Capitolul 9. Cum va arăta lumea?
Constantin Nenici nu-l mai asculta însă. Se îndrepta cu pași mari spre celula Profesorului. L-a găsit așezat la mica masă de plastic bej. Jad îi stătea în brațe și torcea, cu ochii închiși.
– Ce faceți, Profesore? Nu puteți să-nchideți ochii, așa-i?
– Nu, nu pot. Am cerut permisiunea să merg în sala de lectură, au acolo o plasmă. Am văzut un buletin de știri. Armata israeliană va inunda tunelurile cu apă de mare în următoarele luni, iar un ofițer de poliție mi-a arătat pe telefon că NATO trebuie să se pregătească pentru un atac al Rusiei în următorii ani. Mai avem puțin până la Revelion. Cum va arăta anul 2024? Îl vom mai apuca?
Motanul tresări puternic.
– Oare știe ce gândim? întrebă Nenici.
– Cu siguranță. Și ce simțim, nu numai ce gândim.
– Cum se poate așa ceva?
– Există o teorie recentă, de anul ăsta, conform căreia, prin intermediul lumii cuantice, mințile noastre interacționează cu cele ale animalelor, cu plantele și obiectele, cu energia planetei. Și adaug părerea mea personală că lumea este într-o continuă schimbare în funcție de ce gândește și simte fiecare dintre noi.
– Așa cred și eu. Sunt și lucrări mai vechi pe tema asta, m-au interesat ca psihiatru. Mai sunt și religiile…Uite, nu ți-am spus, dar am și eu un fiu de aceeași vârstă cu Darius și suferind de aceleași simptome.
– Darius m-a pârât, așa-i? De la el ai aflat de discuțiile mele cu Mintenașu, nu?
– Da.
Profesorul clătină cu tristețe din cap.
– Iadul începe aici, pe Pământ. Acum spune-mi, doctore, dacă ar fi să fie pe planetă numai oameni suferinzi de boala copiilor noștri, cum ar arăta toate? – și privi în jur.
– Mi-am pus și eu întrebarea asta, așa că îți voi răspunde repede. Bine, așa mai suntem și noi, să mai echilibrăm lucrurile cu mințile noastre…
– Oare?
Nenici surâse, apoi continuă:
– Ei bine, orașul ăsta ar arăta cu blocuri vopsite în roșu, albastru, verde, culori intense, electrice!
– Și așa nu le-au anvelopat și a vopsit fiecare asociație de proprietari în ce culori a vrut?! Și nu sunt pline de reclame care strălucesc și clipesc în roșu, albastru și verde?
– Clădirile ar avea forme neobișnuite, structuri geometrice bizare, o arhitectură din linii drepte și unghiuri neobișnuite…
– Și nu așa sunt construcțiile din ultimii ani? De au ajuns reclamații de cum le-au dat certificate de urbanism, că la un cutremur se rup balcoanele alea cu unghiuri ascuțite!
– Fiecare ușă ar fi în alt fel, ar avea altă formă, altă culoare…
– Și nu așa arată? Ia uite pe geam! Adică nu, că de aici nu se vede nimic, dar gândește-te la ușile, vecinilor, dacă stai la bloc. Bun, iar natura cum ar arăta?
– Aici ar fi culori stinse, culori blânde, cer albastru deschis…
– Și nu era cerul mai albastru când eram noi copii?
– Ba da! Dealurile ar avea curbe line, râurile la fel…
– Și nu fug dealurile? Nu sunt atâtea alunecări de teren, de se crapă pereții caselor? Nu s-au amenajat, betonat, albiile râurilor?
– În schimb ar fi multe, multe flori!
– Și nu sunt? Uite, copacii japonezi în care îi place lui Jad să se urce! Motanul înălță capul, cu ochii pe jumătate închiși. Sunt plini tot timpul anului cu flori mari, roz. Și ai văzut și dumneata ce grijă are Primăria pentru spațiile verzi. Eu nu zic că nu e important, toată lauda, dar sunt alte probleme mai importante rămase nerezolvate. În schimb pe orice petic de pământ vezi flori atât de frumoase, de culori atât de vii, că aproape ți-e milă să te uiți la ele, d-apăi se le calci!
– Vrei să zici că mintea lor influențează lumea!
– Da. Acum, dumneata, ca psihiatru, să-mi zici cum ar arăta lumea dacă ar fi populată numai cu ființe ca Viviana Cerchez!
– Clădirile ar avea culori intense, bizare, contrastante, de genul portocaliu intens cu albastru sau violet.
– Păi și doctorița nu are Lamborghini ciclamen? Cred că a fost comandă specială.
– Da, iar arhitectura ar fi ceva cu niște camere asimetrice, care să sugereze mișcarea.
– Și nu avem de anul trecut statuile alea avangardiste? Sau podurile astea noi care par că vor să pășească, să sară peste ape? Și copacii, animalele, cerul?
– Cerul ar avea culori mai intense la răsărit și la apus. Ar putea fi chiar verde.
