Capitolul 2. Realitatea verificată
Sărbătorescu îl privi cu atenție pe tânărul universitar. Nu arăta prea bine, acum, la prima ședință din 2025. Parcă tenul său luase culoarea violet a răsăriturilor de soare din aceste zile de ianuarie, dar nu cumva erau aurore boreale? Că parcă așa ziceau ăștia…, dar cum să fie auroră boreală dacă e răsărit de soare?! Dar ce zice?, că…
– Am impresia că nu mă ascultați cu atenție, domnule doctor!
– Ba vă ascult cu atenție, domnule…continuați, vă rog!
– Așa…deci au avut tupeul să mă invite la revelion! Bineînțeles că am refuzat. Este contrar oricărui principiu, ar fi însemnat să…
– Și unde ați făcut revelionul? Singur?
– Nu chiar, am avut o idee genială, vă spun îndată, să termin însă cu povestea asta cu invitația! Deci i-am refuzat, mi-au dat telefon toți trei, pe rând…
– Cine a fost primul?
– Are vreo importanță?
– Da!
– Cretinul de Ovidiu! El era cel care mă provoca cel mai tare în liceu! Apoi Radu, și când l-am refuzat și pe ăsta, Lucian.
– Aha, deci asta e ordinea…
– Ce ordine? Ascultați, domnule doctor, nu vă mai prefaceți că dețineți știu eu ce metacunoașteri, că…
– Te crezi mai deștept?!
– Pardon?!
Dintr-o săritură suplă Mihai sări în picioare. Chiar dacă s-ar fi ridicat și el, Sărbătorescu nu l-ar fi putut domina. Așa că-i spuse foarte calm, pe un ton liniștitor, așa cum se face în de-escaladarea verbală:
– Te rog să nu ridici vocea și să mă ajuți să rezolvăm problema asta împreună. Hai, că e ușor, știi la fel de bine ca și mine!
– Da, într-adevăr, e ușor, spuse tânărul universitar așezându-se la loc. Să continui. Nu s-au liniștit după ce i-am refuzat, mi-au trimis un cadou prin curier. Ambalat în hârtie lucioasă, roz. Un telefon destul de bun, dar cu niste aplicații cam ciudate și niște setări enervante. Mă rog, am început să le mai corectez, dar nu mă pricep chiar foarte bine, și atunci…
– Lasă asta, discutăm mai târziu, dacă ne rămâne timp. Ce ai făcut de revelion?
– Aici voiam s-ajung și eu! Doar nu era să mă duc acasă, să fac revelionul cu părinții! Și mi-a venit o idee: i-am dat un telefon lui Ovidiu, i-am mulțumit pentru cadou, și l-am întrebat cum o cheamă pe colega lor, femeia de care și-au bătut joc. I-am spus că eu i-am iertat, și ca psiholog vreau să o fac să-i ierte și ea. Nu puteam ajunge prin altcineva la ea, mie mi-a spus maică-mea, care știa de la coafeză, care știa de la…probabil că ajungi la Beijing cu cercetările dacă o iei pe calea asta! Spre suprinderea mea tâmpitul nu numai că nu s-a mirat, să mă întrebe de unde știu, dar mi-a dat și numărul ei de telefon. Așa că am sunat-o pe Camelia, m-am recomandat, i-am spus că am aceeași dușmani ca și ea, și că dacă vrea să ne întâlnim să bem o cafea împreună. A fost de acord, dar a impus condiția să vină și cea mai bună prietenă a ei, una Andreea. Și ne-am întâlnit toți trei, am stat de vorbă la o cafea, le-am povestit eu ce le-am povestit de mine, am avut grijă să nu le spun prea mult, le-am spus doar că ăștia trei m-au supărat în liceu, mi-au spus și ele, asta că și-au bătut joc de ea, Andreea mi-a împuiat capul că e casieră la un megamarket și că ăia o contorizează câte produse scanează pe minut, și că dacă e mai bună ca un robot sau nu, și că dacă eu sunt psiholog să o ajut să scape de stres, că se trezește la trei, tot de astea… Văd că vă uitați nașpa la mine, am greșit, nu?
– Păi…cam da! I-ai spus și că vii aici, nu?
