii”, deoarece numai prin cunoașterea trecutului locului, al fragmentului de pământ pe care individul trăiește, se poate înțelege trecutul celorlalte popoare și al lumii întregi. Istoria trebuie studiată în funcție de spațiu și timp (nu „pe bucăți” fără relevanță), adică diacronic (din cele mai vechi timpuri spre timpurile cele mai noi) și nu pe teme mari, pentru că astfel ea devine sociologie, politologie sau filosofie a istoriei. Sub imperiul negării istoriei, al anulării culturii, al mișcărilor deconstructiviste de tot felul, se ivește pericolul de a șterge cultura istorică generală și de a disprețui cultura națională, ceea ce este distructiv pentru educația școlară, pentru viitorul elevilor și studenților. Copiii acumulează în școala generală cultura generală necesară vieții mature și abia ulterior se specializează în cadrul unor meserii. Școala gimnazială nu are obligația de crea deprinderi practice, ci de a forma oameni între oameni, instruiți în toate domeniile cunoașterii la nivelul necesar.
Firește, există destule măsuri concrete pentru îndeplinirea acestor obiective: încurajarea școlii prin bugete rezonabile, care să poată asigura demnitatea profesorilor și elevilor; obligarea familiilor și a instituțiilor de profil ale statului să-i trimită pe toți copiii la școală, conform legii (dacă legea spune că învățământul gimnazial este obligatoriu, atunci trebuie făcut să fie obligatoriu; primăriile, care patronează școlile, au mijloace de a-i constrânge să meargă la școală pe aceia care nu o fac, dar nu folosesc, adesea din dezinteres, aceste mijloace); dacă legislația actuală încurajează abandonul școlar, atunci trebuie luate măsuri de schimbare a legii (inclusiv prin formularea de măsuri coercitive) pentru părinții iresponsabili; eficientizarea metodelor menite să asigure scrisul, cititul și să readucă în prim plan lectura; corelarea alocației pentru copii cu obligativitatea frecventării școlii (cum să dea statul ajutor pentru creșterea și educarea copilului, dacă acesta nu merge la școală?); stimularea materială a învățătorilor și profesorilor (prestigiul acestora în comunitate nu poate crește în condiții de sărăcie); reducerea numărului de materii din planurile de învățământ (curriculum); simplificarea drastică a programelor școlare, pentru a asigura asimilarea materiei de către cei mai mulți elevi (este de preferat puțin și bine asimilat decât mult și prost asimilat); reducerea numărului de discipline cu câte o oră pe săptămână, stoparea introducerii de discipline noi (finalizate prin încheierea mediei la finele anului școlar); introducerea de noi conținuturi în disciplinele existente și asigurarea astfel a dinamicii școlii, care trebuie să se adapteze mereu mersului societății (dar nu este necesar să înveți la școală cum să procedezi la intrarea într-o bancă; un elev cu școală bine făcută va ști în câteva minute că să facă într-o bancă; dacă îi învățăm pe toți elevii că ei trebuie să devină antreprenori și manageri, cine va mai munci și pe cine vor conduce acești lideri?); cultivarea fără restricții a limbii și literaturii române, a istoriei românilor și României, a geografiei României, ca discipline identitare, menite să asigure conservarea și dezvoltarea specificului românesc; diminuarea și chiar încetarea pentru un timp a prea deselor experimente, modificări și ajustări din mers ale cadrului legal de funcționare a școlii din România; orice măsură legislativă sau de reglementare mai generală are nevoie de timp pentru a-și produce efectele (trecerea de la (trei) trimestre la cinci cicluri este o schimbare de formă și nu de fond; multe secole la rând, s-au dat trei vacanțe (de vară, de iarnă și de primăvară (Paști) și toate au mers bine, nu s-a întâmplat nicio catastrofă; crearea unui sistem clar și eficient de educație practică, de tipul școlilor profesionale sau al școlilor de arte și meserii, prin care să se recâștige încrederea elevilor și părinților în instruirea concretă, utilă vieții cotidiene; flexibilizarea școlii și munca pe grupuri de elevi, în funcție de înclinații, talente, priceperi, pasiuni (nu există elev pe lumea asta care să nu aibă înclinație spre ceva, dar nu facem ceea ce trebuie ca să descoperim această înclinație, acest talent); cultivarea deopotrivă a metodelor de cunoaștere și a memoriei elevilor și tinerilor; renunțarea la orice exercițiu de memorare îl reduce pe individ la stadiul de mecanism amorf, dependent de memoria acumulată în aparate; abandonarea tendinței de fetișizare a aparatelor informatice și digitale, care trebuie să rămână mijloace de cunoaștere și nu să reprezinte cunoașterea în sine; reducerea dependenței tinerilor de rețelele de comunicare, de bloguri, de jocurile electronice etc., pentru că dependența de asemenea mijloace dizolvă comunitățile, izolează elevii și studenții, îi vulnerabilizează și le subminează esența de ființe sociale. S-a început un asemenea proces, prin renunțarea la telefoanele mobile la ore, dar nu este suficient. Copiii sunt universuri în sine, dar aceste universuri trăiesc și înfloresc doar în colectivități umane, alături de oameni, nu alături de aparate. Iar teama că memorarea unor teoreme, reguli, versuri, cunoștințe de tot felul le-ar dăuna acestor elevi este ridicolă, ca și ideea că datele sunt memorate în mod digital și că omul trebuie să rămână pasiv la toate. Deciziile bune se iau prin compararea informațiilor stocate în creiere, nu în computere. Iar cel mai bun computer este și trebuie să rămână creierul uman.
Referitor la învățământul superior, se impune specializarea universităților în funcție de necesitățile de forță de muncă superioară din anumite zone; finanțarea unor universități și de către instituțiile locale (județene) și regionale. Sunt prea multe universități pe kilometru pătrat care fac aceleași lucruri, au aceleași facultăți și aceleași specializări, fără să țină seama de nevoi. În schimb, pregătim, cu sume mari de la bugetul propriu, forță de muncă superioară (de exemplu, medici) pentru Europa, în condițiile în care zone întregi din țară sunt lipsite de asistență medicală. Școala superioară românească are nevoie de niște reglementări mai stricte, fără atingerea în vreun fel a autonomiei universitare.
Academia Română susține orice formă de învățământ de calitate, îndreptată spre cultivarea valorilor consacrate din societate și spre păstrarea și dezvoltarea identității noastre naționale. Numai astfel va putea participa România la concertul națiunilor europene. Lumea globală nu trebuie să fie una nivelatoare și omogenizatoare, ci una care să integreze toate națiunile, cu particularitățile fiecăreia, spre scopul binelui universal.