„A fost complet neașteptat. În paginile unui manual școlar am dat peste o poezie care m-a captivat imediat, chiar dacă nu am înțeles-o perfect. Cu ajutorul profesoarei mele, sub îndrumarea căreia făceam un curs intensiv de limba română la Universitatea din București, am înțeles. O pădure de plopi toamna târzie s-a dezvăluit sub ochiul minții mele – o pădure dezbrăcată de vegetație, părăsită de viețuitoare. O pădure ce stă în pragul pustiirii între cromatica verii și albul iernii și care se leagănă cu ramurile ei la pământ. Se leagănă între vară și iarnă, toamnă și primăvară, gol și plin, amorțeală și tremur, viață și moarte, creație și anihilare. Mi-a sugerat imaginea lui Siva Nataraja, regele dansului cosmic, care creează cu un pas și distruge creația cu următorul. Ca și zeul indian, acea pădure pare a fi ofilită, dar sub mantia ei de goliciune ascunde o imensă potențial, o forță nebănuită de regenerare. Pădurea, lăsată singură cu dorul ei, probabil același dor nemărginit din care lumea a răsărit, m-a cucerit. Sentimentul cunoscutei poezii a lui Eminescu, inspirat din creația populară românească, mi-a fost prea aproape ca să o consider străin. Dar limbajul în care a fost compus corpul său stătea ca o barieră între mine și poet. Instinctiv am luat un creion și am început să transplantez sufletul poeziei în pământul bengalezului, limba mea maternă. Un fragment liric a apărut în metrul payar tradițional, cu versete rimate, egale, fiecare cu 14 silabe. Nu a existat nici un sentiment de discordie cu spiritul gândirii indiene. A fost o operație reușită, în care nu s-a văzut nicio cicatrice.
După întoarcerea mea în India, când aveam cunoștințe solide de limba română, am încercat să traduc mesajul poeziilor lui Mihai Eminescu în bengaleză. Intenția mea a fost să înțeleg mai bine spiritul poeziilor, să pătrund în profunzimea lor enigmatică și tentantă, să experimentez lupta prin care a trecut creatorul lor. O astfel de asimilare nu se putea realiza decat in mediul limbii materne, limba in care am invatat sa gandesc. Traducerea lui Eminescu nu a reprezentat pentru mine un experiment artistic sau un exercițiu lingvistic; a constituit o experiență spirituală, un sentiment interior, pe care nu știu cum să îl definesc. Aș munci și aș lăsa să treacă un an sau doi, să recitesc din nou originalele, să descopăr alte substraturi, să percep alte nuanțe și să refac traducerile. Nu am avut la cine să apelez pentru o posibilă verificare. În India, nu mai era nimeni care să știe româna ca filolog. Nici măcar un dicționar româno-bengalez nu aveam, ceva ce nici acum nu există. Dicționarul româno-englez mi-a comunicat foarte puțin. Spiritul limbii române, cât și cel bengalez, nu prea se potrivește cu cel al limbii engleze. Dar tocmai aceste dificultăți mi-au adus satisfacție completă. Accesul meu la Eminescu a fost complet direct. Au trecut zece ani până să obțin o formă definitivă, care putea fi arătată lumii. Pe de o parte, m-am simțit vinovat de egoism, pentru că nu le împărțeam cu compatrioții mei. Pe de altă parte, am ezitat să fac un pas atât de îndrăzneț. Să traduci un poet original într-o limbă îmbogățită de minți luminate precum Rabindranath Tagore, să-l prezinți unui public critic și exigent, cum nu există în nicio altă parte a subcontinentului, intelectualilor cu o pregătire perfectă în literatura mondială, a fost un act de curaj. M-am temut că notorietatea lui Eminescu va avea de suferit din cauza neajunsurilor traducerii mele. În acest sens, am fost liniștită de un editor cu peste 30 de ani de experiență, care a parcurs manuscrisul. Așadar, în august 1969, a fost publicat la Calcutta un volum cu 35 de poezii ale lui Eminescu, atât antologii, cât și postume, tradus în bengaleză, însoțit de o scurtă introducere în viața și opera poetului. Volumul se intitulează Eminescu: Kavita. Am avut onoarea de a fi primul traducător al lui Eminescu în India și poate al doilea în Asia. Din câte știu eu, Eminescu fusese tradus în japoneză.
