Încă din anii studenției, la clasa profesorului Radu Penciulesc, Andrei Șerban a fost respectat, admirat și aplaudat pentru prospețimea, inventivitatea și noutatea creativității sale regizorale.
Explorarea textelor dramatice în studiul său se finaliza în viziuni profunde, seducătoare și originale. Opțiunile tânărului regizor erau explozive construcții conceptuale, imaginative și polemice, surprinzătoare prin gândire și exprimarea reformatoare, prin imagini scenice incandescente…
În perioada finală a studenției a fost invitat și premiat la două ediții succesive, cu spectacolele sale la Festivalul Internațional de Teatru de la Belgrad. BITF-ul, cu un răsunător prestigiu internațional în acea vreme, fondat și condus Mira Trailovic și Jovan Cirilov, distinse personalități ale teatrului iugoslav, a fost startul distins prin performanță a lui Andrei Șerban în aria internațională teatrală pe care a cucerit-o și stăpânit-o prin performanțe spectaculare întreaga sa carieră.
Când Institutul Internațional de Teatru a fost găzduit la București, ca recunoaștere a valorii teatrului românesc, cu o amplă sesiune de comunicări și evenimente, reformatori ai teatrului mondial precum Ellen Stewart, și Charles Marowitz au urmărit și spectacolele realizate la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț de Andrei Șerban. Imediat Ellen Steward l-a invitat pe tânărul regizor român să lucreze în binecunoscutul său teatru la New York -La MaMa Experimental Theatre Club, oferindu-I o bursă Ford. Cariera lui Andrei Șerban s-a universalizat atunci iar anii petrecuți le compania americană i-au deschis porțile unor celebre instituții de teatru și operă unde a colaborat și realizat producții-eveniment recunoscute în întreaga lume.
Margaret Croyden, ziaristă cunoscută de la New York Times, cea care l-a introdus pe Grotowski în Statele Unite, autoarea unor studii teatrale importante, printre care – Teatrul experimental contemporan și Conversații cu Peter Brook 1970-2000, îmi spunea, cândva, la mijlocul deceniului 8 al veacului trecut, că Andrei Șerban era un fenomen, regizor atins de aripa geniului, care a venit din România, cu valorile culturale ale spiritualității spațiului est-european, cu o structură creativă incandescentă ce a asimilat selectiv valorile occidentale și a performant strălucit în teatrul La MaMa… Tot Margaret Coyden mi-a vorbit despre spectacolul Persepolis al lui Peter Brook, la care Andrei Șerban a fost parte activă a staff-ului artistic în constructia evenimentului teatral ce sărbătorea un mileniu de existență spirituală și politică a statului persan. Stim, din relatările lui Andrei detalii despre fascinanta perioadă de repetiții în acel spațiu de sacră istorie, unde împărăteasa Farah venea să vadă stadiul realizării spectaculului și dacă solicitările lui Peter Brook erau îndeplinite întocmai. Această producție fantastică a rodit în chei originale de viziune și expresie spectaculară, îmbogățind conceptual creația regzorului.
În minunata sa carte O biografie, Andrei Șerban dezvoltă cu umor, farmec și subtilă pătrundere în universul vieții și creației sale regizorale, momente nodale de călăuzire artistică. Întâlnirea în perioada bursei sale de studii la Peter Brook l-a întrebat pe actorul și regizorul japonez Yoshi Oida în dorința dorința fierbinte de a cunoaște și a se iniția în magia artei scenice prin lecturi esențiale, ce trebuie să citescă? Oida I-a spus: O singură carte cuprinde tot ce trebuie să știi. Șapte Tratate secret de teatru NO, concepută și lăsată moștenire de Zeami Motokiyo (1363-1443). Acolo se găsesc căile de inițiere spirituală, schimbarea și noutatea alcătuiesc farmecul florii artei noastre…Floare trebuie udată zilnic și atunci soarele răsare și la miezul nopții.
Doar film încă nu făcuse Andrei Șerban…
Am discutat cu Marin Teodorescu, atunci noul director al Casei de Filme Unu unde debutasem cu Înainte de tăcere, dacă mergând în Statele Unite cu un Fulbright Award pot să-l întreb pe Andrei Șerban, dacă ar vrea să facă film în România. Marin Teodorescu, la început de drum și doritor de consacrare mi-a spus că-l dorește pe Andrei Șerban și/deci să facă în scris o ofertă în care să menționeze dorința sa de a lucra în filmul românesc, având ca iluștri predecesori pe Liviu Ciulei și Lucian Pintilie.
Totul părea limpede, normal. Vorbind cu Andrei la New York a fost incitat de posibilitatea de a debuta în film. A scris olograf această Ofertă menționând ca scenariu Domnișoara Cristina, nuvela lui Mircea Eliade. Ne-am bucurat amândoi că acasă, în România, poate avea loc această colaborare de notorietate Mircea Eliade-Andrei Șerban.
