Într-un cadru contemporan în care cuvintele se risipesc în vânt, iar tăcerea nu mai e aur, ci uitare, apar din când în când voci care nu doar vorbesc, ci mărturisesc. Una dintre aceste voci este cea a lui Mihail-Nicolae Stanca – o conștiință poetică și religioasă, un martor al luminii care nu strigă, ci șoptește, care străpunge până la miezul ființei Timpului și Persoanei Mihail Eminescu. Într-o epocă grăbită, fragmentată, autorul scrie încet, zilnic, trudind. Scrie cu evlavie. Scrie cu o conștiință de scrib monastic, care știe că fiecare cuvânt rostit trebuie să fie trecut prin inimă, prin post și rugăciune.
Pentru Mihail-Nicolae Stanca, Mihail Eminescu devine lumină atunci când este impregnat cu credință. „La început era Cuvântul…” (Ioan 1:1) – un verset care nu doar deschide Evanghelia după Ioan, ci fundamentează întreaga poezie mistică. Căci la începutul oricărei poezii adevărate este tăcerea și rugăciunea. Nu verbul, ci duhul. Cei care caută Adevărul cu sinceritate îl vor afla, iar Mihail Eminescu, apoi Mihail-Nicolae Stanca într-un vortex temporal, și toți cei care au iubit cuvântul și lumina devin martori vii ai acestei deveniri. O călătorie care nu se face în goană, ci încet, nu cu arma sfidării, ci cu crucea hristică. Nu cu ochiul lumii, ci cu ochiul inimii.
În căutarea adevărului, omul se pleacă în fața celor trei mari oglinzi ale spiritului: istoria, literatura și credința. Mihail-Nicolae Stanca căutător de sensuri în tainica umblare spre lumină, se regăsește la confluența acestor oglinzi, într-un dialog tainic cu Mihail Eminescu și cu Adevărul veșnic al Sfintei Scripturi. Eminescu, poetul-nepereche, nu a fost doar un visător romantic, ci și un gânditor adânc ancorat în valorile creștine și în tragismul condiției umane. În versurile lui răzbate neliniștea căutării, dorul de absolut și întrebarea dureroasă: „Unde ești, copilărie, cu pădurea ta cu tot?” — o metaforă a căutării Raiului pierdut.
Imagistica volumului, de la copertă și până la sutele de imagini care îmbogățesc cunoașterea prin cuvinte, comunică inefabilul, o simbioză între dimensiunea spirituală, mistică și culturală a operei eminesciene, integrată într-un peisaj vizual cu profunde conotații românești și ortodoxe. Acest stil vizual îl leagă subtil pe Eminescu de tradiția biblică, sugerând o lectură teologică și gravă asupra creației sale. Portretul în nuanțe clasice, grav, evocă imaginea poetului național ca figură aproape hieratică. Este o reprezentare lipsită de ornamente, simplă, dar cu o expresie solemnă, amintind de o icoană laică a culturii române. Fundalul auric confirmă, la nivel tridimensional, prezența mănăstirii învăluite în Lumină. Această lumină, care irumpe din cer către Text, poate fi interpretată ca o revelație divină sau ca un simbol al inspirației venite de sus, un fir roșu, de smerenie, care leagă poezia de teologie. La fel ca volumele înseriate, această copertă poate fi percepută ca un portal energetic și simbolic, prin care trecem de la Eminescu cel omenesc la Eminescu cel revelat, iluminat de lumina adevărului biblic. Este o invitație la o călătorie interioară, unde poezia și Scriptura devin un singur drum spre lumină, iar cititorul este neînsingurat, chemat să devină martor și, deci, pelerin la un dosar voluminos de canonizare eminesciană.
Demersul autorului este unic în eminescologia seculară, pornind într-o incursiune biografică și lăuntrică a Poetului: de la debutul literar în ianuarie 1866, când a scris poezia „La mormântul lui Aron Pumnul”, pe care a semnat-o cu numele M. Eminovici, şi care a fost publicată în broşura scoasă la moartea acestuia, intitulată „Lăcrămioarele învăţăceilor gimnăziaşti din Cernăuţi la mormântul prea iubitului lor profesor Arune Pumnul” – până la infamul act de exterminare fizică a celui devenit Martir. De aceea, volumul „Mihail Eminescu și adevărul Sfintei Scripturi” se distinge, în primul rând, prin bogăția și autenticitatea documentară care îi fundamentează lungul demers care se întinde în mii de pagini și mai multe volume. Autorul se sprijină pe un număr impresionant de documente de arhivă – multe dintre ele inedite – ceea ce oferă lucrării greutate și valoare științifică incontestabilă.