– Da, asta de revelion, am făcut revelionul în strada, toți trei. Parcă îmi place un pic de Camelia, deși Andreea e mai tânără, mai apropiată de vârsta mea. Dar pe Camelia o găsesc probabil inferioară, și de aceea mă simt atras de ea. Dar n-am să intru pe teren alunecos, să discut cu dumneavoastră pe teme de psihologie.
– Dar ce vrei de fapt cu ea. Cu ele?
– Nici asta nu știu încă. Deocamdată a fost doar o modalitate de a petrece revelionul. Dar, sincer, aș vrea să fac sex cu Camelia!
– Ți-a zis și ea că vine la mine, nu?
Mihai începu să se foiască în fotoliu.
– Da…ce să zic…știu că vine chiar acum, după mine. Dar i-am zis că nu trebuie să discutăm despre ce facem la ședințe, că ăsta este un secret mai dihai decât spovedania la preot, că mi-aș pierde eu însumi credibilitatea profesională, chestii din astea… Totuși, aș vrea ca data viitoare să discutăm ce părere are ea despre mine, iar dacă ajung să mă culc cu ea…
– Nu!
– Mă așteptam să ziceți nu, dar totuși…
– Totuși nu, și gata! Nu-ți convine, caută-ți pe altcineva! Și așa, mă voi mai gândi dacă mai continuăm. În funcție și de ce am să discut cu ea. Iar pentru stresul suplimentar pe care mi-l provocați, am să vă taxez la tarif. Pe amândoi! Ce facem, mergem mai departe?
Fără să-și ceară voie, Sărbătorescu își aprinse o țigară.
– Ei…?
– Să mă mai gândesc. Cam violentă reacție aveți, și asta poate fi o tehnică…dar am zis că nu mai deschid un asemenea subiect. Cu cât crește prețul ședinței?
– Cu cincizeci de lei. Și asta ca să păstrez plafonul, pentru că sănătatea mea nu are preț. Aș face bine să renunț. Ei?!
Mihai tăcu. Peste câteva secunde ridică din umeri.
– Să vedem cum vor merge lucrurile. Azi plătesc. Să vedem cum va merge treaba… Am ținut jurnalul, și îi întinse un caiet.
Psihiatrul începu să-l răsfoiască. Între timp Mihai se juca de zor pe telefonul nou, cel primit cadou.
– Și?! Începi să devii conștient că visezi? Uite ce ai scris aici: “…eram conștient că încep să visez, dar nu eram culcat în camera mea, ci în una străină, într-o cabană de lemn, mirosea a praf și a lemn vechi. Pe perete era un ceas care ticăia într-un ritm neregulat, parcă în locul bătăilor inimii mele. Am vrut să îmi ridic mâna, dar simțeam că nu îmi pot controla mișcările. Mi-a atras atenția un țiuit și m-am uitat pe geam. În fața mea era o clădire înaltă, învăluită în ceață, iar pe o terasă stătea Ovidiu. Avea o expresie care mi-a dat fiori, părea că nu aparține acestui loc, că este străin de toate și de tot. Am vrut să-l strig, dar vocea nu-mi ieșea din gât. S-a aruncat de pe clădire. Nu s-a auzit niciun zgomot, iar eu nu puteam face nimic, dintr-o dată eram prins într-o clepsidră întoarsă invers. În spatele meu stăteau Lucian și Radu. Nu-mi ziceau nimic, dar în mintea mea o voce a început să strige: “Nu l-ai salvat! Este vina ta!” M-am uita iar pe geam. Căderea lui Ovidiu nu se oprea. De fiecare dată când corpul nefericitului dădea să atingă pământul, sub el se mai căsca o prăpastie.” Sărbătorescu se opri, sorbi din cafea, apoi continuă cu o voce plată: Mihai, va trebui să-ți concentrezi atenția asupra unor detalii specifice dacă vrei să ai control asupra visului. Luciditatea nu se obține doar prin simpla recunoaștere a faptului că visezi.
– Da, știu și eu asta.
