Societatea digitală a adus cu sine beneficii incontestabile: conectivitate globală, acces rapid la informație, comunicare instantanee și multe bariere fizice care au dispărut relativ rapid. Însă în spatele acestui progres tehnologic se ascunde o emoție fundamentală care modelează tot mai mult comportamentele și deciziile noastre: frica. Nu este o frică instinctuală, primitivă, ci una nouă, subtilă, sistemică – născută din expunere, nesiguranță informațională, pierderea intimității și supravegherea permanentă. Este vorba de ceea ce distopia literară a descris în persoana acelui Big Brother total.
Această frică, omniprezentă în viața digitală, care coexistă în spațiul fizic, a fost teoretizată și analizată de numeroși gânditori contemporani care avertizează asupra efectelor psihosociale și politice ale epocii digitale. Vom prezenta din perspective diferite cultural, sub aspect cronologic, cele mai importante volume care analizează frica societală.
Teoreticieni precum Foucault, Bauman, Zuboff sau Baudrillard oferă grile diferite de interpretare, dar converg în ideea că societatea digitală transformă frica dintr-un episod într-un mod de viață.
Jean Baudrillard argumenta în celebrul volum Simulacre și simulare (1981) că în epoca postmodernă nu mai trăim în realitate, ci într-un hiperreal – o lume de simulacre în care semnele și imaginile au înlocuit realitatea. În societatea digitală, realitatea este mediată constant: nu contează ce trăim, ci cum postăm. Frica apare din pierderea contactului cu concretul: nu mai știm ce e autentic, ce e manipulare și ce este doar „conținut”. În acest haos al simulacrelor repetate, frica nu mai e legată de pericole fizice, ci de pierderea sensului, de imposibilitatea unei ancore stabile în lume, în realitate.
Deși Michel Foucault a descris înainte de era digitală, teoria sa despre panopticism (dezvoltată în vol. A supraveghea și a pedepsi, 1977, un ecou comparabil cu lucrarea din 1972 a lui Deleuze și Guattari, Anti-Oedipe) este mai actuală ca oricând. În viziunea lui, frica de a fi supravegheat permanent duce la autodisciplinare: individul interiorizează controlul și se comportă „adecvat” chiar și atunci când nu e monitorizat. În societatea digitală, acest panopticism s-a extins la scară globală prin rețelele sociale, aplicațiile mobile, camerele de supraveghere și colectarea masivă de date. Nu mai știm cine ne urmărește, când și de ce. Frica devine o constantă invizibilă: frica de a greși public, de a fi expuși, de a fi judecați sau „anulați” (cancel culture).
Zygmunt Bauman, în Liquid Modernity (Modernitatea lichidă, 2000), susține că trăim într-o lume în care pericolele nu mai sunt clare sau delimitate. Nu mai există frontiere între public și privat, între siguranță și pericol. Fricile noastre s-au „lichidizat”: se infiltrează peste tot, neclare, dar omniprezente – de la frica de a fi excluși din grupuri sociale online, până la frica de a fi dezinformați sau manipulați.
Pe linia teoretica impusă de Baumann apare volumul lui Umberto Eco – Cronicile unei societăți lichide (2006). Ideea principala este reiterată: societatea digitală alimentează aceste frici prin fluxuri nesfârșite de informație contradictorie și instabilitate socială. Nu mai există repere sigure, iar algoritmii digitali ne hrănesc anxietățile, nu le temperează. O societate globală (sau sat, dupa Toffler) cu multe masti: mastile politicii, obsesia mediatica a vizibilitatii, pe care o avem (aproape) cu totii, dependenta de telefoanele mobile, proasta-crestere…
În lucrarea sa fundamentală The Age of Surveillance Capitalism (Era capitalismului de supraveghere, 2018), Shoshana Zuboff arată cum frica este exploatată economic. Companiile Big Tech transformă anxietățile noastre (legate de sănătate, statut social, succes) în profit, extrăgând date despre noi pentru a ne influența comportamentul. Reclamele personalizate, sugestiile algoritmice și predicțiile automate creează o iluzie de alegere, dar în realitate ne restrâng libertatea. Această invazie ne creează o frică existențială: nu doar că suntem urmăriți, ci și modelați. Frica nu mai este doar o reacție, ci o metodă de guvernare a vieții digitale.
Filozoful coreean Byung-Chul Han susține în Societatea oboselii (2021) și Psihopolitica (2017) că în era digitală nu mai avem nevoie de supraveghetori autoritari: ne expunem singuri, voluntar. În această „societate a performanței”, ne controlăm pe noi înșine din dorința de validare, de eficiență, de apartenență. Frica nu mai vine din exterior, ci din interior: frica de eșec, frica de irelevanță, frica de invizibilitate. Acest tip de frică este obositoare, generând burnout și depresie. Ne „dăm like” unii altora, dar în realitate trăim o alienare profundă. Tehnologia nu ne eliberează, ci ne prinde într-o „cușcă de sticlă” în care ne supraveghem singuri.
În concluzie, frica în societatea digitală nu este un accident, ci o condiție structurală, întreținută de logica supravegherii, de anxietatea produsă de hiperconectivitate, de presiunea de a fi constant vizibili și relevanți. În fața acestei realități, reziliența sau rezistența nu înseamnă izolare, ci cultivarea gândirii critice, educația digitală și recuperarea spațiului pentru reflecție, dialog și autenticitate umană.