Capitolul 3. Inducția mnemotehnică
Era o zi mohorâtă, ca mai toate în iarna asta care numai iarnă nu mai părea a fi. Radu și Lucian veniseră singuri la înmormântare. Se gândiseră să agațe o escortă de la anunțuri, dar renunțaseră. Haiduci aveau să rămână toată viața, n-avea sens să salveze, chipurile, aparențele, tocmai acum. Mai ales că nici pe Ovidiu nu-l plângea nicio nevastă sau prietenă. Și apoi escortele ar fi putut fi recunoscute de alți bărbați din cei prezenți și s-ar fi făcut de râs o dată în plus. Și totuși venise mama lui Ovidiu, din Spania. Singură, fără vreun bărbat.
– Ovidiu nu a avut tată. Adică tată necunoscut, se simți Radu dator să explice unei femei cu păr cărunt care stătea lângă ei. Aceasta ridică din umeri.
Lucian îl apucă de braț și-l trase mai încolo.
– Lasă, n-o fă tu acum pe ghidul. Bine măcar că nu a fost târât prin procese, ca noi. Mi-e greață să mă uit la maică-ta, când știu cum te-a pus să minți. Săracu’ taică-tu! Dacă nu te făcea nu mai făcea infarct! Din greșeală ești aici!
– Măi, tu vrei bobat, ce te-apucă?
– Dar tu nu-ți dai seama că de asta a murit Ovidiu? Că într-un fel sau altul viața care a dus-o, viața pe care am dus-o toți, asta l-a împins spre moarte?
– Dar ce, a fost crimă? Poliția a spus că a fost accident.
– Nu mai există accidente, toate sunt crime, băiatule! Pe mine voiau să mă dea la profesională, ca să câștige bani de pe mine, ca de pe-o vită, așa ziceau! Și de ce? Pentru că legea au făcut-o tipi ca părinții lui Mihai, ca tată-su!
– Las’ că i-o facem noi! El de ce nu e aici?! Stă probabil și se trosnește de bucurie!
– Uite-l, vine acum, și cu gagicile ale două…Pupezele dracului! Camelia și Andreea, că așa o cheamă pe aia mai mișto. Ți-aduci aminte, a venit acum doi ani la noi, la interviu, și ăia din comisie…
– Da, știu, i-au zis că n-are experiență, dar era mai deșteaptă ca toți. Oare Camelia știe? Că nu era acolo…
– Ba bine că nu, doar astea își spun tot, nu ca noi!
Așa s-au petrecut lucrurile la începutul anului ăluia, ăla în care și-a dat demisia președintele. Vă uitați la mine și nu știți dacă sunt bărbat sau femeie, nu se cunoaște după nimic, nici după voce, nici după nimic. N-am să vă spun deocamdată cum de a putut avea loc un asemenea accident, cum de am supraviețuit, de ce acum prefer să rămân în starea asta, n-am să vă spun, pentru că nu cred că voi, cei de acum, puteți înțelege. Nici nu știu de ce vă mai povestesc, pentru că oricum nimic nu mai are rost.
Sărbătorescu o privi atent pe Camelia cum se așează pe fotoliu, cum își îndreaptă fusta, cum își aduce pe după ureche o șuviță de păr.
– Ei, cum au evoluat visele? Sau acum ai somn fără vise? Te întreb pentru că văd că ai dischinezii tardive. Știi ce sunt astea? Mișcările alea involuntare ale buzelor, de parcă ai spune ceva în șoaptă. Și tresăririle ale ale gâtului. Și știi la cine apar? La cei care iau medicamente pe ascuns. Pe mine nu mă păcălești, fetițo, eu am treizeci de ani de meserie! Ei, aștept un răspuns!
Camelia se uită urât la el.
– Măi nene, nu mă lua așa, că nu mă culc eu cu un boșorog ca tine!
Sărbătorescu vru să se ridice și să o plesnească, dar reuși să se stăpânească. “Mai târziu, fetițo, mai târziu!“
– Hai să ne calmăm. Ai interpretat greșit ce am spus. Deci, ai mai visat, ce ai visat?