– Și nu am avut acum, în noiembrie, aurora aia boreală, sau ce o fi fost, de era cerul roșu toată noaptea în cea mai mare parte a țării? Unde s-a mai pomenit auroră boreală la noi? Hmmm…deci lumea este în schimbare, iar noi, cu păcatele noastre, tocmai o modelăm. E timpul să ne căim, doctore!
Motanul mieună și începu să-și lingă o labă.
– Ce-i, șmechere, ești de acord, nu? Chiar, oare pe el cine-l influențează? Sau influențează el pe alții?
– Pisicile văd lumea în violet, verde și albastru. Și atunci…
– Hmmm…violet! Ca mașina doctoriței! Nu cumva gândurile celor ca ea îl fac agitat, să zgârie tot ce vede?
– Ba da, cred că da. De fapt asta voiam să spun și eu. Spiritul lui nu se poate compara cu al omului, deci el este influențat de noi, și nu invers.
– Dar, ia stai! Copacii din parc în care îi place lui Jad să se urce și să se ascundă au flori roz-ciclamen. Nu întâmplător a ales pomii ăia de când era pisoi. Îl făceau un vânător mai agresiv. Măi…șmechere, măăi…
În clipa aceea intră un polițist cu o ceașcă de cafea.
– Domnule colonel, aveți cafeaua asta de la noi. V-au făcut-o la bucătărie. Ziceați că nu vreți la prânz decât o cafea. Noi vă invităm totuși și la masă, dar mai târziu, după ce treceți și pe la domnul comisar, domnul procuror deja este acolo, și…
– Da, bine, mulțumesc! – spuse Nenici înșfăcând ceașca și sorbind o gură mare de cafea fierbinte. Își aprinse și un Kent. Mai erau două în pachet. Am să vin ș-acolo, desigur, dar mai întâi să termin discuția cu Profesorul. Ia spune, ați găsit așchia aia de lemn? Unde o ținea baba ascunsă?
– Nnn…nu…nu știu…să-i întreb pe colegii mei…
– Bine, bine…zise Constantin Nenici trăgând din țigară și luând încă o gură de cafea. Mulțumesc, vin imediat la domnul director. Deocamdată lasă-ne să terminăm discuția.
După ce polițistul ieși, îl întrebă pe Profesor:
– Dar nu te-ar interesa să știi cum ar fi lumea dacă toată lumea ar fi ca Eliza? Știu povestea voastră…
– Colonel, ai?!
– Da, colonel…Ei bine, dacă toți ar fi ca Eliza, orașul ăsta ar avea numai blocuri gri, gri închis, sau cum e vopseaua aia care maschează mucegaiul, aia verde închis. Iar formele ar fi distorsionate, întrerupte. Și nu cam așa arăta orașul pe vremea lui Ceaușescu? Cu o încâlceală de alei printre blocuri? Cu pasaje de cale ferată puse anapoda? Cu străzi care parcă atrăgeau ceața și tristețea? Și natura ar fi altfel. Îți amintești ce verde deschis aveau sălciile pe vremea aceea? Și parcă pomii creșteau mai încet, nu dintr-o dată, ca acum…
– Da…da…Dar, de fapt, ce dorești, domnule colonel? De ce ai venit la mine să purtăm discuția asta? Parcă ultima dată îmi cereai mită!
Nenici mai sorbi o gură de cafea și stinse țigara între degete.
– Chiar că e proastă! Nu-și dă seama că monsieur Rosier ăla face și el parte din organizație. Nu citește ziarele, nu știe de ăia căsătoriți și apoi uciși? Nu, Profesore, acum vreau altceva. Vreau să încercăm să salvăm lumea asta, dacă se mai poate. Acum vreau să încerci să nu mai chinui niciun student, să nu-i mai jignești, să încerci să vezi ce știu, nu ce nu știu, să încerci să le cultivi dragostea pentru frumos, să încerci să…Să încercăm să facem ceva pentru copiii noștri. Poate peste zece ani, lumea asta, dacă va mai fi, poate va arăta altfel, cu un cer mai albastru. Băiețelul meu are tot o mamă bisericoasă, ca și al tău. Poate chiar se cunosc, poate merg în pelerinaje împreună, cine știe…Numai că ea e mult mai parșivă, e diavolul pe pământ, Magda o cheamă, și…
Nu apucă să termine, pentru că ochii i se dădură peste cap și se răsturnă pe patul pe care până atunci șezuse în capul oaselor. Scăpă din mână ceașca de cafea, care căzu pe parchetul melaminat și se sparse în șapte cioburi. Brațele întinse, cu degetele rășchirate, îl făceau să semene cu o sperietoare de ciori, ca cele de pe vremea când majoritatea oamenilor gândeau ca Eliza. Maxilarul îi căzu și limba îi ieși din gură în mod grotesc, străjuită de două șuvoaie groase de salivă. Jad începu să mârâie, cu blana de pe spatele arcuit zbârlită. Știa că omul moare, îi simțise spaima, iar acum îi vedea ieșit din trupul cuprins de spasme o mulțime de flori roz, ca cele din copacii care îi plăceau lui atât de mult. Se ridicau spre tavan, voiau să iasă pe fereastra care însă era închisă și ferecată în gratii, și apoi, văzând că nu au cum să se înalțe, se spulberau de parcă nici n-ar fi fost. Jad își ascunse iute capul sub brațul Profesorului, care privea scena cu ochi măriți de groază.
