Capitolul 1. Jurnalul coșmarelor
Sărbătorescu închise cu zgomot carnetul masiv în care nota datele pacienților. Sărbătorescu, Domnul Sărbătorescu, așa își spunea în gând, și astfel îl vom numi și noi. Îi venise ideea cu numele ăsta pe motiv că ar fi indus o anumită stare pacienților, ca și barba, ca și pantofii fără toc, ca și vocea dulce, ca toate. Dar i-au zis toți că nu se poate, ar fi de comă, ar apărea în toate ziarele. Dar el tot așa se numea în sinea lui, încredințat fiind că avea un destin cu totul special. Prima era Camelia, iar de la șase venea Mihai. Fata asta avea treizecișinouă de ani. Nu a vrut să-i spună nimic despre relațiile ei, câți prieteni avusese, dacă în prezent are un partener, de fiecare dată a bâiguit ceva că e concentrată pe carieră, că… ba chiar o dată a întors-o, l-a întrebat pe el dacă are pe cineva. Dar uite-o, ce geacă are!
– Bună seara!
– E încă zi!
– Nu contează, la mine e seară!
– Mă rog… ia loc. Cum te simți azi?
– Tot așa!
– Ce ai visat azi noapte?
– Tot aia!
Sărbătorescu începu să noteze: nu sunt îmbunătățiri, aspect fizic în continuă degradare, păr neîngrijit, cearcăne, manichiură ok…. dar era meritul salonului, își zise tăind ultima parte cu o linie, apoi cu două, apoi începu să mâzgâlească. Întoarse paginile la început, la data la care venise prima dată. Analist financiar, tulburare de stres post-traumatic, coșmaruri recurente. Visa în fiecare noapte că…
– Adică ce ai visat azinoapte? Mai spune-mi o dată, te rog!
Femeia schiță o grimasă.
– V-am spus… și vă rog să-mi vorbiți cu dumneavoastră! Și azinoapte am avut visul ăla în care eram într-o cameră fără uși sau ferestre și de dincolo de pereți se auzeau râsete de bărbați, înjurături, vorbe porcoase și toate alea! De fiecare dată sunt goală, nu sunt aranjată, și mi-e atât de rușine de corpul meu, încât…
Psihiatrul întoarse câteva pagini. Femeia suferise o traumă urâtă. Trei colegi de serviciu s-au făcut că vor să o violeze, apoi au început să râdă și unul a spus că au glumit, cum ar fi putut cineva să facă sex cu una ca ea! O măsură din priviri o dată în plus. Nu era chiar atât de respingătoare. Dar au vrut să o distrugă, să nu mai fie competentă în cadrul corporației la care lucrează. Și să aducă pe altcineva. Pe cine? Cum îi cheamă? Nu a vrut să-i spună. Ar fi putut să afle, dar nu era detectiv. Și apoi, discreția era o condiție esențială a profesiei sale. Și apoi, dacă află, ce? „Ah, am uitat că fac parte dintre EI…”
– A apărut și haita de câini?
– Bineînțeles, doar ei ar putea face dreptate în locul meu! Că pe mine nu mă apără nimeni, dacă eu n-am grijă de mine nu are nimeni!
Și începu să plângă.
– Hai, liniștește-te! Chiar nu vreți să luați antidepresivul ăla?
– Nu!
– Șervețelele sunt aici. Și de ce? V-am spus că nu se poate doar cu psihoterapie, că…
– Doctore, dacă poți, bine! Dacă nu, mă duc la altul! Eu nu iau medicamente!
– Bine. Adică nu-i bine, dar n-am ce face! Se uită la raftul plin de cărți din spatele pacientei. Asta e! Atunci vom proceda altfel. În fiecare dimineață notează, cu lux de amănunte, ce ai visat. De exemplu, ultimul vis are ceva schimbat?
Femeia păru că se gândește un pic.
– Da, aveam pe corp vânătăi care apăreau și dispăreau. Deși nu m-au lovit. Iar podeaua era rece, rece ca gheața. Eram desculță.
– Notează, du-te acasă și notează! Și câinii?
– Doar câinii îmi pot face dreptate! Parcă îi vedeam prin pereți cum îi fugăresc. Pe… pe unul din ei erau să-l prindă.
– Și pănă acum nu?
– Nu, stăteau și râdeau ca proștii, ba chiar dădeau cu pietre-n câini.