– Da, am mai visat, dar nu mai sunt așa de sigură că vreau să-ți povestesc. Am visat că stau pe peronul unei gări necunoscute, dintr-un oraș necunoscut, iar trenuri pleacă în permanență spre destinații pe care nu le știu. Pe jos sunt împrăștiate ziare din mai 2025. Nu apuc să citesc titlurile, pentru că literele se schimbă sub ochii mei. Se schimbă tot timpul. Trenurile merg în viteză, nu oprește niciunul în gară. Tot timpul am inpresia, în vis, că mă privește cineva. Am vrut să cobor de pe peron pe șine dar solul s-a transformat într-un amestec de nisip și metal topit…
– Ei, ai citit chestiile alea cu miezul Pământului care se modifică. Gata! Nu mai citi știri, nici politică, nici nimic! Ce faci, cum te duci la serviciu? Cu mașina sau cu tramvaiul?
– Cu tramvaiul, că pe stradă sunt nebuni!
– Și în tramvai ce faci? Stai pe telefon, nu? Gata, nu mai citești nicio știre! Ai încercat ce te-am învățat eu? Să încerci să introduci unul din obiectele tale, ceasul de la mână de exemplu, în vis?
– Am încercat, dar mergea invers, mă lua cu amețeală parcă.
– Atunci încearcă să oprești un tren, să vezi cine coboară, încearcă să citești măcar un titlu din ziare, să vezi acolo Ucraina, Gaza, să citești, să înțelegi ceva! Caută singură niște răspunsuri!
– Și ce te uiți la sânii mei, măi libidinosule?! Mă scuzați, domnule doctor, dar nu mă simt bine deloc. Mai bine plec!
– Nu, stai, că doar n-am să mă supăr pe pacienți! Tocmai eu! Zi, ai încercat? Ce mai apare în visele tale?
– O voce care zice ceva la megafon, dar nu reușesc să-mi dau seama ce.
– Data viitoare întreabă ceva, poate îți va răspunde. Concentrează-te pe obiecte care nu au ce căuta în vis, trebuie să modelăm visul pentru a te face bine.
Sărbătorescu scoase o țigară din pachet și începu să se joace cu ea. Era considerat vindecat după cinci ani, și oricum nu de la țigări i s-a tras. Dar, totuși…
– Bine, dar noi nu ne-am văzut de două săptămâni. De câte ori ai visat? Doar nu toate visele au fost la fel? L-ai visat pe Radu? Sau pe Lucian? Care din ei te-a supărat cel mai tare? Nu, știi ce fă? Înregistrează-te pe telefon: când visez, sunt conștientă că visez, și îmi modelez coșmarurile. Și…
– Parcă ați zis să nu mai am de-a face cu telefonul.
– Numai în scopul ăsta. Îl pui pe noptieră și la culcare asculți asta.
Un rictus strâmbă buzele Cameliei.
– Ei bine, unul din vise a fost mai deosebit. Eram într-un tren care mergea printr-o pădure neagră, întunecoasă. Pe geam se vedea un lac de păcură, care pulsa ca o inimă. Apa parcă respira, iar la suprafață erau cercuri de parcă un om încerca să iasă și nu reușea. La mal era o mașină scufundată pe jumătate, iar înăuntru, un chip care nu se putea distinge. Am tras semnalul de alarmă. A venit un ceferist în uniformă albastră care mi-a zis că acesta este sfârșitul călătoriei și nu există următoarea stație. Simțeam că mă sufoc, ca și cum mă înecam eu însămi. M-am uita spre bancheta din față și acolo era dintr-o dată Radu. “Încetinește trenul, merge prea repede!” mi-a spus privindu-mă în ochi. I-am spus că nu eu conduc trenul, că n-are decât să se ducă să vorbească cu ceferistul care tocmai a fost în vagon. Atunci a tras el semnalul de alarmă. Trenul a frânat brusc, și am căzut în față. M-am lovit de banchetă. Când am ridicat privirea, Radu nu mai era. În schimb apele negre are lacului care se vedeau pe geam erau agitate. Parcă se auzise și o bufnitură.
– Ai început să nu mai faci distincția între realitate și vis. Încearcă să atingi bancheta, ceferistul, pe Radu chiar…
– Pe Radu?! Niciodată!
– Trebuie, ca să poți controla visul. Încearcă să-l oprești.
– Și dacă nu reușesc?
– Atunci înseamnă că nu mai visezi!
Femeia rămase descumpănită.
– De ce îl urăști pe Radu? Înafară de episodul cu violul. Cu ce te-a mai supărat?