– Stai liniștit, șmechere, că noi nu pățim deocamdată nimic. Deocamdată…că asta ne așteaptă și pe noi cât de curând…Dar trebuie să anunț…
Se ridică greoi de pe scaun, dându-l cu blândețe pe Jad la o parte. Înainte de a se duce la vizetă ca să strige după gardian, se mai uită o dată la cioburile din care nu se scursese niciun pic de cafea și murmură:
– Am să încerc, măi polițistule, am să încerc…Oricum, voiam și eu asta.
*
Peste o săptămână îl găsim la el acasă, tolănit pe fotoliul său preferat, cu motanul torcând liniștit așezat în brațe, de vorbă cu Dorin Mintenașu.
– Păi da, i-am trimis pe amândoi de-acasă când am auzit că vii! Ce bătaie ar fi meritat Darius ăsta! Trăgea cu urechea ce vorbeam noi și îi spunea lui Nenici, când îl lăsam singur cu el la terapie…
– Da, știu, și din cauza lui m-am trezit cu Amăriucăi și cu ăia de la antitero, știu, mi-ai mai spus…dar de ce am venit acum la tine…
– Stai, c-ai să-mi zici imediat…deocamdată să-ți spun ce am mai aflat de la copilul ăsta, că am început să-l trag de limbă bine de tot când am venit acasă, l-am luat la sigur…cică Nenici îl punea să-și imagineze că îi trimite toate gândurile lui negative, toate spaimele, motanului ăstuia, spuse mângâindu-l pe Jad între urechi. Că așa mă punea, să-l aduc și pe motan la terapie, chipurile să vadă cum interacționează copilul cu animalul de companie. Și ăsta nu poate să-l suporte! Bietul de el o lua întotdeauna la dreapta, până la un picior de scaun de care începea să-și frece fălcuța. Ah, dacă ar putea vorbi, săracul! Și cică Nenici ăsta făcea și experimente, punea două scaune, că atâtea avea în cabinet, unul la dreapta și unul la stânga. Și motanul se ducea negreșit la cel din dreapta. Și Nenici tot nota în carnetul ăla al lui, tot nota…
– Dumnezeu să-l ierte! Și pe el, și pe Amăriucăi! Că printre altele și asta am venit să-ți spun, că l-au deconectat azi dimineață, nu se mai putea face nimic…Eu oricum am făcut investigații de când am ieșit, și baba aia chiar are puterea să omoare oameni. Am stat de vorbă cu ea.
– I-au dat drumu’ și ei?
– Da’ te cred! N-ai văzut cum s-a înțeles din ochi cu Daminescu? Băiatul nu e prost, nu știu de unde-a apărut, dar…
– E omul LOR, măi!
– Păi sigur că da, așa cum va trebui să fim și noi, dar stai că ajung și acolo…Deci, cum îți spuneam, am stat de vorbă și cu polițiștii din închisoare, și cu oamenii mei, am pus lucrurile cap la cap…Am stat de vorbă și cu Viviana Cerchez, acum e la spital, gata, e programată pentru operație, mâine sau poimâine, să vadă ăia cum stau cu sângele…Numai la amârâții ăia doi nu le-au dat drumu’, ei trebuie sacrificați, asta este…
– Și adică noi putem fi utili?
– Se vede treaba că așa consideră…Vom vedea ce ne vor cere…Oricum, cretina aia de Liliana are zilele numărate, că pun pariu că Monsieur Rosier face și el parte din gașcă…Dar să-ți spun ce vreau: vreau să-i dăm o sută de mii babei Maria. Ea ne-a îmbolnăvit, să știi. Și o poate face în continuare. A plătit-o Sergiu, copilul ăla drogat. Acum e mort, nu mai avem pe cine ne răzbuna. La fel și Sorin, dacă așa s-a hotărât, să fie sacrificat…o să ia o condamnare babană, ca și amicul său Alin. Dar o putem avea pe baba aia de partea noastră, cu bani mulți face orice.
– Hmmmm…Vlădeanu…Dar să știi că eu mi-am cam schimbat gândurile. Nu cred că te pot face să înțelegi…Am avut o discuție cu Nenici, chiar înainte de a muri.
– Analizele au ieșit negative, cafeaua n-avea nimic, nici la el, nici la Amăriucăi, deci dacă…Trebuie s-o avem pe baba Maria de partea noastră!
– Măi, dacă ți-aș spune că trebuie să-l avem pe Dumnezeu de partea noastră, ai zice că-s tâmpit, desigur…Dar hai că nu te mai întrerup, am să-ți explic după aia, acum povestește ce-ai mai aflat, ce s-a întâmplat cu obiectele alea, cu toba și cu ancora?