– Așteaptă, presupune că ești un pacient obișnuit. Va trebui să te concentrezi pe obiecte sau semne care sfidează logica, ceasul care ticăie neregulat, clepsidra întoarsă invers, chestii de astea… Trebuie să te întrebi în mijlocul visului dacă sunt reale, logice. Îți vei construi astfel o armă împotriva subconștientului tău. Vei putea astfel să influențezi ce se întâmplă în vis. Văd că visul ăsta se repetă, spuse răsfoind caietul. De fiecare dată Ovidiu cade. Vei putea să-l salvezi, poate. De ce cade numai el, și nu Radu sau Lucian? El te-a necăjit cel mai tare, nu?
– Da, așa este. Exersa figurile de karate pe mine, ăialalți doi doar râdeau. Tot el mi-a zis că dacă vreau să intru în gașca lor să mergem să fac flotări pe vagonul ăla electrificat.
Sărbătorescu nu-și putu reține un zâmbet. El nu avusese astfel de probleme.
– Bine, în timpul care ne-a mai rămas povestește-mi întâmplări de la liceu în care să apară cei trei. Ce vrei tu. Cu fete, cu sex, cu profesori…ce vrei.
Dar nu-l ascultă. Se lămurise cu cine are de-a face. De acum era ușor. Atâta doar, că nu era prea util, nu prea avea ce face cu el. Ei, Camelia era alceva. Poate s-ar putea culca cu ea. Mihai era și fraier, pentru că înainte de plecare îl întrebase:
– Dar de ce nu mai visez câini?
Sărbătorescu nu-și putuse stăpâni un zâmbet de superioritate:
– Păi subconștientul tău se apără, refuză să integreze o răzbunare direct. Câinii sunt un simbol prea brutal. Vezi că simți o frică intensă în visele tale, subconștientul te ghidează să faci pace cu trecutul, nu să-l elimini prin forță. Vezi că acum, după tine, e programată Camelia. Dar sunt convins că știi. Așteapt-o în fața blocului, nu mă interesează, dar spune-i că dacă îmi dau seama că discutați între voi despre ședințe, am terminat-o cu amândoi, gata! Adăugase și cuvântul magic care să-l determine pe Mihai să voteze la primăvară, sau când o fi, după cum îi va spune el: Și nu uita, trebuie echilibru în toate, iar echilibrul vine din alegeri bine cântărite, mai ales când este vorba de viitorul nostru comun!
Până să vină Camelia, Sărbătorescu se uită la televizor, la știri, ca de obicei. Ce o fi și cu virusul ăsta nou din China?
– Bună seara, domnule doctor!
Cum de nu sunase la interfon? Găsise ușa deschisă, dar de către cine? Păi sigur, nătărăul de Mihai, au stat de vorbă până acuma… Femeia nu făcu decât să-i confirme supozițiile:
– Mi-a spus Mihai că nu vreți să discutăm despre relația noastră. Purta un pulover roșu, mulat. Mi se pare normal, dar să știți că nu m-am culcat cu el. Nu sunt pregătită pentru o relație.
– Asta îmi veți povesti puțin mai târziu. Acum spuneți ce mai visați. Sau…aveți jurnalul la dumneavoastră?
Femeia îi întinse un carnet mare, roșu, asortat cu îmbrăcămintea.
– Ia să vedem…Sărbătorescu începu să-l răsfoiască. Ai mai visat câini?
– Nu.
– Nu? – doctorul o privi de sub sprâncene. Ia să vedem aici: “Mă găseam pe o stradă pustie, era o ceață groasă. Am auzit un șuierat de tren, dar trenul nu se vedea. Apoi l-am auzit pe Ovidiu care îmi spunea că toată viața mea e ca un tren care merge pe o linie pierdută. Și că mă urăște. Deodată mă găseam pe linia de tren, iar trenul venea spre mine cu viteză. Eu nu mă puteam mișca, iar Ovidiu mă împingea spre tren“. Asta este ultima însemnare, iar celelalte nu spun mare lucru. Ovidiu a fost cel mai agresiv dintre cei trei?
– Da, Radu mă ținea de o mână și Lucian de alta, iar Ovidiu se făcea că vrea să-mi desfacă sutienul dar nu reușește. El a începu primul să râdă. A zis că de unde știți băieți că nu are SIDA?
– Da…e clar. Uite ce trebuie să faci, Camelia: să te concentrezi pe elementele care nu sunt reale, să le identifici în timp ce visezi. Să devii astfel conștientă că nu e decât un vis, pe care îl poți controla. Vei putea astfel să te vindeci. Ai înțeles?