Reacția generală a fost una de uimire la întâlnirile de idei și sentimente atât de asemănătoare cu cele indiene la un poet străin. Mulți i-au simțit asemănările cu sensibilitatea poetică a lui Rabindranath Tagore. Cineva chiar a convins un compatriot, fără să-i arate cartea, că Mai am un singur dor a fost creația unui poet bengalez al secolului trecut, al cărui manuscris fusese descoperit în arhivele unei biblioteci. Când adevărul i s-a dezvăluit, omul înșelat nu a fost dispus să creadă că o asemenea dragoste pentru natură, motive pastorale precum talentul, ar putea exista într-un scriitor european. Apariția volumului a fost primită cu căldură în presa din Calcutta. Îmi permit să citez din câteva recenzii. Într-o scurtă recenzie în săptămânalul literar Amrita (13.3.1970), poeta Krishna Dhar a observat: „Amita Ray a tradus un poet care, deși a trăit acum o sută de ani, a trecut prin chinuri artistice asemănătoare cu cele ale unui om de astăzi. Traducătorul a surprins subtilitatea și frumusețea limbajului în care au fost scrise poeziile. Fluența traducerii și alegerea cuvintelor ne-au fermecat. „Prozatorul Parimal Goswami a scris în cotidianul Jugantar (31.1.1970): „Prin acest volum de poezie dintr-un tărâm îndepărtat, traducătorul a construit o punte între două culturi, pentru care literatura și cultura noastră vor fi recunoscătoare. „În ziarul de limba engleză Amrita Bazar Patrika, criticul Nikhil Sen a susținut o prezentare mai amplă a operei (19.10.1969): „Opera lui Mihai Eminescu, o lume mare din care a fost publicată postum, i-a influențat puternic pe scriitorii și gânditorii care l-au urmat. [… ] Versetele sale prezintă o combinație armonioasă de idei orientale și vestice. Poetul a fost profund impresionat de filosofia budistă. În acest sens ne referim la poezia Nirvana. [… ] Fără îndoială, Eminescu: Kavita este o contribuție valoroasă la poezia bengaleză. „Cea mai obiectivă analiză a operei literare a lui Eminescu a fost realizată de istoricul literar prof. univ. Dr. Devipada Bhattacharya despre teza mea de doctorat, apărată la București în 1975. În raportul său extern, Prof. Bhattacharya a remarcat: „Mihai Eminescu, care din păcate s-a stins prea devreme, a fost înzestrat cu o combinație rară de intelect și intuiție de cel mai înalt grad. Datele sale biografice prezentate de Amita Bhose dovedesc clar că era un bun cunoscător al Vedelor, Upanishadelor și operelor lui Kalidasa. El a fost profund impresionat de învățăturile Upanișadelor și filosofia budistă. [… ] Eminescu reprezintă, în opinia noastră, o sinteză rară a lui Goethe și Schopenhauer. Studiul comparativ realizat de cercetător între Rabindranath Tagore și Eminescu este izbitor de original și revigorant.”
Primul meu contact cu Eminescu, de (Amita Bhose)
În peisajul culturii românești, Amita Ray Bhose strălucește precum un astru exotic și, în același timp, familiar. Născută la Calcutta, în 1933, într-o lume guvernată de gândirea Vedelor și de lirismul lui Tagore, Bhose a traversat oceanele nu doar geografic, ci și spiritual, pentru a îmbrățișa cu o rară devoțiune creația celui mai mare poet romantic român: Mihail Eminescu. Această cronică nu este doar o evocare a unei activități academice, ci o pledoarie pentru podurile culturale ce se pot construi prin pasiune, rigoare și viziune.
Aflată în România pentru studii doctorale în anii ’60, Amita Bhose descoperă poezia lui Eminescu cu o emoție care avea să-i schimbe destinul. „Ce te legeni, codrule” nu a fost pentru ea doar o poezie, ci un ecou metafizic, un filon de gândire ce vibra în același ritm cu misticismul indian. Deși româna nu era limba ei maternă, Bhose a simțit „muzica” versurilor eminesciene ca pe o recunoaștere. Pentru ea, Eminescu nu era un poet național, ci o voce universală, înrudită cu Tagore, Kalidasa și filozofii Upanișadelor.
Amita Bhose a fost prima traducătoare a poeziei lui Eminescu în limba bengali, realizând un efort uriaș de interpretare filologică și poetică. Traducerea volumului „Eminescu – Kavita” (1969) a durat peste zece ani. Pentru această muncă a primit Premiul Uniunii Scriitorilor din România, un gest de recunoaștere, dar insuficient pentru amplitudinea gestului său cultural. Dar Bhose nu s-a limitat la traducere. A devenit exegeta operei eminesciene, susținând în 1975, sub coordonarea Zoei Dumitrescu-Bușulenga, o teză de doctorat intitulată „Influența indiană asupra gândirii lui Eminescu”, în care a analizat elementele sanscrite, buddhiste și vedice prezente în filosofia poetului. Într-o epocă în care dialogul Est–Vest era ideologizat sau superficial, Bhose a oferit o sinteză autentică, din interiorul ambelor culturi.