– Ei, ce să se întâmple, ancora e bine-mersi la muzeu, iar toba a dispărut, cred că Daminescu a făcut în așa fel să ajungă la Liliana, să-și ia și aia mâna de acolo…că ți-am spus că am stat de vorbă și cu Viviana și…și franțuzoaica aia, uite că mi-e greu să le alătur numele, ei…aia voia și ea mâna lu’ bărbatu-su de acolo…
– Doamne, ce porcărie ai făcut, Eliza, ce urgie!
– Parcă ai fi popă…
– Las’ că-ți spun eu…Dar acum să vedem ce-ai mai aflat. Deci ce se va întâmpla cu noi?
– Stai liniștit, că pentru tine tot rechizitoriul nu stă în picioare. Iar pentru mine nici atât. Băiat bun, Daminescu ăsta, dar să vedem ce ne va cere în schimb, pentru că totul se plătește, totul are un preț, știi prea bine!
– Hmmm…adică Amăriucăi ăsta se situa de partea binelui în capul lui…la fel și Nenici, în felul lui cu totul și cu totul particular…Și totuși, eu nu sunt sigur că nu avea nimic cafeaua aia. Că nu aveau nimic cafelele alea…Și tu singur ziceai că vorbeau doctorii că nu se moare așa la accident vascular! Mai degrabă o substanță necunoscută, că se poate sintetiza orice găsește inteligența artificială! Uite ce e, eu nu ți-am spus de ultima mea discuție cu Nenici; trebuie să încercăm să salvăm lumea asta, măi băiatule, nu te uita așa la mine, da, trebuie să facem ceva, pentru că se pierde totul, și culoarea cerului, și iarba, și copacii, și cântecul păsărilor, nu numai viețile noastre amărîte! Așa că nu ne vom da pe mâna vrăjitoarei ăleia, nu o vom plăti. Vedem noi cum facem, dar nu așa! Și eu deja am luat legătura cu mama băiețelului lui Nenici, e din echipa de șoc a lui nevastă-mea, Magda aia de care ți-am mai spus! Vor fi invitații noștri de Revelion! Vreau să stea de vorbă cu Darius, să am eu grijă de amândoi. Că domn’ doctor a murit prea brusc, nu a avut timp să lase niciun act, copilul ăsta nu va avea din ce trăi, cu mă-sa asta nebună! Dar ce, parcă al meu ce face dacă mor și eu?! Ce vor face toți ăștia? Așa că ia și mă…măi, tu înțelegi ceva din ce-ți spun?
Dorin Mintenașu își aprinse o țigară. Mâna dreaptă îi tremura ușor. Cam greu să nu greșească ținta.
– Măi băiatule, ești încă tânăr! Uite, vino de Revelion la noi cu o fată. Găsește-ți și tu una…
– Unde?
– Ei, “unde”? Doar sunt atâtea. E plin internetul, e plin telefonul…Din ce țară vrei, destul să scrii și tu acolo ceva!
– Îți bați joc de mine, Profesore?
– Nu.
– Dar ce te-a apucat?
– Mă, parcă am fi fost făcuți la prostie, toți! Uite, dacă vrei, îți fac lipeala cu văduva lui Nenici, Magda. Grațiela zice că e drăguță. Și e o fată la vreo patruzeci de ani, vârstă potrivită ție!
– Îți vine și ție să râzi, Profesore! Să știi că mă ridic și plec. Nu înțeleg ce te-a apucat!
– Iartă-mă, Dorine! Încerc să mă port ca Eliza. Știu că nu reușesc, dar aș vrea să o imit. Aș vrea să aduc aici măcar o parte din ea. Aș vrea să semăn cu ea, măcar puțin, să nu fie moartă de-a binelea. Iar ea așa cred că ar fi vorbit.
– Crezi…E prea târziu, Profesore, e prea târziu…Chiar nu-ți dai seama ce vor vrea de la noi?
– Ce?
– Tu să-i tâmpești zdravăn pe studenți, iar eu să împart dreptatea! Ce, nu-i clar?! Și ție-ți arde de frumusețea creației și de cum să o păstrăm?!
Văzând că Profesorul tace, Mintenașu continuă:
– Așa că ascultă-mă pe mine, hai să o plătim pe baba Maria să-l omoare pe Daminescu! După aia mai vedem noi cum facem, poate ne pierd urma, dar pentru asta condiția e să scăpăm de frumușelul ăsta!
Profesorul își trecu mâna peste chelie, oftând din greu.
– Auzi, uite ce e! Tu vino de Revelion, alege-ți și o fată, și mai vedem noi ce mai facem după aia, dacă va muri și Daminescu în poziția zeului ăluia sau nu. Mai sunt două săptămâni până atunci, hai să încercăm să ne liniștim!
Dar deocamdată, în zilele rămase din 2023, altcineva avea să moară cu mâinile întinse și cu degetele rășchirate, ca un zeu din lemn al răzbunării din nu știu ce insulă din Arhipelagul Indo-australian. Ați ghicit, chiar doctorița Viviana Cerchez! Fusese programată pentru operație la două zile după discuția dintre Profesor și Mintenașu, avocatul fusese bine informat. Asistentă șefă de bloc operator ajunsese chiar Mihaela, care acum nu mai purta colanți verzi, ci albaștri, că se schimbase puțin moda.