– Mi-a zis odată că am să ajung internată la nebuni. Și că am nevoie de un călugăr care să mă exorcizeze. Dar să știți că am încercat o dată să influențez visul. Eram în vagonul care gonea spre niciunde, și am simțit că așa trebuie să fac, să-mi bag mâinile în burtă și să scot copilul, ca un pește ce se zbătea când l-am aruncat pe podea. Atunci trenul a oprit. Am ieșit pe peron și acolo stătea Radu, întors cu spatele. Era cu spatele, dar când s-a întors în loc de ochi avea două găuri negre, de carne.
De data asta psihiatrul își aprinse țigara.
– Sper că nu te deranjează. Și chiar dacă te deranjează, puțin îmi pasă! Ia spune, dintre toți, Radu e cel mai frumușel, așa-i?
Camelia se înroși.
– N-aș putea zice. Mie-mi plac bruneții, iar el e blond.
– Clar! Mergi pe linia asta, încearcă să-ți controlezi visele, și să te împaci cu tine și cu lumea. Data viitoare încearcă…dar ți-am spus deja.
– Dar ce răspuns aștepți de la mine, doctore?
– Niciunul, niciunul deocamdată. Du-te! Și…Mihai e afară, nu? Ați venit împreună, nu?
– Ei bine, da, am venit împreună! Ai ceva de…? Dar nu vreau să mă enervez mai mult decât… Bine, bună seara, domnule doctor, la revedere!
– Spune-i să mai aștepte, chiar dacă ar trebui să intre imediat, după cum vezi, pierd mai mult timp cu tine decât sunt plătit, spune-i să mai aștepte vreo zece minute, iar de data viitoare nu vă mai chem unul după altul, m-am învățat minte!
Rămas singur, Sărbătorescu privi îndelung husele galbene din piele artificială cu care erau acoperite fotoliile și canapeaua. Apoi făcu două exerciții de respirație și încercă și o tehnică de meditație menită să-l calmeze. Mihai nu părea în apele lui. Slăbise mult și era netuns.
– Am făcut progrese, încep să-mi controlez visele, așa cum am convenit! Înainte de a adormi, îmi spun în gând că dacă visez iar apa, trebuie să modific ceva. Și când am visat că sunt în mașina mea, la volan, iar Radu este pe capotă scurgându-se ca o apă, m-am forțat să simt șnurul din piele cu care este învelit volanul. Și am reușit să schimb cursul automobilului, să nu se mai scufunde în lac așa cum era să se întâmple. Însă Radu s-a ridicat de pe mașină, de pe capotă, și a spus că degeaba vreau eu să-l salvez, că el vrea să se înece. În alt vis, în altă noapte, se făcea că eram într-o morgă. Nu erau mese metalice, dar cumva știam că e morgă. Pe pereți erau multe oglinzi mari, dar nu mă reflectau pe mine, în toate era chipul lui Radu, trupul lui Radu.
– E de aceeași înățime cu tine? – îl întrerupse Sărbătorescu.
– Da.
– Dar arată mai bine, nu?
– N-aș zice.
– Ascultă Mihai, trebuie să vorbim mai mult despre viața ta sexuală. Aici trebuie să găsim un echilibru. Vom face și asta. Dar acum continuă, te rog. Până aici e interesant și ai procedat bine.
– Mi-am spus că dacă sparg o oglindă, pot controla visul. Și am spart-o pe cea mai mare, dar a năvălit un jet uriaș de apă murdară, odată cu Radu care m-a apucat de gât.
– Și?
– Și…și atât! M-am trezit. Ce părere aveți?
– Ce să zic…trebuie să îți asumi faptul că odată de modifici visele tale le modifici și pe ale celorlalți. Inclusiv pe cele ale lui Radu, crezi că nu a simțit nimic?
– Nu-mi pasă!
– Dar de ce? Pe Lucian l-ai mai visat?
– Nu.
– Dar pe Ovidiu, pe răposatul?
– Nici pe el.
– Și atunci de ce pe Radu? De ce îl urăști cel mai tare?
Mihai începu să se scarpine întâi după urechea stângă, apoi în creștetul capului.
– Pentru că într-a opta eram prieteni. Prieteni nedespărțiți. Și m-a trădat, m-a trădat din invidie, pentru că părinții mei s-au înțeles bine întotdeauna, nu ca ai lui. Și s-au purtat frumos cu mine, m-au iubit, nu ca pe el.
– Și atunci, în cazul ăsta, ar trebui să simți puțină compasiune. Uite, și eu… dar își mușcă buzele. Dar, de fapt, Radu a fost prezent în fiecare vis?