– Perfect! Suntem pe calea cea bună! În trei luni vei scăpa de boală, numai că trebuie să mă asculți! Deci, mâine dimineață notează tot ce-ți amintești că ai visat. Și tot așa în fiecare zi, în fiecare dimineață. Vei căpăta control, de asta ai nevoie!
Se ridică în picioare și se îndreptă spre ușă. Camelia ezită să se ridice din fotoliu.
– Și dacă nu pot să adorm?
– Atunci stai trează! Nu iei niciun diazepam, nu-ți dau nicio rețetă! Adică nu vrei să iei ce-ți prescriu eu, și iei de capul tău?! Și așa nu e tocmai ok ce fac, poate-am să am probleme cu colegiul… Ai cumva pastile luate pe sub mână?
– Nu, dar… se ridică și veni lângă Sărbătorescu. Dar ce să fac să pot adormi mai ușor?
– V-am mai spus, vă alocați un timp în cursul zilei în care să vă gândiți la problemele dumneavoastră, în rest nu. Faceți sport…
– Da, aerobic, dar mi-e frică să nu mă întâlnesc cu ei la sală, sunt fanatici cu sala, au abonament comun pentru câteva săli din oraș, chipurile să mai schimbe aparatele, dar vin acolo doar ca să agațe femei!
– Aha… Bine, atunci ceva alergări ușoare, măcar.
– Seara?
– Seara!
– Și când îi mai văd?! Nu mai pot mult timp să zic că nu stau de vorbă cu măscărici care fac glume proaste. Mă tem să nu plâng. Și nici nu am cu cine mă alia, să cer dreptate, v-am mai spus. Mă simt ca și cum aș arunca cu pietre într-o apă neagră și adâncă. Un lac întunecat și fără fund.
– Mai rezistați puțin, că totul se va rezolva. S-au convins deja că nu vă pot înfrânge.
– Eeeeiii…
– Dacă vă spun, și se sili să o privească admirativ. Se gândi la actrița lui preferată și mai încercă o dată. Acum haideți, că am treabă. Țineți jurnalul ăla, și ne întâlnim după Anul Nou, vă dau eu un mesaj când.
– Da, bine, dar…
– Haideți, haideți… și o împinse ușor, dar ferm, spre ușă. Trebuie să mă ascultați ca să fie totul bine. Acum, de exemplu trebuie să plecați!
– Și dacă mă apucă depresia de Sărbători?
– Lăsați, că dacă nu ați pățit nimic de Crăciun, nu pățiți nimic nici acum. La mulți ani și să ne vedem cu bine.
Femeia mai vru să spună ceva, dar se răzgândi. Plecă, cu tocurile țăcănind din ce în ce mai repede pe gresia roz. Rămas singur, Sărbătorescu își făcu o cafea, din care începu să soarbă la intervale mari de timp. Puse mâna pe telefon.
– Alo, ce faci bro?
– Bine, tu?
– În pauză. Cu amărâții ăștia. Sigur am un vot, poate chiar două, să-l văd și pe ăsta care vine la șase.
– Ești copil. Acum sunt alte metode.
– Și adică contribuția mea…
– Zero.
– Și eu ce mă fac atunci?
– Nu știu!
– Hai, zi că glumești! Și dosarele?
– Nu discutăm astea la telefon, nu se știe niciodată.