În lucrarea „Eminescu și India”, publicată postum, Bhose oferă o demonstrație erudită a influenței culturii indiene asupra operei eminesciene. Analizează profund versuri precum cele din „Rugăciunea unui dac”, „Scrisoarea I” sau „Memento mori”, găsind corespondențe cu Bhagavad Gita, cu doctrina reîncarnării, karma și ideea nirvanei.
În „Eminescu și limba sanscrită”, Bhose editează și comentează traducerea făcută de Eminescu a lucrării lui Franz Bopp, aducând dovezi solide că poetul stăpânea elemente de sanscrită și era interesat de fonetica și structura limbii vechilor brahmani. Aceste cercetări infirmă percepția unui Eminescu rupt de alte culturi și arată dimensiunea sa de gânditor universal.
Amita Bhose a fost și un pedagog remarcabil, predând limba bengali și sanscrită la Universitatea București. În același timp, a tradus în bengali nu doar poeziile lui Eminescu, ci și piese de Caragiale, proză de Mihail Sebastian și texte ale lui Marin Sorescu, promovând literatura română în India. A susținut conferințe, a participat la emisiuni radiofonice și a scris articole în presa culturală românească, devenind un adevărat ambasador spiritual al României. Cultura nu a fost pentru ea o disciplină academică, ci un act de comuniune profundă.
Amita Bhose s-a stins prematur, în 1992, dar moștenirea sa culturală continuă să inspire. Opera sa este republicată, iar studii recente o reevaluează drept una dintre cele mai importante voci în exegeza eminesciană din a doua jumătate a secolului XX. Ea ne învață că înțelepciunea adevărată nu are granițe. Că un poet născut la Ipotești poate vibra în același registru metafizic cu un înțelept bengalez. Că „nu limba ne separă, ci ignoranța”, iar iubirea pentru frumos ne unește în același ritm cosmic.
Pentru Amita Bhose, Eminescu nu a fost doar un poet, ci un „kavi” – înțelept, vizionar, mistic. Iar pentru noi, Bhose nu este doar o cercetătoare străină, ci „fiica spirituală a culturii române”, o punte de lumină între România și India, între inimă și cunoaștere. Într-o lume care pare adesea fragmentată, povestea Amitei Bhose și a lui Eminescu ne reamintește că marile spirite comunică dincolo de timp, geografie și națiune.
Editura „Cununi de stele”, inițiativă culturală fondată în ianuarie 2009 de Carmen Mușat-Coman, fostă studentă și apropiată colaboratoare a Amitei Bhose, publică și promovează opera sa vastă. Numele editurii, „Cununi de stele”, este inspirat din versurile poemului „Luceafărul” de Mihail Eminescu: „O, vin’ în părul tău bălai / S-anin cununi de stele”. Acest nume simbolizează, deci, omagiul adus lui Eminescu și legătura profundă dintre opera sa și activitatea Amitei.
„Sperăm că în timp ce relaţiile culturale între ţările noastre vor deveni din ce în ce mai strînse, vom avea prilejul să-l citim pe Eminescu în cele patrusprezece limbi majore indiene; astfel versurile acestui mare iubitor al Indiei vor răsuna pe toate meleagurile indiene, de la poalele munţilor Himalaia pînă la ţărmurile Oceanului Indian.”
(Eminescu în Țara Șakuntalei –revista Cutezătorii, septembrie 1973)„A studia pe Eminescu e un act de meditație. Nu doar literatură, ci filozofie, muzică și metafizică. La început, faptul de a putea vizita România şi a lua contact cu literatura română mi s-a părut o aventură. Dar atunci, în 1959, România era primul stat socialist pe care am putut să-l vizitez.. într-o călătorie de aproape doi ani, urmînd nişte cursuri de specializare în limba şi literatura română. Mărturisesc că, fără să vreau, m-am îndrăgostit de cultura şi civilizaţia românească şi întorcîndu-mă în India am continuat activitatea mea de însuşire a limbii române. Ulterior, alte cîteva vizite în România, ca şi pregătirea unei teze de doctorat sub conducerea profesoarei Zoe Dumitrescu-Buşulenga, intitulată Eminescu şi India, mi-au întărit bunele impresii despre literatura română şi am început să traduc spre a face cunoscut şi cititorilor de limbă bengali unele din comorile artei şi culturii româneşti.”
(„România Literară”, iunie 1976)„Momentul Eminescu simbolizează întreaga spiritualitate românească. Creaţia eminesciană oglindeşte pe deplin cultura românească… Totuşi Eminescu ar fi putut să fie şi un poet al Indiei.”
— Fragment din prefața volumului „Eminescu și India”, 1978)
„Grație lui Eminescu, numele meu a ajuns pe toate meridianele lumii”
(Dialog consemnat de Nicolae Tone, 1989)