– Ce faci, Mihaela, ai fost cumva și tu printre cei care m-au dat în gât?! Ba bine că nu! Ce întrebare…Cred că nu mai sunt eu, de pun asemenea întrebări. Cu ce vreți să mă adormiți? Să nu-mi dați propofol, că vă omor pe toți, ați auzit?!
– Da’ ce să-ți dăm, principesă?
De sub marginile mănușilor de latex ale doctorului izbucneau smocuri lungi și dese de păr negru și lucios.
– Da’ tu care ești, măi?! Că nu te-am mai văzut pe-aici! Unde ai făcut rezidențiatul? Că după cum văd că-ți tremură mâinile…Ia puneți puțină muzică! Poate găsiți ceva Iris, Lady in Black! Și cine a pus mutra aia deasupra ușii? Ce e, balon, sau ce? Scoateți-o, duceți-o de aici, nu-mi place!
– Ia uite, domle, câte mofturi face! De parcă n-ar fi scos-o din pușcărie numai ca s-o operăm. Ascultă, cucoană, dacă nu taci, noi putem să te anesteziem și cu un pumn în cap! Așa, ca pe vremea piraților! Ia pune-i, Mihaelă, 20 de miligrame de profopol, să nu-i mai aud gura! Să nu cumva să te crezi colega mea, ai înțeles?
– Prea mult! Prea mult la greutatea mea! Și unde e anestezistul? Ce, asta trebuie…Mihaela, ești proastă, măi fată? Cum te-am învățat eu? Numai în bolus se…
Dar Mihaela introdusese deja acul seringii în tubul perfuziei și acum apăsa încet pistonul. Zâmbea.
– V-au pus să mă omorâți, așa-i? Sau așa vreți voi, că știu prea multe despre toți, și…
– Ia țineți-o de mâini și de picioare, că asta sare de pe masă!
Nu, nu va sări. Dar va întinde brațele și va scoate limba cât de mult poate, așa, ca să se întrebe toți cum de a murit așa! Așa, ca Amăriucăi și ca Nenici, măscăricii ăia! Că vuia târgul! Să ajungă ăștia în pușcărie! Va scoate limba la viața asta de rahat, așa, un ultim protest! Ca zeul ăla a răzbunării de pe ancora din vis. Când l-a văzut prima dată, la muzeu, era copil, era cu mama de mână, nu și-a imaginat niciodată că ar putea fi chiar așa…dar așa a fost! “Dacă nu vei fi cuminte, vei rămâne strâmbată, vei avea o față ca a ăstuia!” – îi spusese mama. Ei bine, acum va scoate limba, o va scoate cât de mult va putea!
– Și nu au reușit să stabilească cauza decesului. Au zis că în niciun caz de la anestezie, știi cum se spală ăștia unul pe altul…Cică stop cardio-respirator survenit pe masa de operație, și atât! Dar cu limba scoasă, ochii holbați și brațele întinse în cruce, ca și ceilalți. Măi, mie mi-e frică, să știi! Mâine, 1 ianuarie, o căutăm pe baba aia și-i dăm banii, să nu pățim la fel!
Dorin Mintenașu nu-și pusese costum, cu toate că era seara de Revelion. Purta un pulover subțire, grena, ba chiar cu un discret model norvegian alb cu negru. Profesorul, în schimb, era la costum gri și cravată violet.
– Ai răbdare măcar până pe 3 ianuarie, lasă că nu murim noi chiar noaptea asta! Unde vrei s-o găsim mâine? Ce, vrei să umbli de nebun prin cimitir, să zică lumea că ești satanist?
– Care, baba aia care dă în cărți? – se auzi vocea Grațielei din bucătărie. Păi Magda zice că era la înmormântarea lui Constantin Nenici. Fiu-su e gropar, i-a săpat un mormânt nu departe de…de…
– Ei, da, Grațiela, da, nu departe de al Elizei, că nu se mai găsesc locuri decât la marginea cimitirului.
Jad o văzu pe femeia cu plete deschise la culoare căreia Profesorul îi zicea Eliza umblând agitată prin cameră și așezându-se apoi lângă stăpânul său, pe canapea. Purta în mâini ancora aceea de lemn, cu chip pocit, care apărea atât de des în mințile oamenilor ăstora. Nu era chiar ca imaginea din mintea Profesorului, nu arăta la fel de bine. De cele mai multe ori cele două făpturi de ceață se contopeau cumva, dar acum nu. Motanul o ura pe femeia din capul Profesorului, prea ocupa toate gândurile stăpânului. Jad ar fi vrut să i se dea atenție numai lui.
– Ăștia toți sunt niște păcătoși pe care îi așteaptă Iadul! – declară Magda venind cu un platou pe care erau așezate niște farfuriuțe pline ochi cu boabe negre de strugure. Cine mănâncă douăsprezece boabe de strugure în noaptea de Revelion va avea noroc tot anul!