– Nu, tu glumești. Și adică ăia din diaspora…
Dar deja ecranul arăta convorbirea întreruptă. Psihiatrul vru să atingă iar minusculul telefon alb, dar se răzgândi. Mai sorbi o dată din lichidul amar, că bea cafeaua fără zahăr. Ar merge și o țigară, că avea timp să se aerisească. Acum pacienții erau pretențioși rău. Fumul de țigară dă cancer, chiar și mirosul. Cât ar fi invidiat taică-su vremurile astea, dacă ar mai trăi. Pe vremea lui, înainte de Revoluție, foloseau stimularea electrică a lobului temporal, ca să inducă coșmare deținuților politici. Nu era decât un experiment, desfășurat într-un loc secret. Și zgomote subliminare, chestii din astea… Și nici măcar nu se obținea mare lucru. Pentru ce să le mai spele creierii nenorociților ălora? Doar erau deja cu mintea distrusă. Acum de-abia s-ar mai putea face ceva prin acele metode, că au venit alții cu idei noi. Și ce-i spusese fostul colonel de Securitate, tatăl său, aflat pe patul de moarte: “Oamenii care visează sunt cel mai ușor de distrus, să nu uiți asta niciodată!” Și acum el ce trebuia să facă? Să obțină două voturi amărâte… Și asta printre altele, că dacă mergea… Se vor putea face mai multe lucruri, confesiuni false pentru șantaj, martori fabricați, distrugerea oponenților politici… Iar el, Sărbătorescu, va fi deasupra tuturor, nu îi va mai sta nimeni în cale! Ușor înviorat, sorbi lung din cafea. Dar nu mai vine amărâtul ăsta? Auzi, lector universitar! Tot cu sindrom post-traumatic. Pe ăsta l-au dus când era la liceu într-un depou de tren, și l-au suit pe un vagon tras pe o linie moartă. Colegii, era un ritual de inițiere, chipurile. L-au legat cu niște benzi elastice și i-au spus că dacă e bărbat să facă flotări, cel puțin zece, învingând rezistența benzilor. În timp ce făcea flotările, unul din puști s-a prefăcut că-i dă telefon unui ceferist și-i spune să pornească curentul. Mihai s-a prăbușit pe vagon, neândrăznind să mai facă vreo mișcare. Atunci băieții au fluierat niște câini vagabonzi care s-au apropiat lătrând. I-au spus că dacă nu se prăjește îl vor mânca potăile, că simt mirosul fricii. Și acum e lector universitar, la Psihologie. Și crede că știe mai mult ca el, care e medic! Și o spune de câte ori are ocazia. Și, bineînțeles, coșmarurile. A venit, în sfârșit!
– Hai noroc, doctore!
Și îi întinse o mână rece, cu palma plină de bătături căpătate de la mânerele ranforsate ale halterelor și ganterelor.
– Hai noroc, profesore! Ce-ai mai făcut?
Nici el nu vrea medicamente, dar zice că are nevoie de altcineva pentru terapie. Nu mai dă randament la serviciu, are probleme cu studenții… Și acum întârzie! Unde se crede? Face sală, e obsedat de exercițiile cu haltere ținute de benzi elastice. Și mai merge și cu trenuri de noapte de…de cât timp, oare? Că nu vrea să spună totul…
– Ce să fac? Rutina. Studenți, ore… Tocmai mi s-a comunicat că studenții mă consideră corect și bine pregătit, dar prea distant.
– Și?
– Și…nimic. E bine și așa.
– Ce te supără?
– Păi de asta am ținut să facem și ședința asta, deși ziceam că sunt prea multe, și apoi ar trebui să lăsăm intervale mai mari pentru ca cuvintele magice, scuzați cacofonia, să aibă timp să-și facă efectul. Dar acum mă simt frustrat, pentru că am agățat o tipă în club, am dus-o la mine, și nu am avut chef să fac nimic cu ea. Deși…deși știu ce ai să-mi spui, dar pur și simplu…nu intru-n amănunte, mi se părea respingătoare și gata!
Doctorul se uită la paloarea bruscă a feței și la mâinile crispate și notă aceste amănunte.
– Și coșmarele?
– Da, survin cam la două-trei zile.
– Vreo schimbare?
– Nu, le visez fețele ticăloșilor ălora. La fel ca întotdeauna, aș vrea ca haita de câini să-i sfâșie pe ei, dar câinii nu se mișcă, sunt înțepeniți. Îi chem, îi strig, le ordon, dar câinii nu se mișcă, parcă sunt bibelouri. Doar se aude lătratul lor.
– Pe câini îi vezi?
– Da, uneori da.
– Poți să-i descrii?
– Vag… unul mare și negru, vreo doi galbeni…
– Hai că merge! Uite, vreau să-ți notezi visele într-un jurnal. Cu cât mai multe amănunte.
– Aha, vrei să ajungi la vise lucide?
– Da, dar prin altă metodă decât ai învățat-o tu. Ai să vezi, e super, o vei putea preda la rândul tău, dar deocamdată nu mai pune întrebări. Ești un pacient mai dificil, de fapt o provocare pentru mine. Trebuie să fac în așa fel încât să nu-ți dai seama.
– Păi m-aș putea duce la unul din colegii mei, dar nu vreau să bârfească.
– Desigur, bineînțeles. Cu ăia te-ai mai întâlnit?
– Da, din păcate da. Ți-am spus că mă duc la singura sală din oraș unde nu pun ei piciorul, zic că nu le plac studenții străini care-și fac veacul pe-acolo, dar tot m-am întâlnit cu Ovidiu. Ți-am spus, cel mai mătăhălos dintre ei. Chiar ieri, era pe strada mea, zicea că se duce la policlinică să-și facă un antirabic, că l-a mușcat un câine. Așa, din senin, dar nu știu de unde l-a găsit, că doar nu mai sunt câini vagabonzi. I-au strâns pe toți, rar mai vezi vreunul rătăcit. Dar l-a simțit, l-a simțit om rău.