– Da, e ca o boală pentru mine. O boală de care nu pot scăpa.
Sărbătorescu trecu la registrul hipnotic al vocii, îndelung exersat:
– Nu e boală, Mihai, e doar instinct. Vezi prea bine soluția, dar nu știu de ce, o refuzi!
– Poate că exagerez.
– Crezi? Unde-ți este echilibrul?
– Nu știu, cred că nu l-am avut niciodată.
– Păi nu l-ai avut! Și știi de ce? Pentru că te-au batjocorit ăștia, te-au dat deoparte de la ce e al tău! Și așa echilibrul tău s-a stricat. Ce face un doctor? Ce face un chirurg?
– Elimină ceea ce strică echilibrul.
– Exact! Ce-ai face dacă ai avea cancer, Mihai, l-ai lăsa să te omoare? Sau l-ai extirpa?
Sărbătorescu zâmbi la vederea capului plecat al tânărului. După câteva secunde Mihai murmură:
– Într-adevăr, acesta este echilibrul, așa trebuie găsit, așa am să fac.
– Păi da, băiatule, păi da! Și ai grijă că se apropie alegerile din aprilie. Nici nu mai este mult. Trebuie să luptăm toți pentru binele comun, pentru echilibrul societății. Și acum să vedem când mai vii tu… Pe douăzeci seara e bine? La aceeași oră? Adică nu, stai că am zis că nu mai veniți împreună. Lasă c-am să te sun eu, sau îți dau un mesaj. Oricum, de data asta lăsăm vreo trei săptămâni distanță, că așa trebuie, voi n-ați învățat…
Mihai ieși tot cu capul plecat, și se îndreptă spre cofetăria de peste drum, unde Camelia și Andreea terminaseră de savurat prăjiturile și erau la a doua cafea.
– Păi, măi fetelor, dacă beți cafele seara, cred și eu că nu mai dormiți, începu bărbatul să râdă, forțându-se să-și arate dinții, deși știa că nu mai este modern.
– Hai, uite, stai și tu aici, lângă noi, că oi fi obosit de atâta psiho, spuse Camelia aruncând o privire malițioasă spre prietena ei. Comandă-ți ceva, trage-ți sufletul, apoi pregătește-te să ne duci pe-amândouă. Andreea stă mai încolo, așa că poate te invită la ea.
Mihai privi la decolteul Andreei.
– Nu te holba, că sunt adevărate.
– Și atunci de ce n-ai mașină?
Râseră toți trei.
– Păi eu nu câștig ca voi, porumbeilor, ba mai mult decât atât, de mâine s-ar putea să fiu șomeră. Ne pun și nouă case de marcat cu autoservire. Drept să vă spun, nu-mi pare atât de rău, oricum nu mai rezistam, dar mă întreb ce voi face de acum încolo. Și când te gândești că sunt mai bună decât Camelia, că asta discutam, că am fost la un interviu…
– Și crezi că de mine e mai bine? Ăștia vor să înlocuiască și profesorii cu inteligența artificială. Deja, la chestionare, copiii spun că nu mai au nevoie de noi.
– Când ai fost, fată, la interviu? Că eu nu-mi amintesc!
– Păi nu erai acolo, dar cei trei, cu tot cu răposat, erau. Adică nu erau de față, dar îl influențaseră pe manager, că ăștia urăsc femeile.
– Și să vedem cine-i mai învață pe copii să scrie, că dacă nu fac legătura între cuvântul scris și ceea ce văd, atunci…
– Și așa ajung eu șomeră, în timp ce tu ești mare, greu de greu, măi fato! Și nu cred că ai fost mai bună la matematică ca mine, la liceu! Dar stai liniștită, că n-am nimic cu tine. Dar cu ei, da. Chiar și cu cei doi care au mai rămas. Hai, mergem?
Pe Radu îl apucă sughițul, de parcă ar fi știut că cei trei îl vorbesc de rău. Era la vreo cincizeci de kilometri distanță, venea de la o întâlnire. Era întuneric și ploua puternic, venea pe o variantă ocolitoare, dar se baza pe sistemul avansat de GPS. Nu era chiar mulțumit, că doar acum era cel mai periculos, că peste tot apărea că s-a găsit leacul pentru SIDA, tratamentul ăla imunologic, și tocmai acum era pericol ca oamenii să nu se mai păzească nici atât cât o făcuseră până acum. Dar măcar tipa nu era din același oraș, o regulă de bază. Și nici nu l-ar putea recunoaște, că avea o mustață de șase zile pe care mâine dimineață și-o va rade. Deodată, pe ecranul mașinii apăru: capăt de drum ratatule nu mai e cale de întoarcere. “Ca să vezi”, gândi Radu, “hackerii ăștia sunt capabili de orice.” Și chiar erau, pentru că cineva reușise să acceseze softul și să modifice traseele recomandate, astfel încât lacul apărea ca o simplă intersecție.
