Vigoare
Sună apa-n izvoare.
Sau poate e lumina
Ce curge din raze de soare
Și se prelinge prin vene,
Sau poate în cioburi de stele.
Răsare de peste deal
În luna cea plină și mare
Cât infinitul…
Peste toate domină,
Răsare și nu va apune
A crucii vigoare,
Pe care
Întinsu-și-a brațele
Spre îmbrățișare
Dumnezeu.
* i *
Să punem punctul pe i:
Aici, pe pământ,
Nu te atașezi de nimeni și de nimic,
Trebuie doar să te ții de cer,
Să umbli mereu cu gândurile sus,
Cu brațele întinse larg,
Gata mereu să-ți prinzi Tatăl la piept,
Să strigi îndurare,
Să plângi milă,
Să primești iertare.
imPerfect
Lumină în lumini,
Bucurie în bucurii,
Stea în colinde,
Miel în iesle,
Vii…
Te naști, nenăscut.
Salvezi, neiubit –- iubind.
Pe cruce apui,
Nemurind.
Învii…
Ridici necăzând,
Alini mângâind,
Sângerezi în spini,
Oferi
Rai.
Puterea a treia
Mai mult ca perfect,
tu ești.
Imperfect,
eu sunt.
Infinit,
tu ești.
Necunoscut,
eu sunt.
Mereu înaintea zerourilor,
tu stai.
Ce forță are
un singur unu
și o mulțime de zerouri
în eter!
Un infinit
ridicat la puterea a treia.
Câtă iubire
încape în această ecuație?
Să strălucești!
Refuz Cerul ca un catâr nărăvaș,
cu gândul, cu vorba, cu fapta…
Apoi, în plâns, îl caut
când mă răpune furtuna,
strigând disperat, ca David,
că psalmii miros frumos a Eden.
Toți plâng,
și eu,
unii pentru păcate, alții de pustiu…
Mă dezvelesc încercările,
vreau să mă oglindesc în ochiul limpede al Iubirii,
așa cum sunt de fapt…
Fără iubire, nimicnicie și urâciune,
batjocură sunt –
haina Cerului coboară
la cei ce miros a suferință,
la cel ce vrea să-și acopere goliciunea.
În suferință,
sufletul devine ușor ca pana,
gată să zboare spre Lumină.
Fără Lumină,
mă împiedic ziua în amiaza mare.
Niciodată nu e prea târziu
să strălucești!
Ramuri de neamuri
Din ramuri de neamuri mă privesc strămoșii –
Un arbore cu rădăcinile în cer.
Curg, se preling,
Cu sevă dătătoare de viață.
Cine sunt eu să încetinesc,
Cu păcatul meu, zborul,
Să dezleg firele, să tai viața?
Te sprijini în neam, ca într-un toiag, spre veșnicie…
Dacă o cracă putrezită cade,
Se prăbușește,
Flăcări nestinse o înghit.
Nu vreau să fiu eu cel ce zguduie pomul din rădăcini!
Nu vreau să fiu eu cel ce aruncă în foc nemurirea!
Nu voi fi eu cel ce va lipsi un neam de Lumină!
O duminică eternă
De-aș fi Demiurg,
Aș crea încă o zi –
A opta zi.
Ar fi tot Duminică,
Că în una singură nu reușesc
Să mulțumesc pentru veșnicie,
Să mulțumesc pentru șansa de a fi lumină.
Dar nu sunt decât un simplu muritor,
Ce știe că totul e perfect
Și mai știe că, murind, va învia!
Dor de-Acasă
Adu, Doamne, în toată ființa mea
Primăvara!
Căci m-am săturat de ros la roșcove
Și departe de-Acasă e greu de-ndurat.
Un Părinte varsă pâraie de lacrimi
Un fiu pierdut când a aflat.
Sărac și străin am fost fără tine
În suferințe, neîncetat.
