În februarie 1998, revista Dilema (precursoarea Dilemei vechi) a publicat un dosar critic coordonat de Cezar Paul-Bădescu, dedicat reevaluării mitului eminescian. Acest dosar, apărut în numărul 265 din 27 februarie 1998, a fost perceput de unii critici ca o încercare de a desacraliza figura lui Mihail Eminescu, considerându-l o sumă de citate menite să îl înfiereze pe poet. Ceea ce își propunea dosarul era legitim sub aspect formal: recontextualizarea unei figuri canonice, scoaterea ei din hiperbola festivistă și aducerea într-un dialog critic viu, contemporan. Se dorea a fi un moment important în discuția despre locul lui Eminescu în cultura română, deschizând calea pentru o abordare mai critică și mai puțin idealizată a operei și personalității sale. Însă forma aleasă a fost, de fapt, un atac programatic, nu o cercetare lucidă. În loc de a demonta cultul prin argument, unii dintre autorii textelor din dosar au ales ironiile obosite, minimalizarea și sarcasmul. Astfel, în loc de demitizare, am asistat la o demolare caricaturală. Ironiile despre „Eminescu, agent al serviciilor” sau ridiculizările indirecte ale stilului său liric au fost receptate ca frivolități în haine culturale. Iar publicul nu a iertat. Pentru că, oricât de învechit ar fi mitul național al poetului nepereche, el funcționează în continuare ca un barometru emoțional al identității românești. Să ataci simbolul fără finețe e ca și cum ai scoate inima unui om fără anestezie, aducandu-l în stadiul de comă.
Articolele publicate au avut același ton critic și analitic, scrise de Nicolae Manolescu, Mircea Cărtărescu, Ion Bogdan Lefter, Alexandru Paleologu, Zigu Ornea, Cristian Preda, Şerban Foarţă, Răzvan Rădulescu, T. O. Bobe şi Radu Pavel Gheo).
Nicolae Manolescu – „În fond, problema actualităţii lui Eminescu mi se pare compromisă moral de faptul că noi am crezut că-l putem considera mereu la fel, ca şi cum anii n-au trecut, nici peste el, nici peste noi, mai exact, de faptul că nu ne-am despărţit niciodată de el. Aici e falsul: despărţirea de Eminescu era obligatorie pentru a avea speranţa să facem din el contemporanul nostru. Dar cine a îndrăznit să propună acest gest? Toţi naţionaliştii l-ar fi pus la zid pe lipsitul de respect. Asumându-mi acest risc, afirm răspicat: trebuie să avem, mai întâi, curajul de a ne despărţi de Eminescu, dacă dorim să-l regăsim, să-l apropiem, să-l facem contemporan”.
Zigu Ornea – „S-a ridicat şi împotriva evreilor, refuzând, în 1878, în articole incendiare, posibilitatea împământenirii lor, cum propuneau marile puteri întrunite în Congresul de la Berlin. Tot acest ansamblu de convingeri socio-politice e, negreşit, unul paseist şi, prin consecinţă, retrograd… în anii optzeci Constantin Noica a formulat definiţia aberantă despre Eminescu: “omul deplin al culturii româneşti”, contribuind enorm la sanctificarea primejdioasă a operei eminesciene în toate ale ei alcătuiri. Orice examen critic, fără de care o operă – repet – se mortifică, e interzisă cu străşnicie de aceşti zelatori în extază totală. A încerca să departajezi între segmente ale liricii eminesciene, relevând, de pildă, caracterul mai coborât al poeziei retorice (inclusiv Doina, totuşi o poezie modestă), e considerat efectiv un sacrilegiu. Ce să mai spun de relevarea fondului retrograd al gazetăriei sale, efectiv infirmat de istorie?”
Mircea Cărtărescu – „În copilărie era “mic şi îndesat”, foarte negricios, ca toţi fraţii săi. La Cernăuţi avea o frică patologică de stafii. Adolescent, “era un tânăr sănătos ca piatra”, care la scaldă “punea în mirare pe toţi cu manevrele ce făcea înnot”. La maturitate devenise un bărbat mai degrabă scund (1,64–1,65m), cu “musculatură herculitană”, şi deosebit de păros: “Era foarte păros Mihai, pe pulpele şi cele de jos şi cele de sus, credeai că-i omul lui Darwin”. Avea platfus la ambele picioare”!
