NINSORI
Iubite,
marea seamănă cu noi:
un du-te vino
de pescăruși, valuri, nisip.
Înainte, înapoi…
Trecând, parc-ai deschis o gură
ce ne înghite cu măsură.
Nu e prea mult înc-o arsură?
Ai fi avut îndrăzneala să fii
Altfel decât poţi tu fi,
să-ţi lași inima să bată cum simţi
și valul să stingă dorinţi?
Ţin în braţe cuvinte fierbinţi.
Rea stea din altă galaxie,
scoasă sunt din minţi!
Un zgomot nu dovedește nimic.
Teoriile nu dovedesc nimic.
Te-am încurcat, dar am găsit
ce era important: maniera
de apărare, de a fi fericit,
de a câștiga timp, de a te ocoli,
ori ataca, de a mă citi
și altcineva în afara ta!
Am ascunse în minte scrisori
ce sfârșesc mereu ca poeme.
Ochii tăi stârnesc în mine ninsori,
adună troiene.
Sunt liberă să-ţi merg pe ape,
sunt liberă să-ţi cânt pe clape,
pământul de ţi-ar fi aproape!
Am dezlegat și scos la soare
un stol de poezii amare
La finalul scrisorii
te voi invita la plimbare.
Deschide fereastra, aripile
și zboară! Nu doare…
CASA DIN CER
Casa din cer e inima
de cais înflorit a unui ienicer.
Nu e frumos? O mirare!
Poezia de cristal și fosfor îmi pare!
Am să scriu un poem
despre începuturile lumii,
despre facerea ei,
visele, nopţile în care mă iei.
O pânză de păianjen nu mi-e destul, foamea din mine ca să ți-o spun.
Cândva am pictat un suflet semănând cu o stea
și uite-l că vine de undeva.
Cu apă sfințită lumea din adâncuri
se foiește trezită.
Se-ntâmplă cu noi, de deasupra,
cuvintele șuvoi…
Vin desculțe la mine, la tine.
Drumul li se pare ușor, în linie.
Șoapte în vânt cât un val de mare
mi-a adus noaptea
din adâncurile tale, la picioare.
Şi eu mă mir cum mă inspiri.
Şi tu te miri cum te deșir.
Am venit să văd cum se aude
sufletul tău orb, de toată înmugurirea, nemurirea să îl sorb.
Îmi place orbirea ta,
ţie liniştea, nemurirea din ea.
Iubite, florile sunt dalbe,
lerul fă-l să fie ler,
Colindă-mă doar tu până la cer! Răsfoiește-mă iară!
Am frunzele, visele lăsate pe-afară.
Suflă vânt şi prin frunzele tale?
Sunt dorințele mele imateriale.
Le aud prin frunze trecând cu vinul,
cu Oltul, în sânge curgând,
vocile tale ca un descânt.
Uite că te îmbrățișez curgătoare,
cu tot cu păsări, fluturi
de la depărtare.
Firimituri de gânduri
îți cad la picioare.
Sunt visele mele
neînvățate să zboare.
Fântână păzită de îngeri îţi e inima.
Din izvoarele ei pot şi eu bea?
Dac-o toamnă îndrăznesc
în cenuși să-ți răscolesc,
nu-nseamnă că veşnicesc?…
LINIE A VIEȚII
Începusem să scriu
dintr-odată cu o mână de aer
într-o mână de apă purtată.
Umblu, râd mirată că am simţit
aşa, deodată, gust din
tinereţea uitată.
E un timp suspendat, cât mă avânt
în apele liniştite până la fund.
E nesemnificativ dar extraordinar
de grozav ce fac dintr-un gând,
dintr-un fir de iarbă firav!
Spre ce anotimp mă îndrept
cu atâta vară strânsă în piept?
Sunt zvâcniri spuse jumătate.
Cu un zmeu care se luptă pe viaţă
şi pe moarte, m-aş bate…
Lui i-aş spune iubire
pe o altă linie a vieţii subţire,
dar nu fac despre asta vorbire.