Dar Mihai n-avea deocamdată cum să știe, așa că turuia mai departe:
– Păi da, pe vremea bunicilor mei era altfel. Oamenii munceau în trei ture, și nu-și mai dereglau bioritmurile; puteau să facă copii, aveau căsnicii de șaizeci de ani, nu ajungeau la televizor să fie analizați psihologic de ce nu se înțeleg…degeaba râdeți! Ce, vreți să spuneți că o duceți bine? Aveți fiecare ginecologul vostru, nu?
– Hai nu fi nesimțit! Mai bine mai povestiți-mi amândoi ce v-a spus maimuțoiul ăla, poate vă pot face pe telefoane și pe ceasuri niște chestii care să vă ajute. Că nu mi-am ieșit din mână, să știți! Deci cum, să vă repetați în gând că sunteți conștienți că veți visa și să încercați să recunoașteți obiectele care nu ar trebui să fie acolo?
– Da, și să ne forțăm să visăm obiecte cunoscute, care să ne ajute să fim conștienți că visăm, zise Camelia.
– Eu simt că înnebunesc, mă uit la ceasul ăsta și am senzația că acele merg invers!
– Dar ăsta a fost visul meu, Mihai!
– Păi tocmai de aia, simt că înnebunesc, nu mai știu ce e vis și care e realitatea! Oare ăsta nu face experimente cu noi?
Andreea îi privea satisfăcută de pe bancheta din spate. Se simțea ușor amețită, era singura care luase și un coniac.
– Dar că primim radiații electromagnetice pe o frecvență care ar putea să ne modifice gândurile, și, în timp, creierele, v-ați gândit? Că n-ar fi chiar imposibil.
– Și cine să facă asta?
– Ei, chiar n-are cine?!
O întrebare în același sens i-o pusese la telefon, din cabinetul său, Sărbătorescu lui “bro”.
– Nu zic că vestea nu e bună, dar nu aș putea să aflu, în sfârșit, și eu, cine sunt acei EI care sunt dispuși să mă finanțeze?
Nu primi răspuns nici măcar a doua zi, când “bro” îl sună să-i spună că fusese găsit cadavrul lui Radu. Dacă nu ar fi rupt parapetul, nu ar fi reconstituit accidentul și nu l-ar fi găsit în lac în veci și pururi.
– De data asta poliția îi interoghează pe Mihai și pe Camelia, deși ambii au alibiuri puternice. Aseară au fost la tine, apoi la o cofetărie din apropiere, unde au stat destul de mult… A fost și o prietenă a lor, una Andreea. O întreabă și pe ea.
– Ce să zic, bro, mă simt șocat. E clar că nu poate fi o coincidență, dar într-adevăr ăștia doi au fost la mine aseară.
– Mai mult decât atât, după aia au fost într-un club și au stat până la unu noaptea.
– Cam târziu, eu le-am spus să se culce devreme dacă vor să se facă bine.
– Păi asta-i, că nu mai vor să doarmă, să nu mai viseze. Ai grijă ce faci, măi, că poate pierzi tot!
Sărbătorescu râse.
– Și i-au văzut, au depus mărturie, și cei de la cofetărie, și cei de la club?
– Da, vor veni poate și pe la tine, dar le-am spus eu să te lase-n pace și cred că e de ajuns.
– Și în mașină n-au găsit nimic? Nimic ciudat la aparatura de bord?
– Nu.
– Hmm! Ciudat. Amprente? Ai văzut că se pot lua și de pe obiecte scufundate în apă. Dar…
– Ei, asta este! Mai vorbim. Hai, pa!
Nu trecu jumătate de oră și îl sună Mihai. I se cunoștea agitația din voce.
– A fost poliția la mine, doctore. Sunt nevinovat, dar mă întreb dacă nu cumva eu l-am ucis pe Radu prin visele mele. Acum urmează Lucian? Nu știu ce să fac, mă tem de oglinzi, mă tem să mă uit în oglindă, mă tem să adorm diseară… Cred că îmi face rău terapia asta, în niciun caz nu mă simt mai bine!
