Autor: Prof. dr. Cornel Mărculescu,
Glasul Cetății Chindiei
Impulsionat de promisiunea părintelui că îi va oferi lunar câte 18 galbeni, tânărul Mihai Eminescu a părăsit trupa de teatru din care făcea parte, dar și pe tânăra actriță Eufrosina Popescu de care se îndrăgostise și a plecat la 2 octombrie 1869 la Viena, fiind însoțit de fratele său Șerban, care studia medicina. În drumul său de la Cernăuți, prin Lwow și Cracovia, la Praga, Eminescu și-a făcut o fotografie în septembrie 1869 la pictorul fotograf Jean Tomas, una dintre cele mai representative imagini rămasă până astăzi.
Ajuns în capitala Imperiului Habsburgic, Mihai Eminescu s-a înscris la Facultatea de Filosofie din Viena în anul 1869, ca student „ausserordentlicher Horer – student auditor extraordinar”, însă, avea dreptul să participe la cursuri, care trebuiau apoi consemnate într‑un index lectionum, dar pentru că nu avea bacalaureatul, pierdea dreptul de a da examene. Astfel, tânărul Eminescu putea studia în voie, fără a da mare importanţă laturii formale a studiului său. Așa cum reiese din foaia matricolă, Mihai Eminescu se înscrisese doar pentru trei semestre: primul semestru 1869/1870, primul semestru 1871/1872 şi al doilea semestru 1872.
În semestrul de iarnă 1869/1870 Eminescu a audiat doar cursuri de filosofie, cum ar fi: Theodor Voigt: Introducere în filosofie cu metafizica lui Aristotel ca bază; Robert Zimmermann: Filosofie practică, Istoria filosofiei, cursul 1; K.S. Barasch‑Rappaport: Teoria filosofică a principiului şi Introducere în filosofie. Tot acum, cu prilejul Anului Nou 1870, Eminescu a făcut o vizită primului domnitor al Principatelor Unite (1859-1866), Alexandru Ioan Cuza (1820-1873), la Ober-Döbling, în Germania (pe perioada exilului acestuia) și „L-au colindat să-I fie exilul puțin mai dulce/ Și să-i închidă rana abdicării din piept”.
În semestrul de iarnă 1871/1872, după o întrerupere de un an, luceafărul a audiat cursuri de drept şi filosofie la Heinrich Siegel: Istoria imperiului şi a dreptului german; Rudolf Ihering: Instituţiile şi istoria dreptului roman; Robert Zimmermann: Filosofie practică, Istoria filosofiei; Theodor Voigt: Pedagogie generală. În ultimul semestru al şederii sale la Viena, în 1872, a audiat la Ludwig Arndts: Pandectele, cartea 1; la Theodor Voigt: Logică şi la Robert Zimmermann: Istoria filosofiei, cursul al 2‑lea: Evul mediu şi modernitatea până la Kant.
Dacă din arhivele Poliţiei din Viena, reiese că Mihai Eminescu a locuit la trei adrese: Kollergasse-3, Dianagasse-8, şi Gartnergasse-3 (Schaumburgergasse-15), totuși, la celelalte de pe Adamgasse sau Radezkystrasse avem doar mărturii de la colegii săi, Isopescu şi Cocinski. Cert este că la scurt timp după sosirea sa la Viena în toamna anului 1869, tânărul Eminescu a locuit în cartierul al nouălea, pe Porzellangasse nr. 9, acest lucru fiind marcat de o placă comemorativă, amplasată acolo în mai 1951 de către Societatea Austriaco-Română.
Odată stabilit la Viena, a început să frecventeze cunoscuta cafenea „Troidll”, pe Wollzeile, în apropiere de Universitate, unde fucționa clubul studenţilor români, locul principal de întâlnire al studenților români, reprezentanți din mai toate provinciile locuite de români, al căror număr întrecea, pe atunci, cifra de peste 120 studenţi.
În același timp, Mihai Eminescu s-a înscris în cele două societăţi academice întemeiate de conaţionalii săi români: Societatea Literară şi Ştiinţifică a Studenţilor Români din Viena, fondată în 1864 şi Societatea Literar‑Socială România, creată în 1867, iar împreună cu Ioan Slavici (1848-1925) a reușit să unifice cele două societăţi studenţeşti româneşti, formând „Societatea Academică Social‑Literară România Jună”, unde Slavici a fost ales preşedinte, iar Eminescu secretar.