Nu îmi ajunge ce este.
Uite, nouă, o poveste!…
POEZIA E VIE
Cartea asta
e un joc infinit
din toate
cuvintele în care
ne-am învelit.
Ca un tremur
cu o pană tu îmi scrii
pe aripi, pe rană.
Pentru tine eu adun
cuvintele de pe jos
să ți le fac un munte
fără folos.
Firimituri și tăcere
din nopțile noastre, din
luna de lapte şi miere…
Poate nici nu sunt reală,
o Morgană inumană
ce lasă sare pe rană!
Tot ce ne-am scris
vom lua cu noi în paradis.
De sub frunze
și de sub zăpadă
poezia e vie
o să se vadă;
Se va multiplica
și toate visele,
în toate nopțile
ni le va colora…
CERUL CARE ASCUNDE CEVA
De ce nu ai ochi, tu cel nevăzut?
De ce nu ai urechi, tu cel neauzit?
De ce nu ai mâini, tu cel nemângâiat?
De ce nu ai gură, tu cel nesărutat?
Dă-mi drumul să-ţi aprind lumina,
să vorbim sau să îţi ud grădina
fluierând! Ai putea să vii să te privesc,
să-mi zâmbeşti sau să fugi să nu te opreşti.
Mă gândeam să-ţi ating
ochii de tăcere şi foc,
să-ţi schimb nenorocul,
spre seară, în zâmbet, pe loc…
Din rana deschisă, fierbinte,
cuvinte îţi ies înainte.
Le auzi dar nu răspunzi, sfinte!
Te ştiu, te am într-o fotografie,
o oglindă între oglinzile mele sparte.
De ce deodată distanţele, clipele
au devenit mari, frapante?
Alerg spre tine din rana altui hotar.
O undă a sufletului trece dincolo
de tăcerea care te aşteaptă ca dar.
Nu mă pune să aleg! Noaptea
e prea lungă, poemul, prea scurt.
De departe se vede risipirea. Am vrut…
Sângele e uşor tulburat.
Ţine-mă-n braţe ca pe o pâine,
tremurat!
Cum să mai scrii pe cerul
care ascunde ceva,
în seri de culoarea ţipătului
de cucuvea?
Îmi voi face loc în mulţime
cu foarfeca!
Îmi voi decupa o casă,
o iubire, un vis, poteca…
Iosefina SCHIRGER
2 
Este economist, născută pe 16.02.1971, a publicat peste 50 de volume de poezie în română, spaniolă, engleză, la edituri din Cluj-Napoca, Iaşi, Râmnicu Vâlcea, Brăila, Bucureşti, atât în format tipărit, cât şi în variantă electronică. Este membră a Societaţii Scriitorilor fără Frontiere. I-au apărut poezii în numeroase reviste (Spania Literară, Monitorul de Poezie, Moldova Literară, Memoria Slovelor, Vâlcea Literară; Apollon; Boem@, eCreator; Poezii pentru sufletul meu, Thymes, Conexiuni Culturale, Clipa Literar-Artistică, Clubul artelor, Steaua Dobrogei, Emoții şi lumină, Eminesciana, Observatorul, Regal Literar) și în peste 25 de antologii comune din România, Bulgaria, Canada, Spania, Australia, S.U.A., China. Participă la târguri de carte, concursuri şi festivaluri de creație literară.
Cărţile îi pot fi citite on-line pe Librăria Scriitorilor, Google Play, IBookSquare, Librăria Coresi, Google Books, Amazon, sau la Librăria Mihai Eminescu din Bucureşti. Au scris despre poeziile ei George Corbu, Mircea Diudea, Ionel Muscalu, Vasile Poenaru, Laura Cătălina Dragomir, Passionaria Stoicescu, Marin Rada, Ion Marcel Fandarac, Emilian Marcu, Petre Rău, Livia Ciupercă, Marian Nicolae, Daniel Voinea, Petru Ababii şi alţii.