Când după o perioadă de lucru la Milwaukee am ajuns la București am fugit direct la Casa de Filme Unu și am înmânat emoționat și fericit Oferta. Era o izbândă, ca Andrei Șerban, o personalitate recunoscută în întreaga lume să poată lucra din nou în România. Marin Teodorescu s-a adresat în scris conducerii Acin (Uniunea Cineaștilor din acea perioadă) care trebuia să dea avizul necesar oricărui debut. Cu toate că Andrei Șerban era o valoare apreciată la nivel mondial și prezența personalității lui Mircea Eliade nu mai era interzisă în România, avizele obligatorii erau nenumărate pentru acest proiect.Vorbisem la Chicago despre proiect și scriitorul acceptase bucuros ca ecranizarea să fie făcută de regizor. Am așteptat vreo trei săptămâni răspunsul breslei …Nu venea… Și n-a venit niciodată în scris (prudență) doar un telefon: Nu se poate, acum nu e momentul… Colegii…Când a aflat acest degradant răspuns Andrei Șerban a zâmbit.
Au trecut anii. Strălucirea regizorului era aceeași dar unele voci mediocre aveau și obiecții. Nici nu se putea altfel. Personalitățile în dinamica lor de creație stârnesc reacțiile profesioniștilor de rând care în numele adevărului lor au obiecții și nedumeriri… Mulți dintre acești analiști, înseriați în traseul teatrului mortal, nu acceptă decât ceea ce știu ei și se legitimează mereu prin experiența și succesul lor de public.
Lumina astrălucitoare a teatrului se oficializa și în România. Numit la conducerea Teatrului Național București, Andrei Șerban a impus un concept vizionar de direcție emblematică și orizont reformator.
Șoc și virtuozitate, esențialitate și polifonie semantică pentru majoritatea iubitorilor artei teatrului. Turneele Naționalului Bucureștean au fost strălucite. Andrei ajutat de o echipă de colaboratori devotați, a făcut ceea ce știa el cel mai bine: Teatru-artă vie a prezentului.
Am fost și eu invitat, de Antonio Galvao, curatorul Bienalei de la San Paulo – Brazilia când Teatrul Național I.L.Caragiale a fost invitatul de onoare cu producția eveniment Trilogia antică, spectacol cunoscut la acea dată de toată suflarea teatrului mondial. Nu voi putea uita, spatiul găsit și recreat cu funcționitate violent-magic- poetică… La sfârsit publicul era în delir, ovațiile, aplauzele, strigătele: Bravo ! Bravo ! BRAVOOO…! au tinut peste jumătate de oră.
În O biografie cu o undă de tristețe și ironie povestește reacțiile unora dintre societarii scenei naționale, neliniștiți de anvergura noului național.
Am avut atunci o discușie cu ministrul culturii Andrei Pleșu despre inițierea unui act normativ prin care Andrei Șerban să capete un teatru al său finanțat de minister pe care să-l gândească, să-l conducă și să-l impună după pribcipiile sale validate într-o carieră de excepție. Această discuție am avut-o după accea cu Andrei Șerban care a fost oarecum obligat de T.N.B. și era interesat de sugestia mea. Ministrul Andrei Pleșu a acceptat ideea și urma să găsească soluțiile sale de susținere a proiectului: Teatrul Andrei Șerban. Funcționarii ministerului se loveau de fel de fel de obstacole din legislația naostră, obstacole de netrecut și acum…Academicianul Andrei Pleșu a părăsit conducerea ministerului… Totul a fost dat uitării-ca propunere nerealizabilă.
Păcat!
Să ne aducem aminte că Andrei Șerban, sprijinit de Institutul Cultural Român a inițiat și condus studii de perfecționare teatrale în cadrul Academiei itinerante Andrei Șerban de la New York, ce a deschis noi perspective studiului de creativitate interpretativă.
Tot cu sprijinul ICR au apărut și cele două albume magice ce cuprind imagini de colecție strălucite ale artei spectacolului de teatru și de operă, pe scene de înalt prestigiu din întreaga lume, cu distribuții de înaltă valoare -fotografii ce destainuiesc cariera de excepție a regizorului Andrei Șerban, cetățean cu drepturi depline al universului artistic. . .