– Stai liniștit, Mihai, moartea echilibrează totul. Concentrează-te pe muncă, vezi că mai e puțin și începe semestrul doi, aveți o săptămână de vacanță, du-te la munte, schiază…
Dar Mihai închisese.
O discuție tensionată avea loc și între Lucian și managerul companiei Anatorobot.
– Domnule manager, eu îmi dau demisia și plec nici eu nu știu unde, îmi iau lumea-n cap. Lumea e mare, plec și-n Indonezia, acolo unde magia e atât de puternică încât bate știința. Întâi Ovidiu, acum Radu! Eu nu cred în vrăji sau blesteme. Precis li s-a umblat la GPS.
– Dar poliția nu a găsit nimic, nici într-un caz nici în celălalt.
– Știți la fel de bine ca și mine că se poate șterge. Gata, eu plec!
– Stai, omule, liniștit, că dacă rămân și fără tine…nu poți să pleci acum!
– Atunci apără-mă! Vreți să ne omorâți pe toți? Să ne ia locul roboții fără nicio problemă? Nu vezi că nici nu se mai poate sta la rând la supermarketuri? Că încep să țipe unul la altul? E sfârșitul lumii, ce mai…! La profesori nu le mai decontează naveta…
– Ia și te liniștește! Le amesteci rău de tot!
– Ba nu le amestec deloc! Înafară de noi trei cine mai știa de programul de control al angajaților?
– Doar voi! Ai rămas numai tu.
– Păi eu nu i-am omorât! Doar noi am fi putut modifica GPS-ul și apoi să ștergem. Și eu nu i-am omorât! Atunci?
– Atunci, nu știu! Dar nu pleca, am nevoie de tine să continui programul. Altfel dăm faliment, că-i vezi doar pe colegii tăi…
– Camelia! Lucrezi dublu? Face și ea asta?
– Handicapata aia?! Eu te știu om așezat, Lucian, cum îți poți imagina că aș putea încredința un asemenea secret unei femei, și încă ce…mai ales că nu e femeie!
Lucian se lăsă pe spate, cu mâinile la ceafă. Zâmbi:
– Auzi, Victore, dar tu nu știi să lucrezi pe laptop? De ce nu faci tu asta?
Managerului începu să i se zbată un mușchi de pe falcă. El nu era nici înalt, nici cu mușchi lucrați. Suferea probabil de o formă de distrofie musculară congenitală, dar nu mai avea rost să-și facă vreo analiză. Și așa hotărâse să nu aibă copii. Dar nici să-l domine cretinul ăsta!
– Ce vrei? Mărire de salariu?
– Da. Și nu numai atât.
– Dar…?
– Omoară-l pe Mihai, cel de care ți-am povestit. Știu că poți.
– Măi, asta costă, și se poate afla.
– Fă-o! Altfel mă pierzi și pe mine! Și pe Camelia! Și ea trebuie eliminată!
Victor păru că se gândește intens.
– Cel mai bine ai încerca tu, prin programul nostru. Oferă-le un cadou, un telefon, un ceas…
– I-am trimis lui Mihai un telefon, cred că îl mai are.
– Și?
– Și i-am băgat acolo să se sinucidă, dar văd că nu a făcut-o. Nu merge la toți, trebuie omorât clasic, cu ranga! Fă-o repede, până atunci eu îmi iau concediu.
– Stai băiatule, stai…că nu așa se fac treburile. Trebuie oameni pricepuți, care să facă asta fără să se cunoască. Erați voi trei, dar dacă ăștia au murit…
– Au fost uciși, nu au murit! Și urmez eu!
– Ai răbdare, lasă-mă să vorbesc! Ar trebui completată echipa, ne-ar trebui un om bun, care să dezvolte niște programe, dacă zici că telefonul ăla, adică ce ați trimis pe el, nu a avut niciun efect asupra lui Mihai… Gândește-te la cineva!
Lucian se duse la fereastră și privi pomii care începeau să se acopere cu zăpadă. Într-un târziu se întoarse și-și privi șeful în ochi.
– Andreea, fata aia pe care am respins-o acum doi ani la interviu. Îți amintești de ea? Era mai deșteaptă ca toți, dar acum mai are puțin și devine șomeră. E apropiată de cei doi, le cunoaște secretele, le poate face cadouri, o duce Mihai cu mașina… Îi dăm un telefon?