Ion Bogdan Lefter – „O viitoare cercetare minuțioasă de istorie a receptării va putea pune în valoare acele apeluri pe mai multe voci în favoarea recuperării unei imagini detabuizate: cea a unui Eminescu de o mare complexitate a gîndirii și de o splendidă vivacitate a acțiunii culturale, scriitor extraordinar de dinamic, cu o gamă expresivă foarte largă și diversă, ireductibil la clișee simpliste gen „Luceafărul poeziei românești“, elevat dar și „popular“ (citește, vulgar) atunci cînd a dorit-o, angajat mereu în bătăliile zilei, june visător și în egală măsură bonviveur,cu succes la femei și în multe medii intelectuale, politice, aristocratice sau la Curtea Regală, gazetar pasionat, utopist sublim, dar și ridicol uneori, deviat la un moment dat în xenofobia de joasă speță etc. etc. etc. O mare personalitate, adică, plin de calități și neocolit de defecte, exacerbate toate; un Eminescu plural, contradictoriu, fascinant, „viu“, la polul opus imaginii muzeale, mumificate a „poetului național“.
Răzvan Rădulescu – „Trebuie să recunosc foarte sincer şi fără ocolişuri care să îndulcească situaţia: nu sunt un fan al poeziei lui Mihai Eminescu. Poate că sună inadecvat sau neserios. Să încerc s-o spun altfel, atrăgând asupra mea mânia generală: poezia lui Mihai Eminescu mă lasă rece. Mai rece decât poezia predecesorilor săi înşiraţi în Epigonii. Nu cred că Eminescu este poetul nostru naţional şi universal… Şi proza lui Mihai Eminescu mă lasă rece. Este sub nivelul minimei lizibilităţi, cel puţin astăzi, şi nu are nici pe departe savoarea textului lui Filimon sau al lui Kogălniceanu”.
Pavel Gheo Radu – „Această ultimă caracteristică a făcut posibilă aservirea imaginii poetului oricăror mişcări politice cu tentă naţionalistă, incluzând extremismul legionar sau pe cel comunist. După atâta eminescofanie dezvoltată cu sârguinţă de destui inşi pentru care Eminescu a reprezentat un mijloc de manifestare a pulsiunilor festiviste (dar, vai!, şi de nume precum Constantin Noica, autorul nefericitei sintagme “Omul deplin al culturii române”), ne temem că ar putea să apară o reacţie adversă, de respingere sastisită la fel de dăunătoare”.
T.O. Bobe – „Întotdeauna când mă gândesc la Eminescu îmi vine în minte statuia din faţa Ateneului, expresia celui mai trist caraghioslâc şi a divorţului tragic-comic de spiritul critic în favoarea amantlâcului cu găunoşenia emfatică şi cu ohtatul “poeticesc”. Mă întreb cum să nu râzi în faţa unui Eminescu nud”.
Cristian Preda – „Incoerenţa raţionamentului unui Eminescu a făcut posibilă recuperarea sa atât de către socialişti, cât şi de către naţionalişti. (Lăsăm de o parte aici revendicările complet inconsistente, cele care fac din Eminescu un spirit actual: e suficient să citeşti paginile dedicate de el evreilor pentru a realiza distanţa enormă care îl separă de lumea noastră.)”.
Șerban Foarţă – „Apoi, oricît de etnolatru și, la rigoare, xenofob ar fi, în teorie, el, dînd glas obscurelor pulsiuni sau idealurilor nației (dar nefiind, politicește, adeptul României Mari!) și apelînd la geniul rasei, e, ca poet (cu, din păcate, excepțiile ce se cunosc, între acestea, Doina însăși), un, mai cu seamă, singuratic și, in extremis, un „străin“, avîndu-și idiolectul său, un stil existențial aparte, un etos antiplebeian, ca și un eros personal, o mistică a suferinței din dragoste, ce-i este proprie, care-l apropie, ipso facto, de marii inspirați romantici, ca și de frații lor mai mici, din contingentul Biedermeier, și care contrastează, totuși, cu (n’en deplaise àCălinescu!) o „fire zdravănă și țărănească“.