Am șters cu buretele păcatului
Tot ce mi-ai dat,
Slinos și putred iar m-ai aflat…
Dar poți, dacă vrei, toiag să mă faci,
În el să sprijini Ioni și Marii,
Pân-aripi vor crește.
Că dorul de-Acasă pe toți îi încercă
Tată, iară te-ndură, iarăși ne iartă!
Primăvară
Ca să îmbrățișez Lumina,
Am pornit spre muntele Ararat.
Anevoios drum voi parcurge,
Dar nimeni nu a spus că va fi ușor –
Căci calea spre Lumină e cea a suferinței.
– Crezi că vei reuși?
– Voi lupta,
Căci asta mi-e menirea, am înțeles…
Pe iris, creanga uscată de măslin a înflorit,
Frumusețea e o altă cale de salvare.
Veșnicie
În brațele mamei,
copil fiind,
m-am întâlnit pentru prima dată cu Raiul.
Cu fiecare păcat,
intru tot mai mult în putrefacție.
Mușcă moartea din mine,
simt colții ei încleștați
în carnea vieții mele.
– Ce este iadul?
– Neiubirea.
Mai multă filosofie nu încape.
Doamne,
izbăvește-mă de omul din mine
și fă-mă lumină!
Mai vreau o veșnică întâlnire…
Ecuația iubirii
Încă mai sunt materie
Pământ
Oase goale
Mâncare viermilor
Deși port veșnicia sub coaste
Prin vene îmi curge
În fiecare celulă se răstignește
ADN-ul iubirii
Ce se vrea înmulțită
Împărțită
La doi
Trei
Zece
Tuturor
În toate
Simplă ecuația iubirii
Rezultă o cruce –
Îmbrățișarea eternității
Ecuația simplității
descifrez în visare
pe retina timpului învechit
pirostriile în flăcări
scăldate în miros de apă clocotită și fum
și presărate cu fire
ca aurul de lumină
țesute din raze de soare
și oblojite în sudoarea hărniciei
stropite și din iubirea cerului
cu sânge jertfelnic
în manevra unei mâini grijulii –
o nemaipomenită ecuație a simplității
______
VASILISK DONICA
Născut la 15 decembrie 1985, în satul Zahoreni, raionul Orhei, Republica Moldova. Și-a făcut studiile la Colegiul Pedagogic Vasile Lupu din or. Orhei, apoi a absolvit Universitatea de Stat din Tiraspol, cu sediul în or. Chișinău (licențiat în științe ale educației, filologie). Mai târziu, face masteratul la Universitatea de Stat din Moldova, obținând calificarea master în științe umanistice, istoria și cultura religiilor. În prezent, ieromonahul Vasilisk slujește la Mănăstirea Saharna și predă religia la Gimnaziul din Saharna Nouă, raionul Rezina.
A scris primele versuri în adolescență. Treptat, creațiile sale au devenit variate, mai adânci, duhovnicești. Gândurile și trăirile sale, așternute pe hârtie, au ajuns pe paginile a numeroase reviste și publicații, atât din Republica Moldova, cât și din România.
În anul 2021, a fost premiat în cadrul Premiilor Regal Literar – Premiul pentru Creație, apoi, în carul Premiilor ziarului Literatura și Arta – Premiul pentru Proză. La sfârșitul anului 2021, a debutat cu volumul de proză Poteci spre ziua a șaptea (Editura Epigraf, Chișinău). În luna iulie 2022, i se acordă Premiul de excelență în cadrul Premiilor Regal Literar din România pentru aceeași carte. Trei ani consecutiv de aici, premii pentru promovarea valorilor creștine prin proză și poezie.
În anul 2022, cartea de proză scurtă Poteci spre ziua a șaptea apare în cea de-a doua ediție, revăzută și completată (editura Bestseller). Vasilisk Donica publică periodic proză scurtă și poezie în săptămânalul Literatura și Arta, unde este premiat patru ani consecutiv în carul premiilor ziarului.