Unei viziuni
Simt flăcări amare ce-mi străpung rafinat inima!
Roțile de ochi care mă harțuiesc
Devin o proprie răspundere pentru gând.
M-arunc credincios de pe înaltele stânci șlefuite
Iar la sfârșit cad pe-un pat de sentimente vinovate.
Răsăriturile, apusurile, nu mai au esențele necesare trăirii,
Căci, scufundat în procese verbale către sine
Aflu mai luminat cum iubirea poate fi întreținută.
Mă-nșel poate la marea poartă în numele ei
Dar sentimentele mele amestecate nu-nșeală niciodată!
Trec prin culegeri de frunze ofilite, timpul fiind același acuzator.
Vremea fierbinte din orizonturile înghețate
Formează o adevărată onoare și stimă față de Muză.
Mă simt preschimbat de propria-mi persoană fizică
Și-ți voi deveni un glas tare ce-ți soarbe-n dimineți roua de lacrimi.
Note din gânduri îndepărtate
Notele din câmpurile metalice sună la asfințit
Ochii larg se închid și zâmbetele dispar șterse odată cu rasaritul.
Vremea poeților!
Cine, cum, când, unde, de ce sunt eu?!
Simt, deci trăiesc!
Note prea înalte, cât despre standarde… Nici nu se mai pune problema,
Însă cum a ajuns acest timp, nebun răscolitor!
Pură nebunie în profunzimea ființei mele
Și mă sting la ultima suliță a soarelui în jocul de-a viața,
Pură nebunie, zău ca simt prea tare,
Notele ce le-am lăsat pe câmpurile din urmă…
Măscăricii
Nu-mi caut scuze deșarte în viață
Și totuși, simt călăuzit de-apusuri plângătoare
Cum lacurile sărate din urmă lasă în față mizeria albă.
Mă-nșel poate, copacii au izbucnit în florile semețe
Iar căzătoare-mi pare prostia din palatele mișeilor!
Trec prin străzi prăfuite c-o natură moartă, hidoasă,
Dracii dansând pe marginile paharelor de cristal ascuțit
Iată! Piatra ce-o arunc spre a sparge paharele
Iar pe ei jos cum se prăbușesc umplând totul în roșu.
Scuturați, răniți de cioburi, se metamorfozează mai tari.
Oare nu-și mai cunosc limita de apetit față de noi?!
Mișcarea manifestului intelectual pare pe sfârșit
Și-s la limita gândirii în durere, gata cu măscăricii din palate!
Pentru noi
Pentru unul ca mine,
E suficient orizontul proaspăt
Fără mizerii în fundalul roșu.
Simt arzând, cuvinte dure, străpungătoare…
Vremea fierbinte-a poeților apune
Și-s așa de mâhnit pe netrebnici!
Ruperea de frumuseţea tuturor lucrurilor
Trece prin culegeri de simțiri ofilite
Iar sufletele noastre se reprezintă umil.
Sub numele pline de praf ce zac,
Prin intermediul nopților răcoroase
Răsar ascuțite vârfuri de lance,
Binecuvântările venind târziu, în cursul zilelor viitoare.
Ce glume deșarte și de prost gust…
Aberanți peste măsură, ei ne înconjoară,
Și noi îi ținem în buretele uscat al istoriei.
Stingeți focului nuanța cea galbenă și pală,
Făceți-vă focul albastru, verde sau alb!
Fricile credinței și-a lor, am rămas noi,
Cei ce-și etalează cuvintele fără frică!
Spune-mi…
Spune-mi că miezul nopții încă nu știe ce-i viața…
Vremea tulbure și mărul mușcat, sunt de excepție
Iar eu, onorat de frumuseţea lor, le voi trimite în neant!
Mă simt, mă-nșel amarnic poate prea mult
Iar drumul de răscruce pare un ideal pentru deosebita stimă ce-o port.
Crunte sentimente din sufletul verii, n-am să le descriu…
Ah, nopțile par ca o cunună îndoită cu forța de gând
Iar eu stau acasă cu umbra-mi se pare.
Lumea asta necajită, bolnavă poate de sine
Șede la pragul orizontului pudrad cu stele,
Așa-mi părea, de bună seamă…
Boem, poem…
Mi-au inflorit sentimentele într-o vară toridă.
Of, nostalgiile… Am ajuns alergic la ele
Iar la final un dans mi-a mai rămas plăcut în ploaie…
Culeg praful din sine și-l transmit atașat în plicuri.
Vremea fierbinte din orizonturile înghețate
Formează un febril paradis al persoanei din urmă.
Totul despre cum să iubești necondiționat,
Iată un gând de bun venit în suflet!
Jocurile dizolvate sub privirea măreață
Par mai târziu apărute în urma vieții.
Horele șchioapătă alene peste tot
Și trei din trupa plictisită se culcă sub forma finală,
Trompetistul, toboșarul, pianistul…
Finalul este abia începutul neconceput!