E. Lovinescu și „imitația” – o privire a contextului istoric românesc modern

Cităm un fragment din Lovinescu, edificator pentru concepția criticului: „Latin și, deci, cu virtualitățile sufletești ale tuturor popoarelor latine, poporul român, și prin poziție geografică, și prin condiții istorice, și prin religie, a fost fixat dela început într-un mediu de formație răsăritean, cu totul potrivnic structurii sale intime, iar principalele momente ale desvoltării sale culturale și naționale în tot decursul veacurilor XVI, XVII și XVIII au fost determinate de intermitente influențe occidentale. Istoria civilizației române moderne începe însă odată cu veacul al XIX-lea, adică odată cu integralizarea contactului nostru cu apusul și cu schimbarea mediului nostru de formație: pornită mai de mult, revoluția dela 1848 reprezintă în mod simbolic momentul principal al acestei noi orientări intelectuale, economice și politice” (E. Lovinescu, Istoria civilizației române moderne, vol. III Legile formației civilizației române, București, 1925, p. 187-188).

Lovinescu pornește de la dihotomia dintre latinitate și bizantinism (slavonism), care a marcat cultura română în secolul al XIX-lea și în prima parte a secolului al XX-lea. Zic „latinitate” și „bizantinism”, ca să folosesc formele din citat, dar aș fi putut zice europenism și autohtonism. Poziția din urmă, exprimată cel mai bine de o pleiadă de intelectuali în frunte cu Eminescu, Iorga și chiar Blaga (până la un punct) privilegia fondul autohton și susținea că românii se pot afirma și menține în istorie prin moștenirea lor originară și originală, de esență rurală și ortodoxă. Poziția europeană, exprimată și ea de mari personalități, de la Maiorescu la Lovinescu, sublinia cheia succesului nostru care ar fi fost adaptarea la modelul occidental și adoptarea lui, inclusiv prin imitație.

Aceste două curente de gândire au traversat istoria noastră modernă, de pe la 1800 încoace, după cum spune și ni se spune adesea. De fapt, ele sunt, cu intermitențe și accente diferite, mult mai vechi. Dreptatea – cum se întâmplă adesea – este împărțită. Fondul nostru autohton, dacă este bine definit și acceptat, nu intră în contradicție iremediabilă cu Europa occidentală, deși diferențele sun notabile. Acestea au fost curentele culturale legitime și onorabile din istoria noastră modernă.

Criticii lui Lovinescu (I. C. Filitti, D. V. Barnoschi, revista „Ideea europeană”, revista „Viața românească” etc.), adesea necruțători și răuvoitori, i-au reproșat multe criticului de la „Sburătorul” și mai ales introducerea în ecuație a „imitației”. Lovinescu zice că românii au imitat Occidentul și că ar fi bine să-l fi imitat mai bine și că ar trebui să continue acest proces. Numai că criticii acerbi nu au luat aminte la definirea imitației de către Lovinescu:

„Cum numărul „invențiilor” sau a „ideilor originale” ale unui popor este foarte limitat, se poate spune fără exagerare că imitația e prima formă a originalității, în acel înțeles că, prin adaptare la unitatea temperamentală a rasei, orice imitație ia cu timpul un caracter specific. Originalitatea civilizației noastre ca și a civilizației celor mai multe popoare nu stă, așa dar, în „elaboraţie”, ci în adaptare și în prelucrare” (E. Lovinescu, Istoria civilizației române moderne, vol. III Legile formației civilizației române, București, 1925, p. 190).

