Trăiește și bucură-te de tot ce-i frumos,
Femeie…
Un om drag mi-a spus într-o zi că primul gând vine întotdeauna de la Dumnezeu, iar al doilea vine de la om. Nu-i așa că-i interesant? Am reflectat asupra acestui mesaj și-am început să înțeleg multe lucruri…
Prozatorul irlandez James Joyce spunea că viața e ca un ecou: dacă nu-ți place ce auzi, schimbă mesajul pe care-l trimiți! Iată de ce este atât de important ceea ce transmitem, felul în care relaționăm cu oamenii și, mai ales, sufletele cu care ne înconjurăm. Suntem ceea ce iubim, așa cum frumos a mărturisit marele scriitor Nichita Sănescu.
Purtăm în noi, în sângele nostru, încă de la naștere, sângele strămoșilor noștri, ochii bunicilor, brațele din sufletul mamei și mersul din inima tatălui. Străzile pline de râsul inocent al copilăriei, urmele tălpilor desculțe lăsate prin colbul verilor, islazul plin de păpădiile galbene, de blândele viețuitoare, și cotcodăcitul gălăgios din bătătura bunicilor au contribuit la ceea ce suntem.
De fapt, ce suntem ?
Suntem bucăți de timp din care au crescut o mulțime de visuri, copaci cu ramuri înalte care privesc cu încredere către Cer. Iernile geroase și aspre ne-au așezat deseori în băncile tocite de tălpile anilor. Orele predate de susurul lacrimilor, lecțiile învățate din trăiri, au avut grijă să ne îmbrace sufletul c-un palton lung și gros pe care îl mai deschidem din când în când în fața oamenilor pe care-i simțim aproape. Ne străduim să scriem pagini multe, să desenăm fluturi pe asfaltul inimii. Tăiem, scoatem radiera, mai ștergem, iar scriem. Uităm că pe asfaltul acesta, încins de razele soarelui, scrie și desenează doar Dumnezeu.
Fotografia mamei stă mereu în buzunarul nostru de la piept ca o icoană dăruită de însuși Mântuitorul. În oglinda din dreptul sufletului, printre brazdele ivite de griji, găsim întotdeauna blândețea și mângâierea ei.
Astăzi sunt crinul alb și sensibil pe care ea l-a udat cu iubire. Cu credință și speranță. Încă din copilărie m-a atras frumusețea văzută și nevăzută a lumii. Întunericul din oameni a săpat adânc în cărările din mine până au țâșnit izvoare… și-atunci am început să să scriu.
Mă inspiră tot ce-mi înnăbușă sufletul, pornind de la bucuria vrăbiuțelor până la plânsul cerului. Scrisul, pentru mine, e ca o îmbrățișare a îngerilor. Dumnezeul din mine are grijă să-mi aprindă în fiecare zi candela…
Iubesc făpturile create de El pentru că știu că și eu sunt una dintre ele. Mă întristează oamenii care nu văd esențialul și-s atrași de poleială. Din păcate, poleiala fură privirile celor care au ochi doar pentru atât… E atât de frumos să asculți valurile mării, pescărușii. Să te joci cu picăturile de ploaie și să-ți faci umbrelă din frunzele copacilor! Să simți pulsul pământului alergând desculță prin iarbă! Să iubești, să cânți și să dansezi cu viața! Acestea sunt cu adevărat valorile ființei noastre!
Pe cealaltă lume, în casa din lut, n-o să ne întrebe nimeni la ce hoteluri de lux am stat sau cu ce mașini scumpe ne-am plimbat, ci o să conteze cât de mult am putut să iubim oamenii, animalele, natura – Viața.
Fluturii m-au învățat ce-nseamnă delicatețea și prețuirea clipei, iar porumbeii au săltat în mine aripi pline de liniște și pace.
Căutând căi de mijloc, am reușit de-a lungul timpului să ocolesc povârnișurile orelor. Nu vine nimeni din afară să ne învețe cum să gestionăm emoțiile și sentimentele. Tristețile și bucuriile. Nu există un îndreptar pentru viață. Unii oameni vin în traiul nostru să ne predea temele lor furate, alții ne sunt pur și simplu exemple prin dârele de lumină lăsată prin locurile unde trăiesc sau au trăit. Pancartele cu Avertisment sunt amplasate doar în spațiile publice, nu și-n inimile noastre.
Însă, tu, Femeie-Minune, Soție sau Mamă, vei găsi toate răspunsurile în tine. Tu ești superputerea ta! Cu cât ( te) vei iubi mai mult, cu atât mai mult vei deveni. Cu cât (te) vei iubi mai puțin, cu atât mai puțin vei fi. Îngeri plini de iubire cântă în tine, doar trebuie să-ți întinzi degetele inimii, să-i atingi și să-i iei la dans! Vezi cât de frumoasă e viața?! Trăiește și bucură-te de tot ce-i frumos! Și eu am învățat asta!
Când am început să văd în adolescență(și-apoi și mai târziu), cum se vând prieteniile, prin târgurile pline de scopuri și vechituri, tata mi-a subliniat c-o cariocă groasă demnitatea, ca să nu uit niciodată cine sunt. Și-ntr-o seară, când răsuceam o păpușă, imitație Barbie, în mână, mi-a zis c-un ton destul de apăsat să nu plec niciodată capul în fața unui om care m-a învinuit pe nedrept. Să mă retrag cinstit, cu conștiința curată, pentru că nu trebuie să conving sau să dovedesc nimic nimănui. Singura dovadă care contează cu adevărat și pe care trebuie s-o iau în seamă este cea făcută mie. Atât.
Bunicul, care-mi spunea povești născocite de el, îmi spunea mereu să-nveți, tataie, că pentru tine înveți! Și, să ții minte ce-ți spune moșul, judecata din capul tău nu ți-o poate lua nimeni!
Prin urmare, sunt suma dintre oamenii pe care i-am întâlnit și întâmplările pe care le-am trăit. În fiecare zi învățăm câte ceva. Sunt mulde grade în ecuația vieții…
Sper ca aceste mărturisiri ale cuvântului scris să reverbereze până într-acolo, în inima ta, cititorule! Să fie un ecou al mângâierii și al iubirii de care avem cu toții nevoie. Nu numai în această clipa, ci în toate. Căci în tot și-n toate e Preabunul nostru – Dumnezeu!
La mulți ani, Femeie-Minune!