Cezar Paul-Bădescu – „Poezia lui Eminescu nu mă încânta, de fapt ea nici nu exista pentru mine, decât cel mult ca obligativitate şcolară – era, deci, lipsită de substanţă. La rândul lui, poetul însuşi era ceva inert şi ridicol, ca o statuie de metal goală pe dinăuntru şi cu dangăt spart”.
Alexandru Paleologu – „Spre exemplu, naționalismul agresiv, xenofobia fudulă se referă mereu la Doină, privind-o ca pe o culme a liricii eminesciene, și o expresie exemplară de patriotism. În contextul operei sale, Doina e departe de a fi poezie de primă mînă, revelează o stare de năduf, de dilatere pamfletară, a face din ea literă de lege e o nedreptate flagrantă, tocmai fiindcă, pe de altă parte, Eminescu este lăudat pentru universalitatea sa de interes, de informație și de gîndire, acestea reale și de netăgăduit. Cum să fii xenofob cînd ești bucșit de cultură nemțească și în bună măsură de cultură iudaică, și fiind sensibil într-un asemenea grad la mișcările spiritului și la valori de mare diversitate?”.
Coordonatorul dosarului, Cezar Paul-Bădescu, își propunea „să îndepărteze zgura festivistă care acoperea opera vie a lui Eminescu” – adică să treacă dincolo de clișee, de elogierea ritualică și de idolatrie culturală. Doi ani mai târziu, în anul 2000, lui Cezar Paul-Bădescu („pentru merite deosebite în promovarea operei eminesciene”) și Mircea Cărtărescu („pentru cartea „Visul chimeric”, în care l-a receptat pe Mihai Eminescu printr-o sensibilitate nouă, postmodernă”), prin Decretul nr. 439 din 6 noiembrie 2000, semnat de Emil Constantinescu, li s-a conferit Medalia comemorativă „150 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu”!
Ce a lipsit cu adevărat Dosarului? Un ochi critic autentic, capabil să pună sub lupă contradicțiile și să le interpreteze, nu să le trivializeze. Eminescu nu are nevoie de hagiografie, dar nici de cinism de revistă culturală grăbită. Are nevoie de exegeză și de empatie critică, de contextualizare, nu de devalorizare abruptă. Apărătorii lui Eminescu în prezenta speță au fost George Pruteanu, Alex Ștefănescu și Petru Creția, însă efectul nociv al dilematicilor fusese răspândit. Dosarul din 1998 rămâne un document al sacrilegiului cultural prin excesele provenite din ignoranță și frustrare, prin ceea ce dezvăluie despre anxietățile culturale ale unei epoci în care canonul era simțit ca un jug, iar libertatea expresiei uneori confundată cu libertinajul retoric.
Ceea ce Dosarul omite este adevărata imagine a lui Mihail Eminescu, fără îndoială, cea mai influentă figură a literaturii române. Poet canonic, gânditor lucid, jurnalist politic și simbol național, el a devenit, în timp, nu doar un scriitor studiat, ci o veritabilă mitologie culturală. Mihail Eminescu este cunoscut, pe de o parte, ca „poetul nepereche”, genial și visător, iar pe de altă parte, ca un om bolnav, neînțeles și marginalizat. Contrar ideii populare că Eminescu ar fi fost un „poet al iubirii și al naturii”, opera sa este mult mai profundă și conceptuală. Poeziile eminesciene se află la intersecția dintre filozofia germană (în special Schopenhauer, Kant), științele moderne ale vremii (astronomia, fizica, istoria religiilor) și mitologia universală.