Purta o rochie cu bretele, cu sclipiri verzui-metalice. De la unul din ciorapii negri îi fugise un ochi și i se vedea pielea albă a coapsei.
– Cine se duce să vadă ce fac băieții? Că adineauri se uitau la niște mesaje ce îndemnau copiii să se arunce de la etaj. N-am știut cum să-i…
– Vai de mine, unde?! Cum? – țipă Grațiela fugind spre ultima cameră.
Jad, curios, fugi și el după ea. Darius era așezat la birou cu un laptop deschis la o pagină ce înfățișa o panteră și un jaguar, iar Matei, pe jos, butona o tabletă. Motanul privi cu groază rafturile bibliotecii care se ascuțeau deodată spre plafon atât de tare, încât era de mirare cum de mai stau pe ele statuetele de ipsos și marmură, o Afrodită și un Apollo. Și cadrul ușii se îngustase în partea de sus, și sclipea în lumini violacee, deși acolo nu era montată nicio ghirlandă de becuri. Jad mieună și fugi înapoi în sufragerie, cu părul de pe spate zbârlit.
– Da’ ce-i cu el, ce i-ați făcut, de-i așa războinic? Jad, hai la tata, zise Profesorul luându-l în brațe. Sau vrei afară? Nu-i voie, mai dau ăștia cu petarde-n tine…
– Dar noi mergem la Mitropolie, la slujbă, că numai așa ne va merge bine tot anul. Eu trebuie să nu mai fac păcatele pe care le-am făcut în trecut! Dacă nu vreți să veniți, vă lăsăm mâncare, băutură, șampania e în frigider…trebuie să ne închinăm, să ascultăm slujba, numai așa ne va merge bine tot anul…Grațiela trebuie să se facă bine…dar ce știți voi, băieții, tare mai sunteți nesimțiți! Ai spus că ai să ai grijă de Matei ca de copilul tău, Profesore, dar te-ai gândit că trebuie ca mai întâi mie, mama lui, să-mi fie bine, ca să-i fie bine și lui?! Găsește-mi un post la universitate, secretară, administrator, coordonator cercetare, ceva, să am eu mai întâi din ce trăi! Iar cu tine, Dorine, să știi că n-am să fac sex niciodată, degeaba stai acolo așa împăiat!
Avocatul o privi cu silă, deschise gura să spună ceva, apoi renunță. Când o văzu dispărând pe ușa care dădea spe hol, îi spuse Profesorului:
– Va trebui să o ții și pe asta, n-ai ce face! Dacă te-ai băgat…Și nu-ți va fi prea simplu anul care vine, ți-am spus ce mi-a zis Daminescu să-ți transmit.
– Da, știu, am înțeles, să iau două piei de pe ei și să-i dau jumate prin tine. Că altfel…
– Că altfel redeschide dosarul, da!
– De asta managerii ăștia de spitale nu se opresc din furat nici după ce apar prin ziare, nu?
– Te-ai prins!
– Problema-i că nu se va mai putea sesiunea asta. Va trebui să-i rog frumos să se prezinte la examen. Deja jumate au renunțat la facultate. Ai văzut și tu ce se spune, că învățământul superior nu mai rentează din punct de vedere economic. Și poate mai face și la noi vreunul ceva ca ăla de la Praga. Că ați auzit de epidemiile de comportament anormal, cum molipsește răul. Așa că să-l întrebi pe Daminescu ăla-l tău dacă nu mă pot face util altfel. Hai să bem un pahar de vin, că doar e Anul Nou! Știi cât am glicemia acum? Două sute. Și tot crește! Așa că, vin alb sec!
Profesorul se ridică și luă de pe bufet două pahare înalte cu buza albastră. În clipa aceea soneria sună prelung.
– Cine le-a dat drumul? N-au interfon? Stai, Grațiela, nu deschide, că nu sunt copii cu uratul, nu-l vezi pe Jad ce zbârlit stă? Nu vreau să dau în paranoia, dar mi-e teamă de orice acum, mi-e teamă să nu fie vreun mafiot de ăla care să ne ucidă! Doar așa a pățit biata Eliza! Nu mai mergeți nicăieri, fetelor, stați acasă! Ia uite pe vizor, cine-i?
– Nu se vede nimic!
– Nu deschide! Bine că avem ușă metalică!
Motanul, ceva mai liniștit, se duse la avocat și începu să se frece de glezna ce ieșea din pantalonul negru, cu dungă. Voia să-l calmeze, să-l liniștească, pentru că atâta spaimă era în mintea acestui bărbat negricios…Dacă ar putea face ceva cu ancora asta de lemn…Nu o mai ținea Eliza, apăruse acolo, în partea stângă a capului “Mintenașule”, și din ea se deprindea o bucățică ascuțită ce dădea să-i străpungă craniul. Și totul avea legătură cu femeia bătrână din cimitir, simțea asta. Sări pe pervaz și încercă să adulmece în direcția cimitirului.
