Nu puteam începe decât cu un citat din marele nostru Eminescu!… Se spune că a fi poet este mai mult o stare de spirit, o pornire lăuntrică izvorâtă din dragostea de frumos, sensibilitate, din extazul unor clipe care se doresc memorate. În lumea noastră plină de iluzii deșarte, dintotdeauna a fi poet a fost un act de curaj, însă a fi poet român este un dar, în sensul de “îți e dat să fii”.
Viața în exil pentru mulți este dramatică. Pentru cei norocoși, a scrie în limba maternă e ca o terapie: te aduce în zona de confort. Prin cartea sa, editată în ediție bilingvă, Sorina Ivănescu Lynskey a dus graiul românesc în inima Regatului Unit. Autoarea nu trăiește din scris, nu face asta pentru glorie, ci pentru sine. Undeva – Cândva Fluturii scriu poezie este o dovadă a biruinței spiritului latin, un strigăt nu de dezrădăcinare, ci de întoarcere la origini, la esențe.
Înainte de a ne învăţa să fim fericite, viaţa ne-a învăţat să fim puternice. Poeta, ca și mine este născută în Drăgășani, în cel mai frumos județ din România, Vâlcea. Din copilărie, se știe că era ambițioasă, cu înclinație spre învățare și studiu, cu drag de carte și de cuvânt. Autodidactă prin fire, Sorina a început a scrie din dorința de a-și căuta rostul, de a găsi răspunsuri, de a se exprima, de a ajunge la inima celorlalți, de a se dărui. Iar anturajul din noua ei patrie îi este mai mult decât favorabil pentru asta! Dacă ai nevoie de un moment de reflecție, lectura este începutul perfect! Pentru cine a cunoscut-o pe Sorina Ivănescu, e o bucurie a-i citi cartea: îi vede nu doar chipul, trăsăturile, ci și convingerile, trăirile, nuanţele sufletești cele mai adevărate.
A strâns în acest volum 47 de poeme, începuturile creației sale, trecute prin repetate cristalizări venite odată cu maturitatea – o colecţie de trăiri, o lume autentică, vibrantă, plină de culoare, sunete, dor. (Sunt convinsă că are sertarele calculatorului pline de ciorne care așteaptă ca într-un laborator farmaceutic să le vină rândul a fi organizate în următoarele volume!)
Stilul ei, de o manieră directă, realistă, denotă o filosofie de viață sănătoasă, având la bază tenacitatea bazată pe dragoste. Ideile sale sunt despre sens și împlinire, cer, sfinţenie, acceptare şi iertare, generozitate, vindecare. Orice lucru aparent neînsemnat e perceput, trăit, revelat spiritual. Fiecare vers este o confesiune, un pastel, o clipă trăită, adunate în paginile unui jurnal de stări în care ne putem regăsi. Poezia vorbeşte despre realitatea imediată, despre bine, pace, bucurie, lumină care înving tristeţile, neîmplinirile, temerile, întunericul din noi. Se resimt ușoare adieri de sentimentalism lăuntric, nostalgii aduse de acasă: „Ecoul din colţul inimii… ajunge până la hotarul suprem unde răspunsurile devin mângâiere şi orice suspin respiră liber.” „Iubirea curge în răsărituri albastre”, „lacrimile, în rugăciunile serii.”
Sorina reușește să găsească din largul oceanului, drumul spre esenţial, liniște și echilibru. Aceasta este de fapt bogăția pe care o purtăm din generaţii şi care contează cu adevărat: conexiunea cu trecutul şi ceea ce transmitem mai departe: “Gândurile mele înmuguresc şi înfloresc azi pentru voi” (Recunoştinţă).
O particularitate remarc a fi discursul individual contemplativ (în contrast, de exemplu, cu al meu, dialogic) legat de vizual, simţire, situaţie, chiar la vedere, redat prin oralitate interioară. Limbajul liric, apropiat de cotidian, clar, melodic, neînflorit, surprinde prin intensitate, ton blând, cu accent pe enunţ: „Răspunsurile sunt reci, ceasurile triste, emoţiile sacre, regretele crude, speranţele înalte, apusurile stinse, nopţile sfinţite, stelele colorate, alteori de zăpadă, cuvintele sunt greu de găsit, inerţia e seacă, verdele vătămat, alteori e crud şi cald, imnul sfânt, albastrul nud, cerul cu umbre, pustiul flămând de verde, rana însetată cândva de iubire, drumul veşnic plin de mister, universul pur şi măreţ, toate concertate într-o simfonie adâncă şi nesecată.”
