Arthur Rimbaud (1854–1891), simbolul prin excelență al poetului revoltat, al geniului autodistructiv, își scrie toată opera majoră până la 20 de ani (!), după care abandonează poezia, considerând-o inutilă. El își „pierde” viața poetică și intelectuală prin slăbiciune, adică prin refuzul de a continua lupta interioară. Alege exilul, aventurile comerciale în Africa, viața de haiduc modern, departe de cultura și gloria pariziană. Versul său celebru „Par faiblesse, j’ai pierdut ma vie” rezumă perfect regretul sau constatarea aamară a unei decadențe personale și sociale, dintr-un amestec de dezgust, oboseală, slăbiciune de voință (ennui). Rimbaud a „pierdut” viața spirituală pe care ar fi putut-o avea. Rimbaud reprezintă, în plan simbolic, nu doar revolta împotriva convențiilor sociale, ci și căutarea absolutului, a libertății individuale totale, o libertate care nu putea exista sub regimuri totalitare.
La noi, Virgil Ierunca (vol. Antologia rușinii) și Monica Lovinescu s-au opus vehement comunismului românesc, însă atitudinea lor nu era una „naționalistă”, îngustă, ci se înscria într-o viziune europeană, o viziune care venea din tradiția intelectuală a Europei libere, mai ales din spiritul critic format în Franța iluministă și post-iluministă. Virgil Ierunca și Monica Lovinescu nu luptau doar împotriva unei dictaturi, ci pentru dreptul la autonomie interioară, la libertate de gândire și expresie, valori fundamentale ale Europei post-luministe, de sorginte franceză. Ei au criticat constant comunismul românesc, mai ales sub Nicolae Ceaușescu (cceaușism), care a degenerat într-un național-comunism de inspirație balcanică, rupt de marxismul original, și devenind o formă de dictatură personală combinată cu mitologii autohtone. În schimb, Comunismul european occidental (în special cel francez) a fost impregnat de idealurile Revoluției Franceze de la 1789 – libertate, egalitate, fraternitate – chiar dacă deformate ulterior în diverse direcții (republicanism radical, anarhism, socialism utopic etc.). Virgil Ierunca și Monica Lovinescu refuză compromisul cu totalitarismul de tip estic și se revendică din spiritul revoltei raționale, al gândirii libere caracteristic Franței post-Revoluție, cu toate riscurile de exil și marginalizare. Ei nu negau radical ideea de schimbare socială, dar refuzau orice schimbare care ucidea libertatea interioară. De aceea, critica lor nu era doar politică, ci profund morală și culturală, ancorată într-o tradiție europeană a spiritului critic.
Însă, în timp, se produce sciziunea dintre imaginar și reprezentare, în modul de înțelegere a libertății. În Vest, libertatea rămâne idealul suprem (chiar și atunci când este revendicată de stânga). În Est (și în România), sub pretextul comunismului, libertatea este sacrificată pentru ideologia statului totalitar. Acesta este contextul manifestării unei noi ideologii nocive. Corectitudinea politică (PC – political correctness) a apărut inițial ca un mecanism de protejare a grupurilor minoritare împotriva discriminării. Însă, în timp, s-au evidențiat mai multe derapaje și deficiențe fundamentale. În numele evitării ofensei, se ajunge adesea la cenzură. Gândirea liberă, esențială pentru progresul intelectual, este inhibată de teama de a greși politic. Se creează o auto-cenzură nocivă, în special în universități, presă și artă. Corectitudinea politică tinde să trateze simptomele, nu cauzele reale ale discriminării. Se schimbă cuvintele, dar nu neapărat mentalitățile sau condițiile sociale ale grupurilor dezavantajate. Se promovează o gândire unică: există „adevăruri acceptate”, iar opiniile divergente sunt imediat suspectate de rasism, sexism, intoleranță. Această tendință duce la radicalizare: grupurile de opoziție devin din ce în ce mai agresive, tocmai pentru că nu li se permite un dialog real. Ideea că toți trebuie să fie mereu protejați de „disconfort” intelectual infantilizează dezbaterea. În loc de a învăța să facă față ideilor incomode sau provocatoare, indivizii sunt încurajați să caute spații sigure (safe spaces) unde să nu fie „răniți” de opinii contrare.
Corectitudinea politică este recent folosită ca armă ideologică pentru a bloca dezbaterile despre imigrație, religie, minorități etc. Uneori, se creează un dublu standard: anumite grupuri pot critica sau ofensa, altele nu. Se produce, de asemenea, o eroziune a meritocrației. În unele contexte, pentru a evita acuzațiile de discriminare, criteriile de selecție (în educație, muncă etc.) sunt relaxate în funcție de apartenența identitară, nu de competență. Se înlocuiește meritul cu ideea de „reparare a injustițiilor istorice”, ceea ce poate genera noi nedreptăți. În esență, corectitudinea politică a pornit din intenții bune (combaterea discriminării), dar, când devine excesivă sau dogmatică, limitează libertatea de exprimare, deformează dezbaterea publică și creează noi forme de intoleranță sub masca toleranței. Astăzi, Europa este mai comunistă decât își imaginau ideologii ruso-evrei Marx și Engels. Manifestul Partidului Comunist de la 1848 are următorul incipit: „O fantomă bântuie Europa, fantoma comunismului„. Acum, Fantoma s-a întrupat și domină lumea transformată intr-un turn Babel modern. Adevăratul spirit care poate readuce armonia este dialogul intercultural și progres social nu pot exista într-un mediu unde oamenii nu mai au voie să gândescă liber și să discute deschis inclusiv subiectele delicate. Europa nu s-a născut dintr-un simplu amestec de populații și de imperii, ci dintr-o viziune spirituală asupra lumii.