– Nu știu ce să zic, parcă iar mă doare capul și amețesc, ca atunci…
– În cazul ăsta nu-ți mai torn băutură. Să-și dau un paracetamol, ceva? Vrei să te-ntinzi?
Motanul se învârtea agitat prin cameră. Ce să facă? Cum să-l ajute? Dintr-o dată îi veni o idee. Fugi în camera unde stăteau copiii la laptop și își lipi capul de cel al lui Darius. Băiatul la început vru să-l dea deoparte, dar apoi renunță. Îl cuprinse cu mâna stângă și îi lipi mai tare căpușorul acoperit de blană portocalie de fruntea sa. Ochii copilului se umplură de lacrimi.
– Veniți toți în sufragerie!
– Uite-l că vorbește!
– Da, vorbesc când vreau. Cineva trebuie să se sacrifice. Să fie lovit de boală și de moarte ca să scape Dorin. Așa vrea baba Maria, să mai moară cineva. Apoi vă lasă în pace, așa promite.
Profesorul înlemni cu paharul de vin în mână.
– Ce-s prostiile astea, Darius? E Noaptea de Revelion, ce dracu? Mai este puțin și bate miezu’ nopții! Eu știam că poți să și vorbești, i-ai spus totul lui Nenici! Dar chiar să ne strici Revelionul! Și așa e de mirare că ne-am adunat, majoritatea oamenilor nu mai au pe nimeni! Hai, dute-n camera ta, te chem la artificii, să ne uităm pe geam!
– Liviu, cred că are dreptate. Viața îmi e în pericol! – spuse Mintenașu frecându-și tâmplele.
Magda ieși din sufragerie dar reveni imediat cu un tort de ciocolată.
– Haideți să tăiem tortul. Toate astea sunt prostii, nu trebuie să credem în satanisme de astea.
– Magdo, tu nu l-ai văzut pe Nenici dând ochii peste cap! Altfel n-ai mai zice nimic. Nu-l vezi că moare? Bun, dar cine să se sacrifice? Eu în niciun caz, doar vă țin cu bani pe toți!
– Eu nu mă sacrific, pentru că nu cred în așa ceva! – declară Magda pe un ton solemn. Și apoi, cum o anunțăm pe baba aia a voastră, îi dăm un SMS…sau cum?!
Profesorul își privea de ceva timp soția cu ochi triști.
– Grațiela, tu oricum ești bolnavă…
– Și dacă nu vreau nici eu?! Și dacă țin și eu la viața mea, așa bolnavă cum sunt? Ce, degeaba mă duc la biserică în fiecare zi să mă rog? Îl luă pe Darius de după umeri. Trebuie să cresc copilul ăsta! Fără mine ce s-ar fi ales de el? Nu! Nu, în niciun caz! Din partea mea n-ai decât să crăpi tu, măi Mintenașule! Are dreptate Magda, n-o să mă sacrific eu pentru prostiile voastre! Ce, măi Mintenașule, n-ai avut noroc cu femeile și de asta te-ai îmbolnăvit cu capu’? Dar ai meritat vreuna? Și acum să mor eu pentru tine? Măi, dar șmecheri sunteți, amândoi! Rușine să-ți fie Liviule! M-ai vrea moartă, să-ți aduci în casă toate târfele ale de la facultate! Ei, uite că după atâția ani de tăcere, vorbesc și eu!
Avocatul se ținea cu mâinile de cap.
– Ar trebui să nu vă cer să mă salvați, dar o fac! Țin prea mult la viața mea, așa prăpădită cum e! Darius, nu se poate altfel? Nu ar putea muri motanul ăsta, de exemplu?
Dintr-un salt Jad fu pe pervaz. Încercă să deschidă cu laba zăvorul ferestrei. Văzând că nu poate, începu să miaune spre Eliza, care veni, înaltă, slabă, palidă, și-l mângâie între urechi.
– Ce face ăsta, măi? Înțelege ce vorbim? Săracul…
– Păi poate înțelege, măi Mintenașule, că-i deștept nevoie mare! Se poate, Darius? Hai, că ai ajuns oracolul familiei, parcă-i o scenă de comă…
Darius se apropie de ferestră și-l luă pe Jad în brațe. Motanul nu numai că nu-l zgârie, dar își apropie căpușorul de fruntea lui, așa cum făcuse și mai înainte.
– Nu e nevoie, tată, să moară motanul. Ar fi suficient să nu te mai gândești la Eliza, să moară femeia din mintea ta. Să încerci să o iubești pe mama, așa cum o iubeai înainte. Așa ar trăi și Dorin mai departe. Pentru că toate sunt legate într-un mod pe care nu-l pot explica, dar îl simt. Simt și gândurile lui Jad, parcă ce vorbesc vine din capul lui, nu știu cum…Sau mai bine zis mă ajută cumva să am gândurile mele, că nu le poate avea pe ale lui, că e prea tâmpit, săracul!
Profesorul clătină din cap ca la un examen la care studentul vorbea numai prostii.