În timpul studiilor sale de la Viena dintre anii 1869-1872, Mihai Eminescu s-a întâlnit cu foştii colegi de şcoală: Teodor V. Ştefanelli, Samuel Isopescu şi Iancu Cocinschi, și l-a cunoscut pe Ioan Slavici (acesta era angajat în armată şi în acelaşi timp frecventa şi cursurile universităţii din Viena), printr-un prieten comun, Ion Hosanu, student la Facultatea de Medicină. La început, Ioan Slavici credea despre Eminescu că ar avea apartenenţa la o altă naţionalitate, considerându-l albanez sau persian pe studentul „oacheş cu faţa curată şi rasă peste tot, cu ochi mărunţi şi visători şi întotdeauna cu un zâmbet batjocoritor pe buze”. Asupra momentului întâlnirii dintre cei doi, aflăm din scrierile lui Ioan Slavici, cel care a publicat aceste amintiri în anul 1924: „La 1869, când a venit la Viena, Eminescu, deşi nu împlinise încă vârsta de douăzeci de ani, era om nu numai cu multă ştiinţă de carte, ci totodată şi sufleteşte matur şi că îndeosebi mie, care eram cu doi ani mai în vârstă, mi‑a fost, în multe privinţe, bun îndrumător – ceea ce le‑a mai fost de altminteri şi altora dintre colegii lui români din Viena”.
Despre anii petrecuți la Viena și locurile frecventate de Mihai Eminescu, în special cafenelele din capitala Imperiului Habsburgic, ne povestește fostul său coleg de școală Teodor V. Stefanelli, în lucrarea sa intitulată sugestiv Amintiri despre Eminescu: „Eminescu, cât timp a petrecut la Viena, arăta de regulă foarte bine și era pe deplin sănătos. Prin pielița curată a feței sale străbătea o rumeneală sănătoasă, iar ochii săi negri, nu mari, dar pururea vii, te priveau dulce în față și se închideau pe jumătate când râdea. Și râdea adesea, cu o naivitate de copil, de făcea să râdă și pe ceilalți din societatea sa, iar când vorbea prin râs, glasul său avea un ton deosebit, un ton dulce, molatic, de ți se lipea de inimă. Traiul lui Eminescu era cât se poate de simplu. Nu am cunoscut un om cu mai puține pretenții ca dânsul. Când avea bani, mânca bine, iar când paralele erau pe sfârșite, se mulțumea cu puțin, fără să putem presupune că cauza acestei frugalități ar fi lipsa de bani. Cafeaua cu lapte ce o lua dimineața acasă o plătea cu abonament cu 3 florini pe lună, iar mâncarea de amiază și-o asigura numai atunci prin abonament când noi, colegii lui, prinzând de veste că a primit bani de acasă, îl sileam la aceasta. În toamna anului 1869 și în decursul anului 1870, lua masa de regulă la restaurantul Moretti din cartierul Landstrasse, unde mâncau cei mai mulți bucovineni.
Cafeneaua ce o cerceta Eminescu mai ades era cafeneaus Troidl de la Wollzeile (o stradelă cochetă, aflată în apropierea Catedralei Sf. Ștefan, chiar în centrul Vienei). Aici se adunau după-amiază foarte mulți studenți români și discutau, se sfătuiau și-și împărtășeau noutățile din patrie. Aici lua Eminescu după-amiaza cafeaua cu lapte sau o cafea neagră, citea gazetele și asculta cu multă atenție discuțiile tinerilor și știrile din țară. În această cafenea avea Eminescu și un avantaj, pentru că chelnerul Jean îi dădea, până la o sumă oarecare, cafea și chiar tutun pe credit.
Pe acele vremuri, traiul în Viena nu era scump și Eminescu plătea, cum am spus, pentru cafeaua de dimineață 3 florini, iar locuința îl costea 7-8 florini pe lună (este vorba despre o cameră mare și luminoasă din Dianagasse), pe când mâncarea de amiază în abonament îl costa cel mult 14 florini lunar, fără băutură”.
Un alt român cu care s-a întâlnit Eminescu la Viena, a fost Jeronim G. Barițiu, fiul lui George Barițiu (1812-1893; întemeietorul presei românești din Transilvania, președinte al ASTREI, membru fondator al Academiei Române, istoric). Jeronim Barițiu se înscrisese la Facultatea de Filosofie, cu specialitatea știinţe naturale, unde s-a întâlnit pentru prima oară cu Mihai Eminescu pe treptele ce urcau spre universitate. Iată cum îl descrie acesta pe poetul Eminescu, într-un articol publicat în două episoade în gazeta Rândunica din 30 martie și 10 aprilie 1894: „La început, Eminescu lua, mai totdeauna, parte activă la dezbatere şi era în stare să uite de timp şi de sine, când obiectul discutat îl pasiona. Admitea şi părerea adversarului, cu oareşicare amendamente restrângătoare sau extinzătoare, în materia politică, bisericescă şi socială, era însă implacabil, până la fanatism, în materie de istorie, filosofie şi estetică. Citea mult, acasă, în cafenea şi în biblioteca universităţii; citea cantitativ şi calitativ atât de mult şi de diferite materii şi discipline, încât oricât de genial ar fi fost, nu i-a fost posibil a prelucra cu creierul său puternic materialul încărcat, nici a-l sistemiza. Acesta a şi fost cauza că productivitatea sa nu putea avea un curs continuu, ci numai intermitent şi vulcanic. Dezechilibrarea gradată a funcţiunilor sale spirituale, căreia apoi avea să-i urmeze, inevitabil, paralizia totală, a fost, între altele, hipertrofia crescendă a știinţei aglomerate în creierul său fără saţ şi fără măsură. Cu toate acestea, ceea ce s-a cristalizat din creierul său vulcanic şi din inima sa generosă, care a fost atrofiată de „nostalgia necunoscutului”, l-a făcut nemuritor”.