– Da.
– Vreau să subliniez un lucru. Analiza viselor tale relevă că vrei să găsești un răspuns. Și acest răspuns nu trebuie să vină din trecut, ci din capacitatea noastră de a influența viitorul. Un exemplu poate fi și felul cum votăm, dar asta e altă chestiune, vom mai discuta. Acum vreau să-ți spun că pentru a găsi răspunsurile trebuie să ai încredere în cineva care te înțelege profund, care îți poate fi ghid în această călătorie. Poate că răspunsul stă în ceea ce simți în acest moment, fără să te temi de vreo judecată. Aici ești în deplină siguranță!
Schiță gestul de a se ridica din fotoliu, dar o văzu că se crispează și renunță.
– Bine, bine… Așa vom face, deci. Acum, cât timp ne-a mai rămas, povestește-mi ce ai mai făcut în ultimul timp, adică în perioada în care nu ne-am văzut. Cum te-ai distrat, pe unde ai mai fost…Ai o prietenă, Andreea, nu? Ce fel de om este? Hai, tu vorbește, că trebuie să mă ajuți, terapia nu o pot face singur, am nevoie de colaborarea, de cooperarea ta.
O ascultă cu o jumătate de ureche, sau de fapt nici cu atât măcar. Se gândea la problemele lui, la cum își va continua viața. Reuși să fie totuși pe fază când femeia ajunse într-un punct în care era necesară intervenția lui. Îi spunea ceva fără semnificație, ce intenționa în seara aceasta. Vag auzise ceva cum că Andreea e chiar mai speriată și depresivă decât ea, că nu mai rezista stresului la locul de muncă, că îi invidiază pe cei din IT, că probabil e geloasă chiar și pe ea, că probabil acum e satisfăcută că noua ordonanță îi lovește și pe ei, că…
Bine că scăpase de ea, acum era în drum spre casă. O luase pe jos, că mai dădea vreunul cu petarde în cabina vatmanului. Și așa unele posturi ziceau că e pericol de război civil. Ce război civil, că se pare că răul e deja făcut, își zise Sărbătorescu după ce văzu cum o tânără izbește o bătrână cu ușa magazinului din care tocmai ieșea, iar la strigătele trecătorilor deschide ușa și mai tare, răsturnând-o pe trotuar. Apoi, cu o figură sinceră și nevinovată:
– Dar ce-am făcut? N-am văzut-o!
Dar șocul cel mai mare avea să-l primească peste o oră, când a fost sunat de Mihai:
– Nu-mi vine să cred! L-a tăiat trenul pe Ovidiu! La Cluj, eu eram la dumneavoastră, n-aveam când ajunge așa repede, nici teleportat!
– Cum?! De unde știi?
– Deschideți televizorul, poate că mai zice pe undeva… Dar sigur o să fie la știrile de la nouă! Anchetează poliția dacă e accident, crimă sau sinucidere! Dar eu nu i-am făcut nimic!
– Stai liniștit, liniștește-te, normal că nu ești vinovat, de ce să te consideri vinovat?
– Pentru că în visele mele l-am provocat să cadă de pe clădire, i-am dorit moartea, și asta a influențat câmpurile cuantice, să știți că tot ce gândim, conștiințele noastre, comunică între ele, comunică și cu mințile animalelor, și plantele simt, și cu obiectele, și cu aura pământului, și cu…l-am putut face să alunece, sau chiar să-și dorească moartea…
Sărbătorescu se lumină la față. În sfârșit amărâtul este în mâna lui. La cheremul lui. Luă telecomanda și deschise televizorul.
– Mda…cunosc și eu teoria asta, și s-ar putea să fie adevărată. Dar tu liniștește-te, obține un echilibru. Lasă-mă să gândesc cu voce tare. Ia să vedem, cum s-ar fi putut întâmpla așa ceva… Legătura ar fi că trenul simbolizează inevitabilitatea, o linie trasată din care tu nu poți ieși, trenul este o proiecție a fricii tale de a nu putea controla ce se întâmplă. În vis căderea lui Ovidiu nu este un accident întâmplător, este o alegere. Trenul simbolizează faptul că, indiferent ce ai face, nu poți schimba ce s-a hotărât deja.
