Seceta dura de prea mult timp și câmpurile nu mai rodeau. Trebuia cenușă din trupurile dușmanilor. Cenușă și trupuri de tineri care să se iubească noaptea, goi, pe pământul pârjolit. Doar așa, poate, recoltele aveau să crească din nou. Războiul a durat mult, dar i-au înfrânt. Nu au ars doar trupurile oștenilor căzuți, ci și pe ale prizonierilor. A ieșit mult scrum, acum nu se mai cunoștea iarba, peste tot se întindeau doar covoare de fum. Pe un astfel de așternut s-au întins bărbatul cel musculos, cu ochi verzi și scăpărători, și femeia cu talie subțire și piele albă.
– De ce te uiți așa la mine? Ce ascunzi? De fiecare dată parcă ai mintea în altă parte!
– Ți-am mai spus că nu e nimic! Simt că îmi sugrumi fiecare gând! Nici nu mai pot respira!
– Nimeni nu te va mai iubi așa cum te iubesc eu!
Din pământul pârjolit au început să răsară ierburi spinoase. Tulpinile începură să se încolăcească în jurul glezenelor femeii, trăgând-o în jos, spre profunzimile din ce în ce mai negre.
– Ce se întâmplă?! Ajută-mă!
– Nu te va mai avea nimeni, doar eu! E cenușa lor, a dușmanilor! Fiecare trădător a fost ars de viu! Acum e judecata!
– Dar eu nu te-am trădat niciodată, jur!
– Dacă minți, morții îți vor lua totul, mă vor lua și pe mine!
Dintr-o dată tulpinile pline de spini, roadele urii, îi cuprinseră și lui gleznele. Începură să îl tragă spre profunzimea mormanelor de cenușă. Ochii verzi o priviră neclintiți până fură acoperiți de scrum.
– Nu mă lăsa singură, nu mă lăsa printre ei, te rog… , murmură femeia.
Ceva mai departe era alt ogor neroditor, pe care se întinseseră, învăluiți de noaptea neagră, bărbatul cel înalt, care nu avusese nicio oră de răgaz, muncise până la epuizare în fiecare zi, și femeia blondă cu ochi triști.
– Dragule, mă simt ca o umbră pentru tine, parcă aș fi umbra unuia din soldații aceia arși de vii.
Luă un pumn de cenușă și lăsă praful să-i curgă printre degete.
– Nu te lăsa cuprinsă de gânduri negre, eu simt că dimpotrivă, putem găsi forță, putem să ne luăm forță chiar de la ei, de la cei uciși!
– Dacă m-ai iubi mai mult, dacă m-ai iubi mai mult, poate că… Nu-ți dai seama că ai pierdut propriul tău război? Și nu numai al tău, dar și al meu, pentru că…
Dar nu mai apucă să termine, pentru că fu învăluită de o perdea deasă de tulpini fine, mătăsoase ce creșteau cu repeziciune din pământul pârjolit.
Și mai la depărtare, pentru că ogoarele blestemate și sterpe se întindeau acum peste tot, zăceau amețiți de vin doi tineri cu ochi încercănați.
– Acum e bine, dar ce vom face mâine? – întrebă femeia. Nu ne vom putea ascunde la nesfârșit. Din cenușa lor nu vor crește decât ierburi ce ne vor aduce coșmaruri.
– Da, șopti bărbatul cu urechea lipită de zgura ce acoperea tot pământul. Îi aud cum strigă, îi aud cum cer răzbunare. De acu ….
– Nu, nu putem sfârși așa!
Dar deja i se păru că tulpini mici și aspre încep să răsară sub degetele ce scormoneau în scrum.