
Smerenia, spune ieromonahul Rafail Noica, fiul marelui gânditor Constantin Noica, înseamnă adevărul, realitatea. Ca ucenic al Sfântului Sofronie Saharov, părintele transmite că aceasta înseamnă să te vezi în poziția pe care o ai, fără a-ți imagina lucruri sau lumi alterate, ori să te crezi vrednic de lucruri mai presus de tine, pe care nu le poți duce sau care să te depășească, ceea ce ar însemna nebunie.
Smerenia înseamnă a sta la locul tău, a te cunoaște pe tine cu toate limitele, măsurile tale, dar și cu abilitățile tale naturale cu care poți lucra în lume, pentru alții și pentru propria mântuire. Psalmistul spune: „Doamne, nu s-a mândrit inima mea, nici nu s-au înălţat ochii mei, nici n-am umblat după lucruri mari, nici după lucruri mai presus de mine”. Apoi încheie morala prin îndemnul la nădejde, care este fundamentală pentru cel ce recunoaște realitatea în care se află: „Să nădăjduiască Israel în Domnul, de acum şi până în veac!”.
Realitatea este că numai cu ajutorul lui Dumnezeu pot fi înfăptuite lucrările bune, iar smerenia este strâns legată de profunda înțelegere a poziției de om căzut și păcătos, însă cu potențialul de a depăși această etapă. Om căzut și păcătos, deci – adică nici când ni se pare că suntem pe anumite culmi de virtuți să nu uităm întunericul din noi și neputința, în orice măsură s-ar afla la noi, să nu avem impresia desăvârșirii telurice, „căci nu este om drept pe pământ care să facă binele şi să nu păcătuiască”, dar să nădăjduim la desăvârșirea eshatologică!
Eminescu a fost un om smerit, care a cunoscut Adevărul, a știut de unde vine și încotro se îndreaptă („Nu fi ca un cal şi ca un catâr, la care nu este pricepere”), iar pentru acest lucru nu a fost iubit mereu de lume, ca unul ce propovăduia cele mai presus de lume și cunoștea scopul la care este chemat omul, adică la îndumnezeirea prin har (cu destinația de microtheos, ceea ce presupune efort considerabil), el folosindu-se de toate harismele primite și de toate abilitățile naturale cu care este dotat omul, după Chipul și asemănarea lui Dumnezeu, pentru a integra Absolutul în viața proprie și a îi îndemna și pe alții să o facă.
A apărat, de altfel, Adevărul și Acesta l-a făcut liber. În final, inima înfrântă și smerită, Dumnezeu nu a urgisit-o. Pentru noi, Eminescu e model de înțelegere a lumii și om ce și-a lucrat harismele și abilitățile pentru zidirea Bisericii, dar și pentru a urca pe culmile rațiunii și creativității, Frumosului, uneori neînțeles.
Monahul Nicolae Steinhardt, de asemenea, a arătat că „nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proști. Ne cheamă să fim buni, blânzi şi cinstiţi, smeriţi cu inima, dar nu tâmpiţi”, cee ce reconfirmă aceea că prostia este răutate, ignoranță față de sine și de cei din jur, păcat de nefolosire a talanților și dotărilor naturale. „Și mi-am dat seama că răutatea este o nebunie, iar prostia este zănatică răutate”, zice Ecclesiastul.
ACATISTUL SIMBOLIC AL LUI MIHAI EMINESCU (click)
Orice idee a priori, răsărită în creierii strâmți a unui om curios, orice paradox e bun numai să aibă puterea de-a aprinde imaginația mulțimii și de-a o duce pe calea aceea care n-o conduce pe ea spre bun trai, spre muncă și adevăr, ci care poate ridica o pătură nouă de oameni în sus, o pătură turbure, despre care să nu știi bine nici ce voiește, nici ce tradiții are, nici dacă e capabilă a conduce un stat ori nu. / Un singur remediu există în adevăr în contra acestor rele, dar trebuie aplicat cu toată rigoarea, cu tot exclusivismul: munca, acest corelat mecanic al adevărului; adevărul, acest corelat intelectual al muncii. Dar muncă, nu nimicuri, nu mânare de muști la apă; și adevăr, nu fraze lustruite și negustorie de vorbe. (Mihai Eminescu)