– Și…ai stat de vorbă cu el, da?
– Da, știam și eu că nu trebuie să… Că e bine pentru mine să iert, și mai ales să nu arăt. Bine, că îi evit oricum… Dar zicea ceva interesant. Că au un program prin care pot controla comportamentul angajaților, chiar și visele. Dar nu a mai continuat, și-a mușcat buzele. Asta le mai lipsea, nenorociții, ți-am zis că toți trei lucrează la multinaționala aia, Anatorobot.
Medicul apucă involuntar pachetul de țigări.
– Interesant, ia mai zi! Dă-mi amănunte!
– Era băut, mirosea a țuică. Ce pot face nenorociții ăștia decât să chinuie oamenii! Am aflat că acum ceva timp nu știu ce i-au facut unei colege de-a lor, că era să iasă scandal mare, să-i dea afară!
De data asta Sărbătorescu își aprinse o țigară fără să se mai ascundă sau să-și ceară voie. Ignoră expresia scandalizată a lui Mihai.
– Cum ziceai că-i cheamă?
– Ovidiu, Radu și Lucian. Dar ce…?
– Așa, să știu și eu. Lasă-i, uită de ei, nu te mai gândi! Dar dacă tot l-ai văzut pe Ovidiu mușcat de câine, n-ar fi rău să-ți imaginezi că în vis haita de câini vagabonzi îi atacă pe toți trei.
– Aha! Bună idee!
Sărbătorescu își conduse pacientul până la ușă, apoi, după ce văzu pe geam că se îndepărtează bine, puse mâna pe telefon:
– Alo, bro, uite ce vreau de la tine: află tot ce poți despre Ovidiu, Radu și Lucian de la Anatorobot. Am să-ți explic eu ce-i cu ăștia. Și vezi dacă au acolo un program de modificare a comportamentului și viselor… Nu, bineînțeles că nu poate fi legal!… Da?… Bine!
Medicul vru să noteze în carnet, dar se răzgândi. Oare înnebunea și el? Chiar așa coincidențe? Fizică cuantică, programul ălora, sau ce? Se mai uită o dată pe geam. Mihai nu se mai vedea. Îl înghițise întunericul, risipit cu greu de luminile orașului. Tânărul lector universitar se urcase în tramvai cu intenția de a coborî la gară. Voia să vadă și azi trenurile. Era vorba că aduc unele moderne, cu viteze fantastice, dar probabil că trebuia adaptată șina. Deocamdată mai erau unele vagoane antice, de marfă, trase pe niște linii secundare. La acelea se mai ducea din când să le vadă. Tramvaiul era aproape gol. La următoarea stație se urcă fetița aceea arsă, la chipul căreia nu puteai să te uiți. Avea prinsă pe piept o placă pe care scria că strânge bani pentru o operație estetică. Ca de obicei, cânta cu vocea ei stranie, probabil că avusese arsuri inclusiv la nivelul căilor respiratorii: “Eu vă rog să-mi dați un ban/Fiindcă sunt copil orfan/Și o bucată de pâine/Să-mi ajungă până mâine”. Dar oare chiar fetiță era? Că nu-ți puteai da seama după nimic. Doamne, așa ar fi putut ajunge și el! Cum să-i ierte?! Gara era învăluită în ceață. Mihai alese al doilea peron de serviciu, care ducea la liniile de manevră. Totul era puternic iluminat de stâlpii cu LED-uri. Se duse la un vagon acoperit de straturi groase de rugină, pe care parcă nu-l mai văzuse aici. Puse un picior pe scară, când din spate auzi o voce:
– Nu vă sfătuiesc să faceți asta, domnule!
Se întoarse iute și dădu cu ochii de un ceferist bătrân, în uniforma lor albastră.
– De ce?
– Pentru că merge până la capăt. Sunteți sigur că asta vreți?
Nici Camelia nu avea o seară tocmai plăcută. După ce ieșise de la psihiatru, își sunase cea mai bună prietenă să meargă amândouă la o cafenea care introdusese o nouă metodă de ghicit în zaț, cu ajutorul inteligenței artificiale. Probabil că nu era perfect legală, dar deocamdată încă mergea, deși barista se cam ferea să aducă aparatul care fotografia interiorul ceștii. Nu era ceva oficial și nu costa nimic, dar clientela se triplase, era nevoie de rezervare și nu puteai sta mai mult de zece minute la o masă.