Pentru teologul român Dumitru Stăniloae, credința – creștinismul trăit și interiorizat – reprezintă sufletul viu al Europei. Fără acest fundament, Europa riscă să devină o construcție materialistă, fără rădăcini și fără viitor. Și realitatea pe care o trăim confirmă aceste temeri din trecutul recent. Creștinismul a modelat valorile esențiale ale Europei: demnitatea persoanei, libertatea interioară, ideea de dreptate și iubire. Civilizația europeană a crescut pe fundamentele Evangheliei, ale iubirii aproapelui și ale speranței în mântuire. Teologul Dumitru Stăniloae vede în spiritualitatea creștină energia creatoare care a dat naștere artelor, filosofiei, științei și chiar ideii de progres. În viziunea lui Stăniloae, secularizarea Europei (mai ales după Iluminism și Revoluția Franceză) a dus la o criză de sens. Europa, rătăcind între materialism, tehnicism și individualism, își pierde treptat identitatea profundă. Lipsa credinței în valorile transcendente a lăsat loc nihilismului și relativismului moral.
D. Stăniloae este, fără îndoială, cel mai fecund exeget, specialist în patrologie, moralist şi dogmatician ortodox român. A readus în circuitul ideilor doctrina palamită a energiilor dumnezeieşti prin lucrarea sa „Viaţa şi învăţătura Sfântului Grigorie Palama„. A publicat două tratate dehristologie, „Iisus Hristos sau restaurarea omului” şi „Iisus Hristos – lumina lumii şi îndumnezeitorul omului„. Totodată a dat o variantă românească a „Filocaliei” mult mai amplă decât cea greacă sau rusă. Alături de multe alte studii şi traduceri din opera lui Maxim Mărturisitorul şi din cea a lui Simeon Noul Teolog, D. Stăniloae a publicat şi lucrări de teologia culturii şi a specificului naţional.
În acest context, merită amintită nedumerirea Părintelui Stăniloae adresată lui Kalergi: „Cine garantează că în Statele Unite ale Europei cele câteva popoare mari, dacă nu se vor ciocni între ele în lupta pentru supremaţie, nu vor căuta să înlăture de la orice drepturi reale popoarele mici, nu vor căuta să le atragă mai mult în sfera lor de influenţă, nu le vor împiedica în orice mişcare de afirmare a lor?” (Dumitru Stăniloae, Naţiune şi creştinism, Editura Elion, Bucureşti, 2004, ediţie, text stabilit, studiu introductiv şi note de Constantin Schifirneţ, p. 98)
În ciuda criticilor aduse de progresiști, Stăniloae nu este pesimist: el vede în întoarcerea la credința vie posibilitatea unei renașteri europene autentice. Această întoarcere nu înseamnă o reîntoarcere în Evul Mediu, ci o regăsire a rădăcinilor sufletești într-o lume modernă. Adevărata Europa este o Europă a persoanei, a comuniunii, a iubirii — toate fiind posibile doar prin credință. Dumitru Stăniloae afirmă clar: fără credință, Europa se autodistruge. Adevărata misiune a Europei nu este dominația economică sau militară, ci mărturisirea vie a demnității persoanei umane prin iubire, libertate și comuniune, adică exact ceea ce credința creștină a insuflat de la început. Credința nu este o podoabă a Europei: este esența ei.
„Când realitatea divină e așa de aproape și așa de poruncitoare, când o știm cum e și ce vrea (importă cum e, ca premisă pentru conduita noastră, căci prin aceasta ne dobândim mântuirea, nu cum e, pentru a satisface curiozitățile cognitive), nu mai e loc pentru mituri. Cu o adorabilă nedumerire dl. Blaga a privit înciudat la creștinism, după ce a contemplat cu încântare hinduismul și apoi a învinovățit copilărește Europa creștină că nu e propice creerii de mituri. Dsa n’a înțeles cauza. A crezut că faptul se datorește numai îngustimii de suflet a Bisericii creștine. Cine are însă realitatea, nu mai simte nici o plăcere pentru surogate. E prea puternică experiența realității divine și prea clară ființa și voia ei în ce ne privește pe noi, prea serioase îndatoririle pe cari ni le impune ea, ca să mai recădem în zugrăvirile copilărești, cu mult inferioare și prea naive în raport cu modul în care ni se prezintă. Europa creștină se află în epoca de maturitate a spiritului, având de rezolvat problemele cele mai serioase ale umanității. Ea a depășit de mult epoca de somnolență copilăroasă a Asiei.„
(D. Stăniloae– Telegraful român, 1942)
monica lovinescu n.avea cum să se fi opus comunismului, pentru că Istoria n.a consemnat vreun atac al ei la rege şi aliaţii săi, incriminând actul fondator al comunismului în România: lovitura de stat de la 23 august „44.
anticomunismul ei a fost numai unul de paradă (ca al mai tuturor monarhiştilor), rezultat din calculul greşit al conspiratorilor autori ai loviturii, că sovieticii le vor rezerva regim preferenţial în urma „serviciului” de a.l demite pe mareşal şi de a pune România la discreţia URSS.