– Adică sunt vinovat de moartea lui? – întrebă Mihai cu voce stinsă.
– Cred că da. Dar nu te teme, vom rezolva.
– Dar cum am făcut eu să-l lovească trenul?
– Pentru că în visele tale trenurile sunt mesagerii unui destin implacabil, iar Ovidiu a murit ca rezultat al fricii tale și urii ce îi porți.
– Și acum ce voi face?
– Notează mai departe ce visezi, observă trenurile, căderile, orice amănunt îți poate arăta ceva despre tine, realitatea este mult mai fluidă decât crezi.
– La culcare, diseară, pot să iau un diazepam?
– De unde ai făcut rost de așa ceva?! Mă rog…hai să fiu discret. Da, bine, asta e exceptia, ăsta e accidentul. Dar hai, înainte de a ne despărți, temporar, desigur…cum a murit Ovidiu? Cum l-a tăiat trenul? A zis la știri?
– Nu, au zis doar că un tânăr, și i-au zis numele, au arătat o poză, a fost accidentat mortal lângă municipiul Cuj-Napoca.
– Aha, nu în gară, pe câmp?
– Da, la o trecere la nivel. Era în mașina lui.
– Singur?
– Da.
– Și atunci cum să fie crimă?
– Nu știu, așa au spus…
– Mă voi uita și eu. Bine, Mihai, acum ia și te liniștește. Până la umătoarea noastră întâlnire, care va fi…lasă că te anunț eu, ia și-ți găsește un echilibru! Și fă ce-am discutat azi. Notează amănuntele viselor și încearcă să le controlezi! Hai, pa!
– Pa!
– Stai puțin…ai idee ce căuta Ovidiu la Cluj?
– Habar n-am!
– Bine, și apăsă simbolul roșu.
Sărbătorescu rămase un timp pe gânduri. Apoi căută numărul corespunzător numelui “Bro”.
– Hai salut! Uite, nu mai am răbdare până la nouă, la știri. Vezi că pe unul din cei trei mușchetari, unu’ Ovidiu, l-a tăiat trenu’ în seara asta, la Cluj.
– Da? Și ce să fac eu…?
Vorbea ușor peltic.
– Ai băut?
– Un pic.
– Te las atunci, noapte bună.
– Pa.
Psihiatrul o sună pe Camelia.
– Scuze pentru deranj, domnișoară! Presupun că ai vorbit cu Mihai, și știi deja.
– Da, a murit Ovidiu, l-a tăiat trenul la Cluj.
– Și…?
– Și…și nu pot spune că nu mă bucur din toată inima. Dintre toți, el era cel mai păcătos. Vorbea tot timpul că o femeile urâte sunt o pedeapsă, că premiul vieții unui bărbat este o femeie frumoasă, de fapt el îi conducea pe ceilalți doi. Așa că nu pot spune că nu mă bucur că a murit.
– Mihai e cu tine?
– Nu, dar nu ți-am spus că nu suntem amanți? Ce, crezi că glumesc?! Sunt cu Andrea, cea mai bună prietenă a mea, la o felie de tort.
– Ea știe de mine? Parcă ți-am zis să nu spui nimănui că urmezi ședințe de psihoterapie.
– Stați liniștit, domnule…și se auziră chicote, că nu i-am spus. Nu i-am spus nimic.
– Și cu Mihai…?
– Am vorbit la telefon. M-a sunat disperat, zicea că se simte vinovat.
– Camelia, eu sper că nu stați acolo și faceți panaramă de mine. Pentru faptul că te bucuri de moartea lui Ovidiu, te vei simți vinovată mai târziu. Dar răspunsurile va trebui să le găsești fără teamă de judecată. Eu îți voi putea fi un ghid. Cu mine ești în siguranță. Și vei fi.
– Da…da, bine. Acum mă văd nevoită să vă cer să încheiem convorbirea. V-am spus că am musafiri și nu e politicos, chiar…
– Bine, bine… dar spune-mi, te rog, tu trebuie să ști, ce căuta Ovidiu la Cluj?
– A, era din partea firmei, la un maraton, sau ceva de genu’, vrăjeli de astea cu sportu’!
– Bine, la revedere!
– La revedere!
– Stai așa! S-a mai dus și altcineva?
– Nu, doar el.