La rândul său, Eminescu îşi aduce aminte cu nostalgie de anii petrecuţi la Universitatea din Viena şi de colegul şi prietenul său de la gimnaziul din Botoşani, Chibici-Rîvneanul, căruia i-a dedicat câteva versuri:
„Cu măsurile ei blânde,
Cu isonul: harum-horum,
Ne primea în a ei braţe.
Alma mater philistrorum.
Cu măsura, cu isonul
Cujus, hujus, harum, horum,
Ne primea-n (a) sale braţe
Alma mater philistrorum.
Cu evlavie cumplită
Înghiţeam pe regii libici
Unde sunt acele vremuri?
Te întreb, amice Chibici”.
De asemenea, Mihai Eminescu le scria părinților acasă despre traiul său de la Viena unde viața era aspră, grea și neîndestulătoare: „Banii lunari vă rog a-i trimite nemijlocit după primirea acestei epistole, că sunt cu desăvârşire lipsit în momentul de faţă… Vă spun drept că trăiesc cu mare greutate. În momentul în care vă scriu aceste şiruri, mă aflu în lipsă deplină de bani, aşa încât voi trebui ca mîni să împrumut de la cineva, deşi împrumutarea e grea, căci cunoscuţii mei, studenţ ca şi mine, n-au nici ei de unde. Rugându-vă încă o dată să-mi trimiteţi imediat bani, îmbrăţişez pe Şerban, pe Hariete (căreia-i mulţumesc pentru scrisoare), pe Mateiu, vă sărut mânile şi rămân cu iubire şi respect, al d-voastră supus fiu, Mihai”.
Pe lângă neajunsurile cu care se confrunta tânărul Mihai Eminescu, acesta era totuși foarte strict și dedicat studiului, lucru observat și descris în amintirile sale de către Ioan Slavici: „În timpul petrecut la Viena, Eminescu era om cu deosebire cumpătat în ceea ce privește mâncarea și băutura. Stând la masă, ținea să aibă locuința încăpătoare și luminoasă. Nu avea însă cuvenita purtare de grijă pentru sine însuși, și de aceea în curând ajungea să fie toate de-a valma împrejurul lui. Când se punea pe cetire, nu suferea să i se dereticească prin casă, să i se măture și să i se aștearnă patul. Chiar de pe atunci începuse a face abuz de cafele negre. Mânca puțin și pe apucate și își omora deci foamea bând mereu cafele gătite de el însuși la mașina care-i stetea totdeauan pe masă”.
Însă, de departe, cea mai importantă întâlnire pe care a avut-o Eminescu la Viena, a fost cea cu Veronica Micle (1850-1889) pe care a cunoscut-o întâmplător, aceasta venind în capitala habsburgică pentru a-și îngriji sănătatea „suferind de o eczemă supărătoare” (era cazată la pensiunea Löwenbach). Tânărul Eminescu se întâlnea deseori cu Veronica Micle în Stadtpark (parcul Central), întrucât parcul era locul în care îl purtau pașii zilnic atunci când mergea la Universitate.
În această perioadă, Mihai Eminescu i-a dedicat Veronicăi Micle o poezie, denumită simbolic „Când te-am văzut, Verena”:
„…Ştiam că sunt copilul nefericitei secte
Ce are sete adâncă de formele perfecte
Şi inima-mi trecut-au mai rece ca oţelul
Ca s-o împlânte chinul, ca să-mi iubesc modelul.”