– Vrei ghicit? Dă-mi numărul de telefon, te rog. Vei primi o aplicație exclusivă pe care trebuie să o instalezi, spuse barista cu un zâmbet care se voia profesional.
Peste puțin timp, primi interpretarea inteligenței artificiale: “În fundul ceștii văd trei siluete legate între ele prin linii subțiri, pot fi lanțuri. În mijloc este o femeie îngenuncheată, cu litera C sau poate G. Aproape de marginea ceștii se află o ușă întredeschisă, dar NU AI CURAJ SĂ MERGI MAI DEPARTE. Tot pe margini sunt niște pete care par niște animale aflate în fugă. Câini sau lupi. Sunt dușmani, oricum. Șterge tot zațul cu degetul mare, apoi lasă-l pe șervețel. Păzește-te, și nu-mi mulțumi! Nu rosti acest cuvânt!“ Și prietenei ei, Andreea, îi spusese să nu mulțumească. Numai că Andreea ar fi avut pentru ce, pentru că îi spusese că acasă o așteaptă o supriză plăcută, că va avansa în carieră, chestii de astea. Iar la sfârșit că trebuie să strângă zațul cu degetul și să-l înghită.
– Hai să mergem, fată! Nu pricep nimic, de ce ție îți iese atât de bine? Și, mai ales, de ce tocmai eu?!
– Bine, hai să mergem. Dar stai, uite ce am găsit aici! Se uita amuzată la telefon. Cică trebuie să-ți alegi între patru cafele, una cu zahăr și una fără zahăr, și astfel vei ști dacă…
– Dă-mi pace, că-s indispusă! Numai prăpăstii mi-a ghicit ăsta!
– Bine că nu ți-a zis ceva de apă, adică să te îneci într-un pârâu cu apă-adâncă, așa i-a zis lui Gabi săptămâna trecută. Ție ți-e frică de apă?
– Nu, fată, mie nu mi-e frică de nimic! Hai să mergem.
La câteva străzi înspre est, Sărbătorescu tocmai deschidea ușa apartamentului destul de modest în care locuia cu chirie. Nu-și mai cumpăra casă, să nu mai aibă fosta nevastă și fiul lor ce pretinde. L-au chinuit până l-au îmbolnăvit, a făcut cancer. Chiar dacă au trecut cinci ani de la operație și analizele erau bune, nu se mai putea bucura de viață oricâte eforturi făcea. Și numele de Sărbătorescu, și vacanțele în insule exotice, și escortele, și… nimic nu-i mai putea aduce speranțele înapoi. Și cum să mai aibă băiatul ăsta minte în cap cand a fost târât prin tribunale să zică că taică-su se poartă urât? Pe baza mărturiilor copilului, l-a stors de bani, i-a stricat reputația, s-a ales chiar și cu un dosar penal. De aceea a trebuit să devină informator, ca în vremea Securității. Or fi fost blestemele strânse de tatăl său. Dar așa și-a dezvoltat relații, a ajuns să promoveze și la Universitatea de Medicină, să aibă și acest cabinet… De fapt cabinetul era totul, aici afla ce gândesc oamenii, ce se petrece în oraș, aici sădea în mințile și așa fragile semințele distrugerii, așa cum i se ceruse. Deschise televizorul. Erau știrile. Tot cu anularea alegerilor și formarea noului guvern. Doar el știa adevărul. Adică el și prietenii lui. Mă rog, așa-zișii lui prieteni. Nu era nimic interesant pentru el, așa că închise. I-ar trebui o femeie, una tânără, chiar și Camelia ar fi bună. Ăștia doi, Camelia și Mihai! Nu au făcut depresie de Crăciun, sau cel puțin nu mai mult decât o aveau deja. Iar în curând e Anul Nou! Nici nu le-a dat o lumânare sub forma unei figurine de parafină. Dar ce să le mai facă? Începu să se uite pe alertele de știri, poate găsea vreo sursă de inspirație. Uite-aici! Cică în America a apărut moda ca după moarte oamenii să fie făcuți compost. Să se întoarcă la starea de țărână și să hrănească astfel plantele, de exemplu o grădină de trandafiri. Dacă le-ar spune asta Cameliei și lui Mihai? Ce plante le-ar place să hrănească după ce mor? Asta-i, le va oferi nu o mică figurină de parafină, o lumânre care să se topească lent și să dispară odată ce o aprinzi, ci un mic ghiveci cu pământ, împreună cu o sămânță de bostan sau altceva, și le va spune: “Uite, asta este viața ta! Îngroap-o și vezi ce răsare din ea! Dacă după moarte te-am face compost, ce va răsări din țărâna trupului tău?”
