Într-o lume aflată într-o continuă transformare, în care științele tradiționale par să își piardă autoritatea în fața unei cunoașteri interdisciplinare, domnul profesor George Coandă propune o operă inovatoare: Dicționar de geocivilizație. Cartea nu este doar un instrument de studiu, ci și o invitație la reinterpretarea complexă și profundă a destinului umanității. În prefața acestui volum, autorul, considerat Seniorul Târgoviștei, conturează cu o elocvență remarcabilă motivele care l-au determinat să abordeze un demers atât de ambițios și introduce cititorul într-un univers al cunoașterii noi, pe care îl denumește „geocivilizație” – o viziune inovatoare a unui cărturar interdisciplinar.
Profesorul George Coandă (istoric al culturii și civilizație, prozator, poet, critic literar și ziarist, înrudit cu Henri Coandă) își expune proiectul intelectual cu o claritate captivantă, oferind o perspectivă panoramică asupra evoluției cunoașterii umane. Autorul identifică începutul unei noi ere la cumpăna dintre mileniul al II-lea și al III-lea, marcate de progrese revoluționare în diverse domenii: energia nucleară, explorarea spațiului cosmic, descifrarea genomului uman, tehnologia informației și inteligența artificială. În acest context, vechile paradigme științifice nu mai sunt suficiente pentru a explica complexitatea lumii și a universului.
Profesorul Coandă respinge delimitările rigide dintre „științele exacte” și „științele umaniste”, văzându-le ca părți complementare ale unui „orizont științific planetar al OMULUI”. Această abordare holistă este rodul experienței sale academice vaste, dobândite în cadrul catedrei de cultură și civilizație de la Universitatea „Valahia” din Târgoviște, precum și al unei profunde cercetări interdisciplinare întreprinse în timpul doctoratului în geografie umană la Universitatea din București. Una dintre cele mai notabile contribuții ale profesorului Coandă este conceptualizarea „geocivilizației” ca o nouă știință. În definiția sa, geocivilizația reprezintă „studiul analitic revelator al raporturilor/efectelor de interferență, intercondiționare și interdeterminare ale unor civilizații specifice pe un spațiu geografic și istoric dat.” Aceasta urmărește nu doar înțelegerea trecutului, ci și previzionarea orizonturilor de manifestare ale civilizațiilor viitoare, printr-o analiză a interferențelor politice, economice și religioase.
Autorul oferă un exemplu captivant din arealul carpato-mediteranean și medio-oriental, ilustrând cum protocivilizațiile și civilizațiile acestui spațiu – de la Mesopotamia și Egipt până la tracii, grecii și romanii – au interacționat și s-au influențat reciproc într-o dinamică continuă. Profesorul Conadă subliniază că succesiunile civilizaționale nu au fost enclavate, ci marcate de continuități și interacțiuni, astfel contribuind la apariția unei „macrocivilizații euroasiatice.” Istoricul George Coandă consideră că acest dicționar nu este doar un simplu catalog al conceptelor, ci un instrument indispensabil de trezire a gândirii critice. Îl descrie drept un „gest de iconoclasm necesar”, menit să zguduie inerția intelectuală și să ofere o nouă înțelegere holistică a culturii și civilizației. În acest sens, Dicționar de geocivilizație devine un instrument util nu doar specialiștilor, ci și tuturor celor care caută să înțeleagă sensul profund al istoriei.
Lucrarea se remarcă și prin modul în care profesorul Coandă, cavaler al Ordinului Meritul Cultural din anul 2002, interpretează universalitatea omului. Civilizațiile locale sunt văzute ca fiind unice, dar, prin interacțiunile lor, ele contribuie la un mozaic global pe care autorul îl numește „pangeacivilizație.” Aceasta se extinde dincolo de granițele Terrei, în ceea ce profesorul G. Coandă numește „exocivilizație” și, posibil, „cosmocivilizație,” anticipând viitorul omenirii în explorarea spațiului cosmic.
Dicționar de geocivilizație de George Coandă este o lucrare importantă care redefinește modul în care percepem cultura, civilizația și interacțiunile umane. Autorul oferă nu doar un dicționar de termeni, ci și o nouă paradigmă de interpretare a lumii, bazată pe o viziune interdisciplinară și holistică. Este o contribuție remarcabilă la gândirea contemporană, demnă de a fi explorată de orice cititor interesat de marile întrebări ale umanității. Profesorul George Coandă se afirmă astfel ca un adevărat pionier al unei noi științe și al unui nou mod de a înțelege lumea. Dicționarul, publicat la editura Bibliotheca sub egida Universității „Valahia”, va fi lansat în următoarea perioadă la Târgoviște, fapt pe care îl așteptăm cu nerăbdare.