Din acest moment, legătura dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle a devenit una foarte strânsă, încât, tânărul poet făcuse o întreagă pasiune pentru Veronica, în ciuda tentațiilor cărora le-ar fi putut cădea pradă, un aspect deosebit care este bine descris de către prietenul său Teodor Stefanelli: ,,Noi colegii lui Eminescu, nu avem știre despre alte cunoștințe ale lui cu femei și deoarece eram mai toate zilele la un loc cu el, și-i cunoșteam viața din fir în păr, am convigerea că n-a avut nici o relațiune amoroasă cu vreo femeia din Viena. Dar nici porniri senzuale sau vițioase n-am observat la dânsul, astfel că înaintea noastră, a tuturora, el trecea ca model de corectitudine și moralitate”.
Întâlnirea dintre Veronica Micle și Mihai Eminescu de la Viena, a fost confirmată de fiica acesteia, Virginia Micle (1868-1937), care în octombrie 1908 a fost intervievată de către gazetarii de la Adevărul, la scurt timp după ce anterior fuseseră publicate în ziarul Dimineața, șase scrisori ale poetului universal către Veronica: „Cred că de la 1872, mama plecase la Viena să se caute de o boală de piele, Eminescu i-a făcut cunoștință acolo și apoi venea foarte des la noi în casă. De la o vreme era chiar nelipsit. Vizitele aveau un caracter de prietenie și de interes literar. Odată cu Eminescu, veneau Creangă, Bodnărescu, Panu, Miron Pompiliu. Pe noi, copiii, Creangă ne alinta cu poveștile lui. Pe Eminescu îl aveam foarte des la masă și țin minte că foarte de multe ori îl așteptam cu masa. Era frumos, palid, cu plete și tata, care nu se așeza la masă până nu venea Eminescu, ni-l arăta totdeauna, zicând: „Ăsta e poetul!.”
Virginia Micle a fost fiica cea mică a Veronicăi Micle și a profesorului Ștefan Micle, iar sora sa mai mare, Valeria, a fost o cântăreață de operă, care s-a căsătorit Sturdza; a fost poetă, traducătoare și prima profesoară de matematică și științe ale naturii a Externatului secundar de fete din Botoșani. A funcționat ca profesoară la Botoșani, Pașcani, Focșani și Iași, unde s-a și căsătorit în martie 1891 cu Eduard Gruber (a fost fiul arhitectului german Iosef Gruber, mama fiind româncă din familia Coroi, înrudită cu domnitorul A. I. Cuza), un tânăr cercetător ieșean, devenit profesor la Universitatea din Iași, Facultatea de Litere şi Filozofie, Catedra de psihologie, pedagogie şi estetică, unde a pus bazele unui laborator de psihologie experimentală.
În memoria marelui poet național și universal, la 21 octombrie 2017, a fost plantat un vlăstar din teiul Luceafărului din Parcul Copou (Iași) în Stadtpark (Parcul Central) din capitala Austriei, cu scopul de a marca perioada în care Mihai Eminescu și-a petrecut anii studenției la Viena ca auditor în clădirea vechii Universităţi (astăzi sediul Academiei Austriece de Ştiinţă din piaţa Dr. Ignaz-Seipel).
Arc peste timp, la 8 ani de când a fost sădit puietul cu gene nobile descendent din teiul lui Eminescu din Parcul Copou din Iași care are o vechime de peste 540 de ani, astăzi a prins rădăcini viguroase în Parcul Central din Viena, devenind un punct de atracție important al orașului. De asemenea, în fața teiului a fost montată în anul 2017 și o plăcuță comemorativă bilingvă (în română și germană) pentru a aduce aminte tuturor trecătorilor că marele Eminescu a petrecut una dintre cele mai importante perioade ale vieții sale la Viena.
Bibliografie:
– Jeronim G. Barițiu, Mihai Eminescu, în „Rândunica” Anul I, nr. 1, Sibiu, 30 martie 1894; Idem, „Rândunica” Anul I, nr. 2, Sibiu, 10 aprilie 1894;
-Mihai Eminescu, Geniu pustiu, Editura Minerva, 1904;
-Teodor V. Ștefanelli, Amintiri despre Eminescu, Institutul de Arte Grafice C. Sfetea, București, 1914;
-V. Gherasim, Eminescu la Viena, în Junimea literară, 1923;
-Ioan Slavici, Amintiri, Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1924;
-T. Păunescu-Ulmu, Viața tragică și românească a lui Eminescu, Vol. I, Copilăria și tinerețea, Craiova, 1928;
-George Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu, Editura Cultura Naţională, 1932;
-George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ediția a II‑a, Bucureşti, 1982;
-Augustin Z. N. Pop, Mărturii – Eminescu – Veronica Micle, Editura Litere, Chișinău, 1989;
-Stelian Vasilescu, Eminescu, student la Viena, Editura Iosif Vulcan, Oradea, 2000;
-Iulian Negrilă, Mihai Eminescu-student la Viena și Berlin, în Studii de Știință și Cultură, Anul IV, nr. 1(12), martie 2008, Arad, 2008.