Poetul se rupe de cotidian, pentru a putea intra, fără voie, în transa visării. Aici contribuie, neapărat, talentul, pentru simplul fapt că mai toată lumea a aflat că el, poetul, este alesul lui Dumnezeu. În ce îl privește, părerile sunt împărțite pe distanța cititor – critic literar – prieteni – adversari. El trebuie crezut pe litera lui că nu fură, alte lucruri, și că lumea, în general, trebuie să stea liniștită. Ce nu știe lumea este faptul că nu oricine scrie poezie și că ea presupune trăire, mai mult sau mai puțin paroxistică, mai presus decât cea obișnuită – fiți liniștiți, poetul nu face paradă -, frustrări, reușite și eșecuri, conștiință de sine. Uneori, sau mai mereu, îi trebuie și un pic de modestie, desigur, nu falsă. Maeștrii, dacă poate sau vrea, și-i alege. Poate nu. În viața poetului, compromisul e cea mai urâtă faptă, indiferent pe ce plan. Exemple sunt destule și nu are rost să le enumerăm.
Volumul are două părți, iar titlul face casă bună cu primul vers care curge spre poezie. De la visare, în totală puritate a naturii, poeta, să zic așa, este locuită de atmosfera orașului, unde până și stelele nu mai pot răspunde, fiind potolite de civilizație. Cam așa debutează volumul, cu poezia În fiecare noapte, care se numește ”Sub coaja eucaliptului”. În vocabularul poetic întâlnim stele, păsări, cer, șamani, flăcări, poeta fiind obsedată de o teamă nejustificată. Pe de altă parte, mișcarea valurilor o reîntremează. Nici satul nu-i este străin, unde o scurtă privire încearcă o pătrundere în ființa maicii Ioana. Poemele, nu de puține ori, sunt statice, nu pot ieși din inerție, unde un fotograf pare a le fi oprit pentru totdeauna, dar și însoțite de o anume filozofare, dar fără vreo soluție, vezi poemul Abia acum am înțeles de ce. Totuși, în această atmosferă statică, își aduce aminte de evenimentele fericite, cum ar fi în poemul Cântecele populare de la noi.
Lidia Lazu ne surprinde, uneori, prin tentativa cunoașterii psihologiei individului, unde ”frunzele în cădere ne lasă nouă moștenire cuvintele lor pline de viață”. Nici nostalgia copilăriei nu lipsește, ea fiind ”culcată pe grămada de știuleți”. Atotputernicul este invocat, în final, după ce zeii au fost pedepsiți. Tabloul poemului Cu zei și Creator pare inedit, dat fiind faptul că timpul este la voia autoarei. Încleștarea dintre un el și o ea, pentru ca răul să nu se ivească, îi pare autoarei o soluție a nedespărțirii. Mai departe, autoarea este cuprinsă de o frică abisală când, totuși, a izbutit să scape de o haită de lupi. Poemul ar putea fi o inspirație pentru un pictor înzestrat, unde amprenta groazei i-ar da amploare, vezi poemul Abia a început această zi. Găsim și o anume lehamite de viață ce traversează o parte din poeme, altele fiind marcate de mirajul copilariei, poate cel mai bine reprezentat în prima parte a cărții. Autenticitatea poemelor doamnei Lidia Lazu este stratificată într-o anume lentoare a vieții, dar și a observației, cu minuțiozitate, rare ori cu vocația unui ziarist care ar încerca poezia. Ele sunt surprinderi, nu de puține ori izbutite, ale regretelor și visării.
A doua parte a acestei cărți debutează cu poemul Calul meu; este mereu ce pare sau poate fi un fel de magie, o chemare spre un drum numai de poetă știut. Ea se lasă purtată de acest animal frumos și inteligent ca, la urmă, să fie eliberat între ai lui. De semnalat poemul Nu s-au răsucit îndeajuns, poem nu atât surpriză, cât o noutate, să zic, în piața spirituală a poeților, pe care îl redăm: „zilele noastre / înduioșător de curate / stau cuibărite în spatele / ochilor închiși / de-acolo ne urmăresc/cu mare sfială că nu înțeleg / de ce nu le dăm / ce li se cuvine / de ce le ținem în umbră / le acoperim / cu zilele de pripas / risipite fără / niciun fel de rost / care-ncotro / ca într-o mâzgă / de pe strada principală”.
Un alt poem pereche este Eroul s-a întors pe jos, ceva între Sorescu și nota distincă a poetei, pilon în compoziția volumului, care dă o savoare neașteptată. Visul umbrei, la fel, poate fi așezat lângă alte poeme izbutite ale cărții. O observație este, după umila noastră părere, aceea că poemele din partea a doua a cărții par/sunt mult mai elevate în expresie, subiecte, profunzimi, de exemplu Un mag, În peșteră e bine, Cărările toate, Aceasta ar putea fi etc.
Poeta este o nostalgică a diferitelor trăiri pe care le trece cu dezinvoltură în această carte care se parcurge cu interes, mai având în vedere că autoarea este și actriță. O vedem recitându-și poemele singură, poate îngândurată sau în fața noastră, ori a unui public imaginat.