Claudiu Dumitrache
În cele ce urmează, în premieră, voi reda prefața scrisă de domnul profesor George Coandă pentru Dicționar de geocivilizație:
La cumpăna mileniilor al II-lea şi al IIIlea d.Hr./ e.n., orizontul ştiinţific al omenirii este marcat de profunde şi de substanţă, uneori senzaţionale, schimbări revoluţionare, capabile să ofere, cognoscibil şi axiologic, noi posibilităţi de investigare sinergica incumbând răspunderi pe cât de profitabile tot pe atât de generatoare de viitoare iscodiri în destinul planetei Pământ. Nu voi înşira aici câte ştiinţe noi au apărat în secolul al XX-lea – mai multe decât în cei nouă sute de ani precedenţi din mileniul al IIlea –, ci voi spune că, numai în cea de-a doua jumătate a sa, diacronic s-a produs o adevărată explozie ştiinţifică odată cu intrarea omului în era cosmică sub raportul cercetării spaţiului extraterestra. De fapt, nu există nicio îndoială că, prin acest fapt, OMUL este făuritorul exocivilizaţiei.
Astăzi „ştiinţele clasice” au căzut în desuetudine, nu mai pot oferi soluţii viabile, maieutic vorbind, de interpretare a lumii terestre, în ansamblul său, dar şi a Universului. Atât în sfera „ştiinţelor exacte”, cât şi a „ştiinţelor umaniste”, delimitate orgolios şi narcisist ca nişte enclave imposibil de a fi interoperabile de către savanţii corifei ai acestora, au apărut, odată cu descoperirea energiei nucleare şi cu „lansarea în cosmos” a omenirii, dar și cu apariția internetului și descifrarea genomului uman, cu crearea inteligenței artificiale și tehnologiei informației, au apărut, deci, fisuri benefice, fiind sfărâmat cultul inadaptabilităţilor reciproce şi, astfel, s-a ajuns la a se recunoaşte că aşa-zisele „ştiinţe exacte” şi „ştiinţe umaniste” sunt părţi integrante şi interoperabile ale culturii şi civilizaţiei umane, care, în fond, constituie complexul orizont ştiinţific planetar al OMULUI.
Fără a privi astfel marşul istoriei umanităţii înseamnă a nu înţelege nimic din acest marş, a ne fura, cu alte cuvinte, căciula, a trăi întrun obscurantism retardant şi păgubos. Am înţeles bine acest lucru predând câteva decenii cursuri de cultură şi civilizaţie universală şi românească la Universitatea „Valahia” din Târgovişte, însă şi in perioada în care mi-am pregătit un doctorat complex în geografie umană la bătrâna și celebra Universitate din București, timp în care am avut o dublă revelaţie: pe de o parte a inerţiei de gândire ştiinţifică în cea ce priveşte istoria culturii şi civilizaţiei, în mod special interpretarea acesteea, „viziunea” specialiştilor fiind una lineară – de la epocile primitive la contemporaneitate –aplicându-se, in absurdo, principiul dogmatic al negării negaţiei, adică al succesiunii, dar şi al rupturilor, iar, pe de altă parte, a necesităţii imperioase de cercetare în spirit hegelian (teză-sinteză-antiteză) şi holistic a civilizaţiilor, conform unei semiotici algoritmice sui-generis dialectice (a se vedea, în dicționar, definirea – ecuație și silogism – a GEOCIVILIZAȚIEI). Ca urmare, din formaţia mea de istoric, de geograf şi de geopolitician, însă și de jurnalist, cât şi din experienţa agonisită la catedră universitară, am ajuns la concluzia, firească: pentru a înţelege destinul OMULUI prin civilizaţiile pe care le-a făurit că, este necesară crearea unei ştiinţe capabile să le analizeze şi să le interpreteze în complexitatea lor, aplicând ecuaţiile amintite, oferind specialistului, şi nu numai, o mai coerentă înţelegere a destinului de ieri şi din viitor al Fiinţei umane. De aici şi denumirea acestei ştiinţe cu vectori de analiză hermeneutică, maieutică şi axiologică: GEOCIVILIZAŢIA. Cred că, în acest fel, ofer un instrument de lucru eficient, productiv şi profitabil atât specialiştilor din orice domeniu de cercetare ştiinţifică, studenţilor, dar şi celor doritori de Cunoaştere, care, de altfel, se impunea de multă vreme, fiind – de ce nu? – un gest de iconoclasm necesar şi, totodată, de trezire a spiritului uman într-o sferă stăpânită, aşa cum mai spuneam, de inerţie în gândire. Iată şi definiţia acestei noi ştiinţe – GEOCIVILIZAŢIA:
Studiu analitic revelator al raporturilor/efectelor de interferență, intercondiționare și interdeterminare ale unor civilizații specifice pe un spațiu geografic și istoric dat/ geospațiu (național, regional, continental, intercontinental, planetar). Un astfel de studiu îngăduie, predictic, stabilirea orizonturilor de manifestare ale unor civilizații și a jocurilor de interferențe și de asimilări, purtând, deseori, pecețile unor interese politice, economice și religioase.