Poezia propune o estetică a efemerului în care subiectul liric, eul, își asumă propria fragilitate existențială. Naturii, timpul și memoria construiesc o matrice: viziunea de integrare a sinelui în univers. Poezia nu abundă în metafore ori în imagini șocante. Sentimentul trăirii întru ființă, despre care amintea Constantin Noica, este dominant. Aşa gândeşte, trăieşte, iubeşte, aleargă Sorina: „respiră adânc pe o ramură de suflet, închide porţi, îşi strigă neputinţa, îşi ascunde lacrima în aripa unei viori, îşi sărbătoreşte biruinţele, naşte poezia,” identifică în orice formă un vers alb, în orice imagine un poem, transformă clipa în literatură, în poveste (Noi suntem). Parcă se joacă, parcă e tristă, dar apreciază tot ce o înconjoară mulţumind „într-un joc al şoaptelor timide/către infinitul din vis.”
Se ştie că poeţii sunt speciali, unici, iar poeziile subiective, încât fiecare cititor le înţelege diferit, în funcţie de propriul bagaj intelectual şi de starea de spirit de moment. Sorina lucrează didactic, alegând cuvintele, scrie ca şi cum ar picta, conştientă de individualitatea sa, de umbrele şi luminile ei, de temerile şi bucuriile ei, expunând, trecând prin toate culorile sentimentele şi eul ei. Astfel poeziile rezultate sunt tablouri, pasteluri, clipe de viaţă imortalizate, transcrise prudent, proaspăt, cuminte, fără vâltori, fără coborâşuri.
„Drumul sufletului încătuşat de nelinişti”, „cuibul de visuri”, „starea de singurătate a unui abis alb şi tăcut”, „anotimpul veşnicelor lumini”, „secunda ce picură în ploi”, „acuarela verde diluată de rouă”, „zborul cocorilor ce cântă-n culorile zării”, „aripile de lumină”, „timpul greu ce sângeră”, „sferele albe cunoscute”, sunt imagini simbol, „simfonii de suflet/ cântate în pagini de poveste” – adică Anotimpurile poetei. Uite că Sorina a găsit ferestrele din care să privească lumea, cheile potrivite trecerii granițelor, reţeta autodepăşirii, stropul de nemurire!
Depărtarea, înstrăinarea i-au transformat viziunile, ea trecând încet la un patriotism metamorfozat poetic, filtrat prin şi marcat mereu de dorul de acasă. Vedem cum de sub penița ei nu au scăpat micile subtilități care i-au transformat poezia într-o radiografie. Dovadă stau versurile din poezia „Drumul spre larg”:
„O partitură muzicală cu note înalte/ îmi defineşte anii rămaşi…/ Uneori plâng în spatele cortinei,/ însă fiecare culoare din eul meu/ pictează fluturi./ Drumul spre larg nu este departe!”…
Undeva – cândva… poartă o serie de trăsături ale jurnalului la nivelul discursului, temelor şi punerii în scenă a sinelui, o perspectivă emoţională asupra lumii mereu în schimbare şi a eului care încearcă a ţine pasul depăşindu-şi deruta şi sfâşierile. “Cea mai grea lecție pe care a trebuit să o învățăm este nevoia de a continua, de a merge înainte, indiferent cât de distrus te simţi, de câte poveri duci în tăcere. Nimeni nu ne pregătește pentru asta. Maturitatea ne învață că supraviețuirea este rareori poetică. Și totuși, perseverăm. Ăsta e miracolul de a fi om! Când viața este necruțătoare, ne ridicăm. Și făcând asta, descoperim o putere pe care nu știam că o avem. Rezistența nu este întotdeauna despre acte mărețe de curaj; uneori, este doar o șoaptă: “Continuă!” Da, e obositor, nedrept. Și da, sunt zile când răutatea tuturor pare insuportabilă. Dar fiecare pas mic este dovada că nu am renunțat, că luptăm, refuzăm să lăsăm întunericul să ne consume. Alegerea de a exista, de a încerca, de a spera – este cel mai curajos lucru pe care îl putem face.” – spunea Ernest Hemingway. Tot aşa, cartea Sorinei întruchipează filmul interior, picătura de cultură, umanitate şi buna cuviinţă a unei intelectuale, o luptătoare admirabilă.