În același timp, abordarea este una aparte: mesajul eminescian este analizat dintr-o perspectivă canonică, într-un context care reflectă transformările din ultimele decenii în ceea ce privește receptarea operei sale. Această receptare, asociată cu o înrădăcinare profundă în cultura română, contribuie la o asimilare „catalitică” – vie, organică – a lui Eminescu în literatura națională, dar și la recunoașterea valorii sale universale, în calitate de veritabil reper cultural al spiritualității ortodoxe și, prin extensie, al umanității. Meritul deosebit al inginerului Mihail-Nicolae Stanca este acela de a fi reușit să realizeze o lucrare originală, în care a adunat, a sistematizat și a interpretat cu acribie surse eminesciene, într-o viziune modernă. El îmbină analiza riguroasă cu o reflecție inspirată de ideea lui Leonardo da Vinci, potrivit căreia orice adevăr trebuie să fie demonstrabil – chiar matematic. În acest spirit, lucrarea oferă nu doar informații și interpretări, ci și o formulă de echilibru între faptele dovedite și sensurile spirituale. Mihail-Nicolae Stanca îmbină metodele clasice de cercetare – studiul dicționarelor, traducerilor, lucrărilor academice – cu resursele moderne ale internetului. Prin această cercetare extensivă, se conturează imaginea unui Eminescu profund, universal, comparabil cu cei mai mari poeți ai lumii. Lucrarea nu doar confirmă această valoare, ci o așază într-o lumină nouă, prin prisma credinței și a adevărului revelat în Sfânta Scriptură.
În viziunea propusă de lucrarea „Mihail Eminescu și Adevărul Sfintei Scripturi”, putem citi o subtilă corespondență între tipologiile biblice și lirica eminesciană. Astfel, figura Fecioarei Maria – modelul suprem al purității și al ascultării divine (tipos) – devine, în filigran, un simbol al idealului de frumusețe și de sacrificiu regăsit în imaginarul eminescian. Feciorul de Împărat, prezent în basmele populare și reinterpretat adesea de Eminescu în versurile sale, apare ca o figură mesianică, o întruchipare a căutătorului de adevăr, a sufletului nobil ce străbate lumi și suferințe pentru a atinge lumina, asemeni unui Hristos tainic al poeziei. În această cheie, Eminescu însuși poate fi citit ca un „fecior de împărat” rătăcitor între lumile vizibile și cele invizibile, însetat de absolut și de mântuire. Astfel, în lectura oferită de Mihail-Nicolae Stanca, Eminescu nu este doar un poet al iubirii sau al geniului romantic, ci devine o întruchipare a căutătorului de Adevăr în sens biblic, un mesager al Logosului etern, care duce în sine dorul luminii dumnezeiești; autorul valorifică tocmai această dimensiune tainică, relevând că în inima versului său pulsează nu doar dorul estetic al frumuseții, ci și setea de mântuire.
Mihail-Nicolae Stanca, prin scrierile și reflecțiile sale, continuă această linie de gândire, dar cu o adâncire spre nucleul luminii eminesciene. Aici, cuvintele nu mai sunt simple sunete, ci duh și viață. În ele, Logosul se face trup, iar taina se descoperă celui care caută cu inima curată. Astfel, într-o lume tot mai grăbită, înstrăinată de rădăcini, acești oameni – Eminescu, Stanca și profeții Cuvântului (doar acei eminescologi hăruiți) – ne reamintesc că drumul spre lumină nu este decât întoarcerea la izvoare. Nu e un drum exterior, ci o coborâre în sine, unde Scriptura luminează, iar poezia dă glas sufletului.
Acest Laudatio binemeritat după lectura atentă a operei lui Mihail-Nicolae Stanca nu putea fi conchis fără o compoziție poetică drept autograf al unei întâlniri sub raza Providenței.
În tainica umblare spre Adevărul Sfintei Scripturi
(în duhul lui Mihail-Nicolae Stanca:, cu adiere din Eminescu și ecou din Sfânta Scriptură)
Pășim prin lume cu pasul nostru firav,
Umbre de lut cuprinzând sufletul suav,
Căutăm lumina nu pe drumuri drepte,
Ci-n taina adâncă a unei iubiri înțelepte.
Mihail-Nicolae Stanca, cu pana-nmuiată
În tăcerea Scripturii și-n visarea curată,
Își scrie gândul ca o aleasă rugăciune,
Unde cuvântul devine călăuză și pâine.
Iar Eminescu, frate de duh și de dor,
Se-nalță cu versul spre cerul de-amor,
Unde „somnul lin” e tainică așteptare,
Și „lacul codrilor” — icoană de-nchinare.
„Ce e viața?” – se-ntreba poetul odată.
E suflare, e clipă fugară, Golgota toată.
Dar peste tot Înviere, și Foc, și Lumină,
Acolo unde „Cuvântul” în trup se-nfiripă.
Și astfel, poetul și credinciosul se-mbină,
În tainica umblare spre veșnica lumină.
Prin flori și mare, prin suflet prea curat,
Adevărul se face vers, și omul – restaurat.