„Încă ceva, Kant mi-a căzut în mână relativ târziu, Schopenhauer de asemenea. Ce-i drept, îmi sunt familiari, însă renașterea intuitivă a gândirii lor în mintea mea, cu mirosul specific de pământ proaspăt al propriului meu suflet, nu s-a desăvârșit încă. La Viena, am stat sub influența nefastă a filozofiei lui Herbart, care prin natura ei te dispensează de studiul lui Kant. În această prelucrare a noțiunilor s-a prelucrat însuși intelectul meu ca o noțiune herbartiană, până la tocire. Când însă, după o strunjire și o răsucire de luni de zile, Zimmermann ajunse la concluzia că ar exista într-adevăr un suflet, dar că acesta ar fi un atom, am aruncat indignat caietul meu de note la dracu, și nu m-am mai dus la cursuri. Ce-i drept, dacă nu aveam mărginirea de student, atunci probabil că numitul domn nu mi-ar fi apărut drept culme a oricărei înțelepciuni posibile. Am fost însă victima temporară a imaginii mele exagerate despre valoarea unui profesor universitar.
Mă reîntorc la subiectul meu. Metafizica schopenhaueriană este corectă atunci când împarte lumea în voință și reprezentare. Lucrul în sine, întrucât nu poate fi cercetat nici prin percepție interioară nici prin una exterioară, trebuie lăsat în pace. Însuși Schopenhauer nu găsește pentru această expresie decât aceea a imposibilității exprimării, anume Nimic, unul relativ, ce-i drept, dar totuși nu altceva decât nimic.”
(Fragment din Scrisoarea lui Eminescu către Maiorescu – Charlottenburg, 5 februarie 1874)
Pe de altă parte, în „Luceafărul”, de exemplu, Hyperion nu este doar un simbol romantic al iubirii neîmplinite, ci și o figură metafizică, care meditează asupra condiției umane, a eternității și a zădărniciei dorințelor. În „Glossă”, poetul cultivă o atitudine stoică și sceptică față de lume, sugerând că luciditatea și detașarea sunt singurele forme de înțelepciune. În „Scrisoarea I”, el pune în scenă o viziune cosmogonică impresionantă, integrând concepte din fizica newtoniană și filozofia pesimistă. Prin urmare, este fals să-l reducem pe Eminescu la un „poet romantic” – el este, în realitate, unul dintre primii mari autori filozofi ai literaturii române.
O altă dimensiune ignorată sau minimalizată este activitatea sa de jurnalist politic. Eminescu a fost redactor și editorialist la ziarul Timpul (organul oficial al Partidului Conservator) între 1877 și 1883. În articolele sale, Mihail Eminescu denunță corupția, clientelismul politic, „formele fără fond”, influențele străine neasimilate și transformarea statului într-un aparat de interese. De asemenea, susține nevoia unei elite autentice, formate prin educație și merit, nu prin favoritism politic. Această activitate intensă, mult prea puțin cunoscută publicului larg, arată o altă față a poetului: un om preocupat de soarta națiunii, de moralitatea publică și de echilibrul dintre progres și tradiție. A spune că Eminescu a fost „doar un visător” înseamnă a ignora angajamentul său civic și critic. În discursul de la Primul Congres al studenților români de pretutindeni, Putna 1871, el afirma:
„Nu cu fraze şi măguliri, nu cu garde naţionale de florile mărului se iubeşte şi se creşte naţia adevărată. Noi o iubim aşa cum este, cum a făcut-o Dumnezeu, cum a ajuns prin suferinţele seculare până în zilele noastre. O iubim sans-phrase; o iubim fără a-i cere nimic în schimb, nici chiar încrederea ei, atât de lesne de indus în eroare, nici chiar iubirea, înădită azi la lucruri străine şi la oameni străini.
Noi susţinem că poporul românesc nu se va putea dezvolta ca popor românesc decît păstrînd drept baze pentru dezvoltarea sa, tradiţiile sale istorice astfel cum ele s-au stabilit în curgerea vremilor; cel ce e de o altă părere, s-o spună ţării!
Suntem români şi punctum!