Să luăm, ilustrativ, un exemplu din arealul central și sud-est european-mediteraneanmedio-oriental. De-a lungul a cinci milenii din istoria omenirii, în vastul areal geografic amintit omul a făurit o serie de protocivilizații și civilizații care, întâmplător sau nu, au transmis reciproc mesaje materiale și spirituale, creatoare fiind acestea a unei uriașe zone de geocivilizație. Atât omul mesopotamian cât şi cel al vechiului Egipt, dar şi cel heladic, trac şi latin au făurit arhitecturile unor eficiente protocivilizaţii şi civilizaţii care, încă din neolitic, prin ampla mişcare a indoeuropenilor şi, ca atare, prin această puternică altoire, şi biologică şi culturală, a dus, cu efecte până în zilele noastre, la apariţia şi impunerea unei macrocivilizaţii euroasiatice. De pildă, metalurgia fierului a fost preluată atât pe „calea cimeriană” cât şi pe „calea egeeanoheladică” (după 1200 î.Hr./î.e.n.) de către toate triburile trace, elemente etnice greceşti (secolele VII -VI î.Hr./ î.e.n.) debarcă pe ţărmul vestic al Mării Negre colonizând ţinutul, de altminteri, aceşti greci fiind urmaşii celor care au coborât din „nodul etnogenetic” carpatic spre zările atice la începutul mileniului al II-lea î.Hr./ î.e.n. aşezându-se în plămada poporului lui Homer (amintirea zeilor nord-dunăreni metamorfozându-se într-un fabulos panteon mitic), limbi din grupul satem (irano-baltoiliric) sau convertit la grupul kentum (grecolatino-celto-germanic), cum a fost cazul dacogetei, româna de astăzi revendicându-şi din rădăcinile sale abisale, astfel, reminiscenţe sanscrite.
Scrisul liminar picto-ideografic, la rândul său, s-a transmis şi s-a răspândit – este o posibilitate admisă-între Tărtăria (cultura Turdaş-Vinča: mileniile V-IV î.Hr./î.e.n.), Sumer şi Valea Nilului (pe la începutul mileniului al IV-lea), transformat, apoi, pe „filieră feniciano-elenă” în alfabetele în uz şi astăzi (grecesc, latin şi cirilic). În toată această multimilenară naştere şi evoluţie de protocivilizaţii şi civilizaţii, proces complex produs într-o vastă vatră a umanităţii, putem întâlni manifestate cu evidenţă următoarele tipuri de geocivilizaţie: geneticcivilizaţia (apariţia şi caracteristicile civilizaţiilor), topoecocivilizaţia (locul şi mediul specific de geneză ale unei civilizaţii), morfoetnocivilizaţia (configurație, structură și evoluție în vatra etnică originară), sincro/diacroniccivilizaţia (evoluţia şi dezvoltarea unei/unor civilizaţii în interdeterminare), şi kratocivilizaţia (tendinţele de impunere a civilizaţiei unor puteri asupra restului lumii; conflicte culturale între marile puteri). Se poate vedea, în esenţă, aşadar, că, în uriaşa vatră carpato-est mediteraneanămedio-orientală nu putem vorbi de succesiuni stricte de civilizaţii, şi aceasta pentru bunul motiv că unele s-au născut şi s-au dezvoltat în acelaşi timp ori aproape în acelaşi timp, iar altele au fost continuatoare ale altora.
Succesiunea – pentru că, oricum, o succesiune a existat într-un fel sau altul – nu a fost marcată de civilizaţii enclavate, căci ar fi dispărut cu totul, ci de continuitate. Şi depistabile sunt, în manifestarea lor, până în zilele noastre, urmele şi efectele ontologice, istorice, de cultură şi de ethos ale străvechii civilizaţii indoeuropene (nu în linearitate) în continuu succesoral şi succesional, dar şi sincronic, semite-heladice-tracice-latineslave, cu adaosuri invazionale, în arealul etnogenetic mai înainte amintit, scitice, ugrofinice, celtice, mongolice şi, iată cum, în viziune geopolitică, avem imaginea unui tablou de geocivilizaţie multivalent ale cărui urme şi efecte – aşa cum spuneam – le regăsim vii în întreaga noastră Fiinţă europeană. A nu vedea astfel lucrurile ar fi să dăm dovada unui narcisism şi europocentrism păgubos. Trebuie să conchidem cu sinceritate şi în spiritul unei alterităţi profitabile în cercetarea faptului de geocivilizaţie: în ceea ce priveşte etnocivilizaţiile locale suntem unici şi, în acelaşi timp, în ceea ce priveşte interinfleunţările / intercondiţionările de etnocivilizaţii, universali. Unici şi universali făurim pangeacivilizaţia şi, iscodind infinitul Universului, făurim exocivilizaţia, căutândune semenii întru raţiune. În curând, sunt convins, vom fi, dacă nu cumva suntem încă de pe acum, creatorii cosmocivilizaţiei. Omului îi e hărăzită, deci, universalitatea.
George Coandă