Limbajul e simplu dar încăpător de trăire, versurile denotă sensibilitate, elementele naturii fiind doar scena reflecțiilor personale, o meditație asupra efemerității și a urmelor lăsate pe pământ. Mesajul despre viață și neputințele noastre este evident. Sunt pasaje care trăiesc: „morile sunt în horă, în armonie cu vântul şi cerul, fructele vorbesc, oceanul naşte în spirale speranţe, fiecare pom este un rege, felinarele orbesc întunericul, primăvara ne zâmbeşte, iarna doarme, toamna e dulce, lumea e rigidă, dimineţile sunt albastre, adâncurile turcoaz, fulgii înstelaţi, pietrele vorbesc între ele, gândurile se zbat până la uitare, firul de praf naşte constelaţii.” E necesară o disponibilitate lirică de stare pentru a te dezveli, a-ți aduce la vedere trăirile. Sorina nu se teme. Se lasă citită. „Uneori simţi nevoia de a deschide ușa înspre suflet, aprinzi luminile, înfrunţi amintirile, dezlegi fluturii, te dezbraci de regrete, judecăți, cauţi în sertare în care nu ai mai umblat demult. Nu ştii dacă ai trăit bine sau rău, nu toate au logică și nu poţi corecta lucrurile deja trăite. Poţi doar să le accepţi, să fii mai îngăduitor cu tine şi să te întorci la bucuria că în esență ai trăit cu inima sclipind. Abia după acceptare vine liniștea și începi să scrii: Uite că n-am trecut chiar degeaba prin timp!” – Frumos consemna cineva!…
Puternica încărcătură reflexivă aduce și anumite vulnerabilități: tendința de detaliere a unor concepte ca neîmplinirea, tristețea, însingurarea, teama, umbrele trecutului, conduc la fuga din realitate: „străzile se amestecă între ele”, „pietrele se rostogolesc, se sparg, se topesc”, poeta „dă drumul singurătăţii, vorbeşte păsărilor, încălzeşte frigul, se smulge din piatră” (Regenerare), „construieşte mici poduri pentru a traversa minunata şi incredibila lume” (Fascinaţia libertăţii, pag. 40).
Tensiunea dintre imagistica naturii și exteriorizarea temerilor fără a găsi soluții, a lăsa portițe de evadare spre optimism, poate fragmenta atenția, coerența afectivă și distanțá cititorul care are nevoie a-și găsi propria trăire în text și a i se reaminti că suntem spirit, lumină, că doar dragostea ne apropie de Dumnezeu.
„În orice om o lume îşi face încercarea” (M. Eminescu)… “În orice om Dumnezeu își exersează dragostea probată ca pentru Fiul Său, iar încercarea Lui reușește de fiecare dată.” – ne transmite colegul nostru de acasă, profesor Marian Nicolae. “Unele drumuri ne duc mai degrabă spre un destin decât spre o destinație. Oricât de înţelepți, oamenii nu vor putea schimba niciodată ceva din ordinea cosmică constituită de Dumnezeu.” spunea Jules Verne, cronicarul vizionar al viitorului şi al copilărilei tuturor.
Volumul Undeva-Cândva Fluturii scriu poezie este un bun început de drum, o construcție estetică în alb, (Ba nu! La roşu…), cu un imaginar poetic bogat, bazat pe cosmic și teluric. Dar, cum poezia își împlinește menirea când transmite și provoacă emoție, aștept pe viitor, (pentru că poate!), o mai mare coerență ritmică, o dezvoltare, diversificare a temelor, texte mai profunde, consecvență stilistică, expresivitate, metafore neapărat, încât să depășească zona contemplativului și să genereze emoții.
Bravo Sorina! Drumul tău ca poetă ți s-a deschis. „Să plouă cu speranţe!”, fiindcă „cea mai frumoasă, iubirea, ne binecuvântează visurile, destinul, zilele şi nopţile.” Fluturii tăi nu scriu doar poezie, ci şi istorie într-o tapiserie, un detaliu neînsemnat în desenul uriaş şi sublim care este viaţa, fiindcă noi – Nu-i aşa? – „Să nu fim trişti!” /„Noi suntem sculptori de cuvinte,/ esenţe tainice-n puteri nemărginite,”„Noi suntem simpli scriitori/ sub arcuri largi de curcubeie,/ doar ploaia ne destramă blând… / în dulcea odisee”…(Noi suntem)