Iar Camelia ar răspunde:
– Din mine ar răsări o pădure de copaci întunecați, înalți, cu frunziș negru, cu frunze tăioase ca lamele, care și-ar înfinge rădăcinile în inimile celor care m-au distrus.
Mihai ar răspunde:
– Buruieni, buruieni care să sufoce totul, buruieni cu flori otrăvitoare, care să atragă oamenii cu frumusețea lor, dar apoi să-i facă să cadă în genunchi de greață.
Dar nu, Mihai nu numai că nu va răspunde, dar se va și prinde de schemă. Și țin-te apoi! Și așa se crede mai deștept decât un psihiatru. Atâtea discuții, că ce are voie să facă unul și ce are voie altul… Păi să se ducă la altcineva!
Mihai a fost pomenit și a doua zi, la sală. De către Radu și Lucian, în pauzele dintre serii și mai ales între exerciții. Radu făcea piept, iar Lucian spate, să nu se încurce la aparate.
– Dar Ovidiu de ce nu vine, ce-i cu el? Nu i-a…
– Nu, nu i-a trecut mâna, răspunse Radu fixând bara în suporți.
– Dar știe că azi e ultima zi?
– Și ce vrei să facă? De-acuma la anul!
– Picioare, de exemplu, zise Lucian mângâind tandru noul helcometru cu tracțiune încrucișată. Oricum, mi-a spus că s-a întâlnit cu fraierul ăla de Mihai.
– Și? Lasă-mă, acuma!
Lucian așteptă răbdător până ce Radu termină seria cu greutăți mici. Bine, mici pentru el, că puștiul care îl privea cu gura căscată nici nu ar fi putut clinti bara.
– Și omul îi dă mai departe cu psihologia, se arată prietenos, a întrebat și de noi…
– Păi ne-a jurat răzbunare!
– Păi da, pe cine crede el că păcălește?! Hai, lasă-mă să fac și eu aici, termină și tu acolo…sau vrei să te-ajut?
– Nu-i nevoie, zise Radu adaugând cu pocnet câte un disc de zece kilograme.
– Și-ți mai spun!
Lucian se concentră pe ultima lui serie de la helcomentru, simțind cu satisfacție cum mușchii spatelui i se încordează cu o ușoară durere la finalul fiecărei tracțiuni. Apoi își petrecu prosopul pe după gât și veni lângă prietenul său. Prieten?
– Auzi, eu zic că ăsta e pericol social! Am face mai bine să-l eliminăm.
Radu rămase cu gura căscată.
– Adică să-l ucidem? Ești nebun?
– Sigur că nu, fraiere! Îl băgăm în program, îi fac ăștia creierii varză!
– Și cum facem?
– Păi cum facem?! Îi dăm cadou acum de revelion, un ceas de ăla șmecher, care să afișeze de toate! Uite la mine, ce faci?
Radu își mută privirea de la blonda cam bătrâioară ce purta cupe din silicon în loc de sutien și se făcea că nu știe cum se ajustează aparatul pentru abdomene.
– Las-o, măi, pe aia, că dai de belea, spune ce părere ai?!
– Ce să zic…asta l-ar elimina, dar oare ce vor șefii noștri să facă, de fapt? Și oare noi suntem feriți? Se duse la telefonul lăsat pe unul din butoaiele galbene, decorative, și privi șirul de clipuri dinamice. Parcă ăsta e sigur? Cine știe ce ne fac și nouă? Uite-aici, elefanți care ridică fuste, delfini care se joacă cu crocodili… Tu te simți stăpân pe gândurile tale?
– Mai stăpân decât tine, care te uiți la babe!
Râseră amândoi.
– Dar cum facem să-l invităm?
– Îi facem lipeala cu una. Sunt alea care vin la blocurile noi de lângă mine. De fapt e una care vine și aici, o știu eu, că vine cu peștele. Aia care se dădea la noi când cu…
– A…, da! Bună! Precis fraierul pică!
– Și îl invităm, îi zicem că ăsta e un test pentru el, să depășească vechile traume… Hai, bate cuba!