Noi susţinem că e mai bine să înaintăm încet, dar păstrînd firea noastră românească, decît să mergem repede înainte, dezbrăcîndu-ne de dînsa prin străine legi şi străine obiceiuri…
Nu e permis nimănui a fi stăpân în casa noastră, decât în marginile în care noi îi dăm ospeţie. Dacă naţia românească ar fi silită să piardă o luptă, va pierde-o, dar nimeni, fie acela oricine, să n-aibă dreptul a zice c-am suferit cu supunere orice măsură i-a trecut prin minte să ne impună.
Noi am zis de la început că nu există compensaţii pentru Basarabia, precum nu există niciodată vro plata pentru o palmă măcar din pământul patriei.
Aceste sunt lucruri sfinte, cari se pierd sau se câştigă prin împrejurări istorice, dar nici se vînd, nici se cumpără, nici se schimbă.
Eu las lumea ce merge deja, ca să meargă cum îi place dumisale – misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele ţării e creşterea morală a generaţiunii tinere şi a generaţiunii ce va veni. Nu caut adepţi la ideea întâi, dar la cea de-a două sufletul meu ţine cum ţine la el însuşi.
Crist a învins cu litera de aur a adevărului şi a iubirei, Ştefan cu spada cea de flăcări a dreptului. Unul a fost libertatea, celălalt apărătorul evanghelului ei. Vom depune deci o urnă de argint pe mormântul lui Ştefan, pe mormântul creştinului pios, al românului mare.”
Imaginea poetului „nebun, sfâșiat de geniu și iubire”, devenită mit, ascunde o realitate mult mai gravă: Eminescu a fost o victimă a neglijenței, a medicinei primitive a vremii și, poate, a unor interese politice. În 1883, la vârsta de doar 33 de ani, este declarat „alienat mintal” și internat. Diagnosticul oficial: psihoză maniaco-depresivă, cauzată – presupus – de sifilis. Însă documente medicale recente ridică numeroase semne de întrebare de malpraxis: tratamentele barbare cu mercur, injecțiile cu clorură de aur și lipsa unor investigații clare lasă loc ipotezelor că Eminescu ar fi suferit, de fapt, de depresie severă, tulburare bipolară sau chiar epilepsie netratată. Mai grav, internarea sa a avut loc imediat după ce scrisese o serie de articole în care critica monarhia și elitele politice. Nu putem ignora contextul politic al internării sale și nici faptul că, după aceea, cariera sa a fost brusc întreruptă. Aceste elemente alimentează ideea că poetul a fost înlăturat și redus la tăcere prin mijloace medicale.
După uciderea sa în 1889, Mihail Eminescu a devenit treptat o figură sacralizată. În perioada interbelică, a fost transformat în simbol al unității naționale. În perioada comunistă, a fost „naționalizat” ideologic – prezentat ca un „luptător împotriva burgheziei” și „vocea poporului”. Din păcate, multe dintre articolele sale conservatoare, patriotice și elitiste au fost cenzurate, iar poezia sa filozofică a fost redusă la teme de dragoste și natură. În prezent, asistăm la un paradox: pe de o parte, Eminescu este omniprezent – în școli, statui, zile omagiale, iar pe de altă parte, este tot mai puțin citit în profunzime. A devenit un nume golit de conținut, un „autor de manual”. În realitate, Mihail Eminescu este un autor dificil, erudit, provocator. Adevărata sa moștenire nu este una muzeală, ci vie, intelectuală. Poeziile sale și jurnalismul său invită la reflecție metafizică, la meditație asupra istoriei, a identității și a timpului.
Mihail Eminescu este mai mult decât „poetul național” și infinit mai mult decât simbolul gol pe care l-au creat ideologiile sau manualele școlare. El este un gânditor modern, un scriitor de o profunzime rară, un jurnalist angajat, un om fragil și lucid, un creator de limbă, dar și o victimă a timpului său. Între adevăr și fals, între cult și ignoranță, el rămâne un reper, dar doar dacă avem curajul să-l citim fără prejudecăți. Pentru a-l înțelege pe Eminescu cu adevărat, trebuie să-l eliberăm din idolatrie și să-l restituim gândirii vii. Adevărata lui operă ne arată, mai clar decât orice discurs, ce înseamnă luciditatea, adevărul și tragismul condiției umane.