– Ceva ar fi în ce spui, băiete, dar…dar, bine am să încerc! Asta numai pentru că știu și eu că toate sunt legate. Păcatele mele îl influențează pe Mintenașu și invers. V-aș explica teoria, dar și în mintea mea este în curs de formare. Lasă că voi, Magda și Grațiela, nu ați pricepe nimic!
Jad se uita de ceva vreme indignat la oamenii ce se adunaseră în jurul mesei scunde încărcate cu platouri. Până la urmă mirosi niște bucăți de batog, luă una, o mestecă puțin și apoi o scuipă pe covor, dar sub dulap, să nu-l vadă cineva.
– Și să renunțăm să ne mai răzbunăm, Dorine. Doar așa am avea o șansă cu toții.
Magda se opri din aranjatul unor fructe într-un vas de porțelan și se întoarse spre el:
– Dar ce am auzit, Profesore? Că nu vei mai lua șpagă de la studenți în 2024?
– Nu, nici nu mai pot, nici nu mai vreau.
– Și pe mine cine mă va ține? Cu ce-am să-mi cresc copilul?
Profesorul ridică din umeri.
– Dar tu, Dorine? Am auzit fără să vreau, că nu-mi place să trag cu urechea, că vă pun nu știu ce mafioți să le dați partea. Tu ai să faci ce-ți spun ei? Ți-ar place, în sfârșit să ai o familie? Nu sunt chiar atât de bătrână, poate mai pot să-ți fac un copil, să fie al tău.
Zicând acestea, Magda se aplecă în față, cu palmele sprijinite pe coapse, astfel încât să i se vadă partea de sus a sânilor. Purta un sutien negru, cu marginea de dantelă.
– Nu…nu știu ce să spun…mă mai gândesc. Acum lasă-mă, că mă doare capul.
– Ascultă Dorine, doar asta am discutat până acum, trebuie să ne schimbăm, să fim alți oameni începând de anul ăsta. Da, chiar eu spun asta, trebuie să dăm o șansă lumii ăsteia! Eu personal am să merg la poliție și am să spun tot ce știu despre organizația asta. Adică nu știu nimic, de fapt dar am să zic ce mi-ai propus, să înceapă să te ia la întrebări! Hai că m-ați enervat toți, și-mi crește glicemia! Se apropie miezul nopții. Grațiela, ai pregătit șampania? De care ai luat?
– Lanson, că de asta am găsit…
– Eu fug să fac niște cafele țepene, că nu se doarme în noaptea de Revelion! – spuse Magda repezindu-se spre bucătărie.
– Mie cu zaharină, să nu pui zahărul de la-nceput!
– Bine…bine…dar luați motanul ăsta de-aici, că mă zgârie, îmi rupe ciorapii! Eu nu-i dau cu piciorul din politețe, dar…
– Jad, ce te-a apucat? Darius, închide-l în baie, te rog! E în călduri, săracul, iar tu, Magdo, probabil că miroși destul de bine a hormoni din câte am putut să-mi dau seama.
Au râs toți, mai puțin copiii. Peste câteva minute Magda s-a întors cu o tavă plină cu cești aburinde de cafea.
– Așa…care e a mea? Da’ numa’ auzi-l cum mai miorlăie, săracul! Da’ nici nu-l las afară, că dau nebunii ăia cu petarde în el. Numa’ auziți cum își mai fac de cap!
Profesorul suflă la suprafața lichidului și luă o gură mică de cafea.
– Deci, de la anul, care începe peste zece minute, ne schimbăm toți! Uite, Grațiela, promit c-am să-ncerc să nu mă mai gândesc la Eliza. Îmi va veni destul de greu, dar voi reuși. Neapărat trebuie însă să mergem la oncologie să-ți facă un consult și să începem un tratament ca lumea, nu mai poți să stai așa! Va trebui să-i găsesc și lui Darius un psihiatru, să continue ce-a început Nenici, ce mai, avem un an greu în față! Poate că se vor termina și războaiele, deși nu prea sunt semne…Tu, Magdo, poți să te măriți cu Dorin, dar să încercați amândoi să munciți cinstit! Că se poate și așa ceva, ia încercați!
– Cred că dumneata visezi, Profesore! Mai bine termină-ți cafeaua aia, poate te vei simți mai bine.
– De ce spui asta, Magdo?
– Ai văzut pe undeva om cinstit? Nici copiii ăștia nu pot crede așa ceva! Doar se dă mangă peste tot, de la infirmier la medic. Cea mai mare bătaie e la salubritate, n-ai văzut câți asiatici…
– Păi tocmai asta e, că…
Dar nu apucă să termine ce intenționa să spună, că ochii i se dădură peste cap. Căzu pe spătarul fotoliului cu brațele întinse în lături și degetele desfăcute. Limba îi ieșise afară de un cot și saliva abundent. Cu un reflex de campion de tenis, Magda îi luă din mâna dreaptă ceașca de cafea înainte de a apuca să se verse.
– Nu i-am pus nicio otravă aici, sunt nevinovată, ceașca asta va merge la analize!
SFÂRȘIT