Am fost onorat să primesc acceptul lui Andrei de a participa la unul din cursurile sale la Departamentul de Teatru de la Columbia University. Repetau în acea zi Othello, scenele finale. Era un fel de vizionare între colegi, la sfârșit toată lumea mulțumită, studenți și profesori euforici. Eram mândru că îl cunosc pe Andrei Șerban. Cerusem încuviințarea să fiu prezent la cursul său, dincolo de interesul profesional și pentru o întrebare ce-și aștepta răspunsul acum. Gelu Colceag, noul rector al UNATC-ului, când l-am întrebat dacă n-ar fi firesc și onorant pentru școală ca Andrei Șerban să poată primi cel mai înalt titlu academic de Doctor Honoris Causa, rectorul a fost de acord imediat și știind că mă voi duce la New York mi-a spus să-l întreb dacă dorește să primească acest titlu. Asta am și făcut după repetiția de la Columbia. Andrei a tăcut o clipă apoi zâmbind: Dacă credeți că merit, bineînțeles…
Da. Totul părea în sfârșit așa cum trebuie să fie în relațiile colegiale cu Maestrul. Andrei urma să vină la București pentru a lucra un nou spectacol la teatrul Bulandra. În timpul audițiilor pentru definitivarea distribuției viitorului spectacol, a fost nemulțumit de pregătirea tinerilor actori absolvenți ai UNATC. Andrei Șerban nu joacă politețea, el exprimă direct ceea ce simte și gândește. Într-un interviu publicat într-un cotidian de prestigiu și-a arătat nemulțumirea față de pregătirea studenților, față de metodele de studiu în procesul de creație și în finalul interviului nemulțumirea sa față de nivelul scăzut al învățământului vocațional din universitatea noastră. Într-o ședință a Senatului UNATC, s-a citit acest interviu și după aceea s-a pus la vot dacă membrii Senatului mai sunt de acord cu acoradrea titlului de Doctor Honoris Causa lui Andrei Șerban. Două voturi pentru, o abținere și majoritatea a votat împotriva acordării titlului pe deplin meritat de Andrei Șerban.
De ce oare nu s-a putut înțelege lucid și nuanțat că opiniile sale despre învățământul artistic, critice și polemice în raport cu metodele de capacitare a imaginației interpretative a unor profesori, nu erau decât o altă opinie ce trebuie, poate, să intereseze în etapele de creativitate ale studiului. Și apoi titlul de Doctor Honoris Causa al UNATC nu era pentru prietenie cu școala, ci pentru cariera sa regizorală și academică.
Cu Andrei Șerban poți comunica și intra în dialog doar dacă ai inteligență artistică de a nu judeca spectacolele sale doar după ceea ce știi tu – analiza operei scenice este deschisă tuturor celor inițiați și susținuți prin noblețea fertilă a imaginației. Publicul pentru Andrei este partenerul explorator al pluralității conceptului, structura existențială a spectacolului. Niciodată spectacolele memorabile ale lui Andrei Șerban nu stagnează într-o viziune finită, ele cuprind perspective de interpretare de la ineditul concretului la ambiguitățile energetice ce forează densitatea. Montarea nu arată o singură fațetă a înțelesurilor. Andrei Șerban e consubstanțial unei plasme plurale atât în adâncimea verticalității semantice, cât și-n extinderea dilatată a orizontalității vizibilului spre inedit și straniu. Magie de alianțe fizice-metafizice, violent-poetice, actuale-eterne.
Personalitatea sa a fost hrânită de gena histrionismului românesc pe care l-a dimensionat cu eleganța reflexivă ce îi impune identitatea la nivel internațional.
Martha W Coigney, președinte a Institutui Internațional de Teatru, îmi povestea în holul de la La MaMa, așteptând începerea spectacolui Mitul lui Oedip, în seara premierei, care întârzia din cauza repetiției ce încă nu se încheiase… (așa ne-a anunțat trecând agitată pe lângă noi Ellen Stewart, regizorul producției)… că Andrei a montat cu Joseph Chaikin – celebru actor, regizor și pedagog, care fondase The Open Thetre, un Cehov, Unchiul Vanea deosebit de interesant, dar…Cu certitudine cred, că la Teatrul Maghiar din Cluj, cu o distributie de înaltă calitate interpretativă, Unchiul Vanea a lui Andrei Șerban a strălucit fără nici o dificultate în comunicarea actori- regizor… Iar Șoapte și strigăte -după scenariul lui Bergman a avut eleganța durerii filtrată prin violența neliniștii ascunse, tăinuite în abisurile sexsualității domesticite ….Andrei, era în spectacol alter ego-ul maestrului suedez …Tainică prezență a ințelesurilor…
Conștiința de sine, neliniștile stărilor lui de grație, cercetarea și explorarea în termenii pe care Zeami îi definește în cartea sa nu sunt altceva decât potență creatoare într-o structură artistică în care inocența onirică și luciditatea altruistă, fac ca spectacolele sale să aibă minte și suflet deopotrivă.
Orice replică acidă când trebuie și cuviință colegială când i se cere cu bun simț părerea îi definesc comuniunea cu ceilalți. E polemic, minat de strălucite idei de esențialitate spectaculară, primește deschis opiniile cinstite și răspunde cu suplețe cavalerească la cele ce merită să fie ascultate.
Îl enervează prostia și impostura care viețuiește obraznic în perimetrul artistic.
Ca orice personalitate născută și nu fabricată conjunctural, suferă de nobila mândrie a învingătorului ales de destin.