„Misiunea mea e să-i trezesc pe oameni din somnul lor dintotdeauna, știind totodată că astfel comit o crimă și că ar fi de-o mie de ori mai bine să-i las să doarmă mai departe, de vreme ce oricum, când se trezesc, nu am nimic să le propun.” – Emil Cioran
Într-o epocă marcată de tranziții brutale și reevaluări identitare, documentarul Apocalipsa după Cioran, apărut în 1995, anno mortis, a fost realizat de Sorin Ilieșiu după un scenariu de Gabriel Liiceanu, și constituie nu doar o operă cinematografică remarcabilă, ci și o incursiune profundă în labirintul interior al unuia dintre cei mai radicali gânditori ai secolului XX. Acest film documentar-interviu este o mărturie existențială, o confesiune lucidă și, în același timp, o reflecție asupra fragilității și nobleței unei vieți trăite împotriva sensului.
Filmările au avut loc în vara anului 1990 (18-20 iunie), la scurt timp după evenimentele traumatizante din România post-comunistă, mai ales mineriada din 13-15 iunie. Acest context politic tensionat îl marchează profund pe Cioran, care, deși retras în liniștea pariziană, rămâne conectat emoțional la țara natală. Imaginea mineriadei, a haosului și a regresului moral îl revoltă și îl întristează. Aceste stări de spirit nu sunt doar fundalul documentarului, ci și motorul său emoțional: ele reactualizează pesimismul său fundamental, oferind un cadru dureros pentru ultimul dialog al unui gânditor cu propria sa origine. Scenariul lui Gabriel Liiceanu oferă o arhitectură intelectuală riguroasă, în care fragmentele de interviu cu Cioran alternează cu imagini din Paris, din Rășinari (satul natal al filosofului) și cu secvențe de arhivă. Această structură colajată reflectă perfect natura fragmentară a operei cioraniene: nu există o poveste lineară, ci o serie de iluminări, reflecții, autoironii și contradicții. Regia lui Sorin Ilieșiu este discretă, dar expresivă. Camera nu invadează intimitatea, ci o respectă; nu interpretează, ci lasă spațiu gândirii. Imaginea nu e spectacol, ci decor pentru o minte care se expune în toată vulnerabilitatea ei. Cioran, deja slăbit și vizibil marcat de vârsta înaintată, vorbește cu o seninătate care frapează: o seninătate câștigată nu prin credință, ci prin epuizarea oricărei iluzii.
Apariția lui Emil Cioran în acest documentar este una paradoxală: fragil din punct de vedere fizic, dar extrem de lucid și ironic în discurs, el reușește să transmită o formă rară de forță intelectuală, una care vine din acceptarea neantului. Interviul nu este o demonstrație de act filosofic socratic, ci o destăinuire ultimă. Cioran vorbește despre România, despre ratarea istorică, despre suferință, despre Dumnezeu și despre imposibilitatea salvării. Nu oferă răspunsuri, ci înlătură, rând pe rând, toate întrebările care pot da iluzia unui sens. Una dintre cele mai emoționante secvențe ale filmului este aceea în care filosoful își amintește de mama sa și de faptul că, atunci când era copil, i-a spus că, dacă ar fi știut cât va suferi, nu l-ar fi născut. Cioran comentează cu o blândețe care demontează orice cinism: „Singurul compliment adevărat pe care l-am primit în viața mea.”
Titlul documentarului, Apocalipsa după Cioran, este revelator: nu este vorba de o apocalipsă în sens religios, ci de o despuiere totală a conștiinței, de un sfârșit al iluziilor. „Apocalipsa” lui Cioran este o formă de cunoaștere prin negație, o revelare a golului care se ascunde în spatele tuturor sistemelor de sens. Este un sfârșit fără mântuire, o iluminare fără transcendență. Documentarul are o valoare inestimabilă din mai multe puncte de vedere:: ca document antropologic și biografic, fiind singura filmare de profunzime cu Cioran, surprins într-un dialog autentic; ca mărturie intelectuală, pentru că oferă o sinteză vie a ideilor sale fundamentale, exprimată cu claritate, emoție și uneori cu un umor amar; și nu in ultimul rând, ca act cultural de recuperare: după decenii de exil și tăcere în România, filmul marchează reintrarea lui Cioran în conștiința publică românească, înregistrând reîntoarcerea simbolică a unui mare exilat.
Apocalipsa după Cioran nu este doar un film despre un filosof. Este o formă de gândire vizuală, o meditație asupra sfârșitului, asupra exilului, asupra identității. Este, în esență, o elegie filmică dedicată lucidității – acea luciditate dureroasă care nu distruge, ci purifică. Într-o lume care caută constant sensuri, eroi și ideologii, Cioran rămâne un anti-profet al lucidității absolute, iar acest documentar este probabil cea mai fidelă și mai emoționantă punere în imagine a unei vieți trăite sub semnul neantului. Împreună cu Ilieșiu și Liiceanu, Emil Cioran ne oferă, poate fără să fi intenționat, cel mai sincer testament intelectual al secolului XX
„Luciditatea, suprema sursă a suferinţei, este totodată teritoriul dintotdeauna al fanfaronadei sceptice. Cioran suferă că este lucid, că nu e insectă, plantă sau piatră, dar totodată e mîndru că e cel mai lucid ins din univers. Iar gîndul acesta despre sine, care apare din prima lui carte, îl însoţeşte toată viaţa. Luciditatea e blazonul lui de nobleţe, terenul sigur de pe care poate fi azvîrlit lumii întregi défi-ul lui. Şi atunci – moartea lui? Cazul lui Cioran atins de Alzheimer nu este cazul oricăruia dintre noi pe care viaţa, în imprevizibilul ei, îl împinge în teritoriul uneia sau alteia dintre maladii. Dacă Cineva, îţi spui, i-a urmărit discursul şi s-a hotărît să-i răspundă în felul limpede-întortocheat în care se răspunde la acel nivel? Dacă Cineva, jucîndu-se, i-a hărăzit un sfîrşit pe măsura gîndului lui, unul care să fie totodată mîntuire şi pedeapsă? Şi cum ar fi arătat acest sfîrşit, deopotrivă ironic, crud şi pedepsitor, care nu e lesne de imaginat de către minţile noastre? Pesemne că, rostit de un oracol, el ar fi sunat astfel: «Ai să suferi de ceea ce ţi-ai dorit mai mult şi ai să regreţi lucrul din cauza căruia ai suferit cel mai tare.» În traducere liberă: «Ai să suferi de in-conştienţa insectei, a plantei şi a pietrei şi ai să-ţi regreţi conştiinţa».
L-am păstrat în memorie cu acel rîs care-i lumina faţa, un rîs care dădea tonul şi care te îndemna să te contaminezi de bucuria lui, oarecum pe propria lui răspundere. În momentele acelea era sigur fericit pentru că, rîzînd, redescoperea copilăria ca pe o garanţie a paradisului şi ca depăşire, à rebours, a căderii noastre.“
(Gabriel Liiceanu)