Imitația lui Lovinescu este, așadar, calea spre originalitate și chiar prima formă a originalității. Din acest punct de vedere, criticul este foarte aproape de sensul evoluției noastre istorice. Europa s-a împărțit, încă din primul mileniu ale erei creștine – dacă nu chiar mai devreme – în două entități de civilizație și cultură: una apuseană, cu originile în Roma Eternă și alta răsăriteană, cu originile în Noua Romă (Constantinopol). Altfel spus, este vorba despre latinitatea asezonată cu germanitate și de grecitatea altoită cu slavitate (slavism ori slavonism). În plan religios (confesional), vorbim de biserica latină (socotită cu timpul catolică = universală) și de biserica bizantină (afirmată ca ortodoxă = dreapta credință). Românii s-au trezit de la începutul perceperii conștiinței lor etnice așezați „greșit” sau atipic: o enclavă latină plasată în grecitate (lumea bizantină) și slavitate. Între romanici și români (rămași compacți la nord de Dunăre și ajunși risipiți la sud de Dunăre) s-a așezat statornic o masivă masă slavă, care a obturat legătura directă a acestor români cu Noua Romă. La sud de Dunăre, s-au format state slave care i-au copleșit pe români, la nord de Dunăre, s-au format state românești care i-au asimilat pe slavi. Legătura fiilor lui Traian cu Roma cea veche era demult întreruptă de germanici, de slavii apuseni (deveniți catolici) și, mai recent, de maghiari (creștinați și ei în formă latină). Astfel, legăturile românilor cu „mamele” care i-au născut și hrănit (cele două Rome) au devenit foarte slabe și au ajuns să fie mediate de alte state și popoare. În consecință, dezvoltarea românilor a stagnat mult timp, între Occidentul latin și Orientul bizantin, ei având în structura lor elemente din ambele arii de civilizație și de cultură: prin origine, limbă, numele lor și forma de creștinare etc., românii erau occidentali și aveau (unii dintre ei), încă secolele al XIV-lea și al XV-lea, conștiința (convingerea) că se trag de la Roma, de „descălecatul dintâi” – cel etnic – al împăratului Traian; însă prin biserica lor, de structură și organizare bizantino-slavă, prin limba slavonă a bisericii, a cancelariilor și a culturii scrise, prin alfabetul chirilic (păstrat pe alocuri până la Alexandru Ioan Cuza), prin aspecte de mentalitate etc., ei erau răsăriteni și aparțineau sud-estului european. Mulți occidentali îi plasează și azi pe români în Balcani, plecând de la geografia lor sui generis (Peninsula Balcanică sfârșește în nord la valea Dunării), dar mai ales de la balcanism, care i-a „contaminat” în timp și pe români. Românii nu pot fi decât carpatici, dacă ar fi să-i definim prin noțiuni geografice, fiindcă lanțul internațional al Carpaților se plasează în majoritate în România și în spațiul locuit de români. Civilizația și cultura nu țin seama întotdeauna cu precizie de geografie.

În Evul Mediu s-a produs o mare cezură în Europa, marcată simbolic și formal în trei momente: întâi la 1054 (când doi „patriarhi”, al Romei și al Noii Rome s-au excomunicat reciproc); apoi în 1204, prin Cruciada a IV-a, când cavalerii occidentali au intrat călare în Sfânta Sofia și când opoziția dintre „papistași”/latini și „schismatici”/bizantini a devenit iremediabilă și percepută la nivelul opiniei publice (câtă era ea atunci); în 1453, când Noua Romă și Imperiul Roman de Răsărit au căzut sub turcii otomani și când se prăbușea simbolul unei lumi, „cel de-al doilea plămân al Europei” (cum a spus papa Ioan Paul al II-lea). După căderea Constantinopolului (chiar dacă nu imediat, ci treptat), modelul răsăritean de viață și-a vădit clar declinul, început demult. De pe la 1300, Occidentul intrase – grație elitei intelectuale a Italiei, nucleul Imperiului Roman – în Renaștere. Renașterea a fost un protest față de Evul Mediu și a urmărit imitarea întru totul a Antichității greco-romane. Renașterea a însemnat imitație și prin imitație a ajuns apoi la originalitate. La 1500, s-a accentuat criza catolicismului și a apărut Reforma protestantă. Ea a fost urmată de Contrareformă și de Reforma catolică. Toate acestea au adus în prim plan ideea de prosperitate, de eficiență, de succes în viața pământească. Moneda, băncile, comerțul, producția manufacturieră pentru piață, agricultura prin asolamente etc. au transformat stagnarea în mișcare, concurență, competiție, succese individuale. Calvinismul – una dintre confesiunile ivite prin Reformă – susținea că omul care are succes în afaceri, în viața de pe pământ, este alesul lui Dumnezeu.

Românii, însă, au rămas departe de această lume, fiind supuși unor stăpâni care-i acceptau (răbdau) doar ca producători de bunuri, soldați și plătitori de dări (taxe, impozite). Modelul bizantin a fost cultivat și de români – în cadrul „Bizanțului după Bizanț” – dar numai prin elite, iar acest model însemna slavonism, nemișcare și supunere față de stăpâni. Biserica răsăriteană îndemna la rugăciune, smerenie și ascultare, la retragerea întru monahism, la isihasm, la paseism („Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat …”). Atunci s-au închinat imnuri de slavă lui Dumnezeu și sfinților, rugăciuni de izbăvire, de scăpare de rău, de salvare din presiunile și mâinile „păgânilor”. Toată această sforțare interioară nu conducea, însă, la progres, la ieșirea din nenorociri, la bunăstare. În secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, unii români, ajunși în legături cu Occidentul, călători sau studioși în Occident, și-au dat seama că au fost plasați în partea greșită a continentului, că succesul a fost asigurat de cealaltă Europă, rămasă liberă, de Europa care s-a putut deschide spre lume, care a intrat într-un sistem de vase comunicante, care a ajuns să producă pentru piață și care cunoscuse prosperitatea. Dar acea Europă avea o altă biserică, o altă limbă de cult, de cultură, de cancelarie, o altă mentalitate. Chiar dacă moștenirea greco-latină era comună, ea era îmbrăcată în Occident în cu totul alte haine. Dimitrie Cantemir și apoi Biserica Unită cu Roma, Școala Ardeleană, mișcarea Supplex-ului, boierii luminați din Principate cu memoriile lor au făcut eforturi de sincronizare și au reușit chiar să realizeze timide apropieri ale românilor de Occident, de unde ele veneau originea, limba, numele și credința. Această propagandă sau aceste inițiative individuale și mișcări de grup care propagau idei înspre adoptarea modelului de succes au rodit destul de bine și de mult, dar nu suficient. Startul – mai ales în comparație cu unele popoare din jur – fusese pierdut, iar defazarea era evidentă. Bonjuriștii vedeau cu ochii lor marile deosebiri și mulți dintre ei s-au bucurat de binefacerile civilizației și culturii occidentale fără să ia neapărat și imediat vreo inițiativă legată de soarta poporului lor. Alții, însă, au trecut la acțiune și au condus la revoluțiile de la 1848-1849, când s-a elaborat și aprobat primul nostru program de țară. Acesta este și singurul care, între 1848 și 1920, s-a și înfăptuit în trei momente mari: 1859, 1877 și 1918.

