„Era ciudat, stăteam tăcuţi unul în faţa celuilalt şi am avut senzaţia pe care o mai avusesem odată sau de două ori înainte, că mă simţeam neaşteptat de aproape de el – nu era dragoste sau atracţie, sau simpatie de nici un fel. ci certitudinea că destinele noastre erau legate. ca şi cum am fi fost doi naufragiaţi pe o insulă – pe o plută – care nu doresc în niciun fel să fie împreună, dar care sunt totuşi obligaţi să fie împreună.”
(Colecționarul – John Fowles)
Spectacolul „Colecționarul” de John Fowles, în regia lui Alex Vlad, produs de Teatrul În Culise, găzduit la Teatrul Național București, se impune ca o experiență teatrală greu de uitat. Pe o scenă redusă la un subsol simbolic, două prezențe umane se confruntă, nu doar ca trupuri, dar mai ales ca sisteme de gândire. Teatrul devine aici un microscop moral, în care se disecă una dintre cele mai cumplite forme de violență: violența tăcută a posesiei. În „Colecționarul”, regia transformă romanul într-o cameră de tortură emoțională, dar și într-o scenă a imposibilității de a comunica între lumi opuse. Inspirat de romanul cult al lui John Fowles, spectacolul este un thriller psihologic, o coborâre lentă și tensionată în abisul unei minți obsesive, în timp ce asistăm la eșecul unei tentative de comunicare între două lumi fundamental diferite.
Fred Clegg, în interpretarea memorabilă a lui Dorin Enache, nu este un monstru dintr-un thriller hollywoodian. El e banal, aproape demn de milă. Un alt Lennie Small din Oameni și șoareci, distructiv în relaționarea cu anima. Un funcționar singuratic, neadaptat, tăcut și obsedat de ordine, care transferă fascinația pentru fluturi către o tânără femeie – Miranda – pe care o răpește, convins că astfel o poate „păstra” pentru sine. Jocul lui Dorin Enache e construit cu economie de mijloace: ochii lipsiți de lumină, glasul constant, aproape robotizat, gesturile rigide – toate creează un personaj pe cât de lipsit de farmec, pe atât de neliniștitor. În această lipsă de carismă stă de fapt puterea lui. Nu-l putem urî. Nu-l putem nici iubi. Doar observa, ca pe un colecționar de fluturi și femei, care trăiește în iluzia iubirii.
Patricia Ionescu, în rolul Mirandei, echilibrează perfect energia scenei. Ea aduce un personaj viu, strălucitor, vibrant în gândire și rezistență. Dacă el trăiește în liniaritate obsesivă, ea e contradictorie, pulsând între speranță și furie, între luciditate și teamă. Este captivă, dar nu supusă. Într-un spațiu în care corpul este blocat, Miranda găsește libertatea prin spirit, prin dialog, prin ironie. Ionescu navighează fin între registre – uneori vulnerabilă până la lacrimă, alteori rece și cerebrală, înverșunată în demnitate. Pentru Miranda, Fred devine Caliban, ceea ce rimează perfect cu lumea din Furtuna shakesperiană.
Regia – discretă, dar atentă – semnată de Alex Vlad, oferă spațiului scenic un caracter atemporal. Nu știm unde suntem, nu știm când. Ne aflăm pe Insula lui Prospero sau grota lui Barbă-Albastră? Tocmai de aceea e și mai tulburător. Este un „acum” perpetuu, care atinge și subiectul dramatic al abuzului fizic al bărbaților asupra feneilor. Regia păstrează fidelitatea față de tensiunea textului original, dar introduce subtilități vizuale și sonore care amplifică atmosfera: luminile reci, umbrele mișcătoare, fundalul sonor cu pulsații aproape organice, jurnalul care inundă gândurile personajelor – toate participă la crearea unui mediu în care pericolul e mereu iminent, dar niciodată exploziv. Decorul e redus la esențial: o cameră albă, sterilă, luminată artificial care accentuează senzația de laborator. Aici, relația dintre călău și victimă nu e doar psihologică, ci și simbolică. Este relația dintre o lume a celor care nu sunt văzuți și o lume a celor care refuză să coboare de pe soclul propriei libertăți. Un deținut și o prizonieră, fiecare în propria închisoare.
Spectacolul nu oferă izbăvire. Nu există catharsis. Nu există un răspuns moral clar. Totul e suspendat într-o neliniște subtilă, ca o insectă prinsă sub pahar: te miști, dar nu scapi. Mai mult, spectatorul este forțat să-și asume un rol incomod: martor tăcut al torturii psihologice. Devenim noi înșine colecționari de emoții extreme, de gesturi de cruzime, de tentative de salvare. Din acest punct de vedere, „Colecționarul” devine o meditație despre ceea ce înseamnă să „ai” un om. Poți să iubești ceea ce nu înțelegi? Poți să păstrezi ceea ce nu se lasă posedat? Poți să controlezi o ființă fără să o distrugi?
Colecționarul este un spectacol-oglindă care merită aplauze pentru optica regizorală și forța actorilor de a locui în personaje, pentru că ceea ce vedem pe scenă nu este doar o dramă redată scenic, ci un avertisment. Despre noi, despre felul în care privim, dorim și, uneori, distrugem ceea ce (credem că) iubim.