În toată această perioadă, competiția dintre autohtonism și europenism a fost în plină desfășurare. Înainte de unirea din 1918, autohtonismul a luat un având nemaiîntâlnit și nu numai prin sămănătorism și poporanism, ci și prin inițiative individuale, ale unor mari personalități neangajate în vreun curent. Efervescența națională a fost de neoprit la români, ca și la polonezi, cehi, slovaci, sârbi, croați, lituanieni, letoni, estonieni etc., în vederea distrugerii imperiilor înglobante, acaparante și asupritoare (rus, austro-ungar, german, otoman) și pentru formarea câte unui stat pentru fiecare din aceste popoare. Fiecare dintre aceste popoare – pe urmele învățăturii lui Johann Gottfried Herder – își scotea la lumină specificul, moștenirea istorică, originea „nobilă” (reală sau inventată), mitologia, cântecele și basmele etc. De aceea – ziceau ei – era nevoie de o Polonie pentru polonezi, de o Serbie pentru sârbi, de o Românie pentru români etc. Nu au ieșit chiar toate cum s-au planificat, dar imperiile erau destrămate, iar statele naționale în picioare, cunoscute de comunitatea internațională. După formarea noii Europe a națiunilor, a fost rândul europeniștilor să se afirme plenar. Totuși, românii, ca și ceilalți, nu trăiau rupți de lume, ci erau parte a Europei. În acest context general, de revigorare a forțelor de definire a personalității continentului în est și de relevare a lumii de succes din vest, s-a plasat Lovinescu cu a sa Istorie a civilizației române moderne. El închină un imn de glorie civilizației de succes, de care românii s-au apropiat prea târziu – zice – abia după 1800. Entuziasmul acestor ideologi de talia lui Lovinescu – existenți în toate țările lovite de izolare și de regres după decăderea modelului răsăritean – nu era împărtășit de toți intelectualii de elită din vest. Cel mai răsunător exemplu este al lui Oswald Spengler, care a publicat în anii 1918-1922 (cu ediție definitivă în 1923) lucrarea „Apusul Occidentului”.

La noi, controversa între autohtonism (protocronism) și europenism sau între specificul național și cel european/universal a continuat în întreaga perioadă interbelică. Ea a degenerat apoi, sub comunism și după 1989, pentru că cele două curente au căpătat și aspecte vulgarizatoare, exagerate, degradate: autohtonismul a fost înțeles de unii ca dacism, tracomanie, iar europenismul ca obsesie omogenizatoare și globalizatoare, în forme neomarxiste și „progresiste”. Dacopatia pornește devreme, de la Nicolae Densușianu, cu a sa „Dacie preistorică”, apărută în 1913. Este o carte de peste o mie de pagini, ademenitoare, dar desființată cu argumente irefutabile de Alexandru D. Xenopol și de Vasile Pârvan. O formă blândă de autohtonism, sub numele de protocronism, a cultivat un intelectual autentic și respectat, anume Edgar Papu (1908-1993). Europenismul a degenerat într-o critică fără limite a întregii culturi românești moderne și, mai ales, a istoriografiei, socotită în întregimea ei, de la cronicari și Cantemir încoace, „naționalistă” și plină de mituri naționaliste. Ilustratorul cel mai de succes a acestei orientări este prof. Lucian Boia.

Eugen Lovinescu a avut curaj și atitudine de luptător intelectual, a avut forța de a arăta calea de urmat pentru România, nu numai în cultură, ci și în civilizație. Aceasta era, categoric, calea europeană. Istoria a demonstrat până acum, în secolul trecut, de la prima ediție a primului volum al lucrării evocate aici, că Lovinescu a avut dreptate. Ce va fi de-acum înainte, într-o Europă nesigură, confruntată cu iliberalism, cu războaie generatoare de marasm și cu alte calamități, nu putem să știm și este, poate, mai bine că nu știm.     

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *