O liniște grea și un aer rece pătrundeau în peretele călduros al cafenelei. Fulgii dansau încet pe geamurile înghețate, iar lumina difuză din colțuri părea că nu poate sfida întunericul. Emil Botta a intrat fără un cuvânt, cu pași tăcuți, purtând o haină de lână, ca un om care cunoaște tăcerea lumii. S-a așezat la masa mea și a privit prin fereastra înghețată.
L-am privit și am început cu emoție.
– Domnule Botta, dacă ar trebui să definiți poezia, ce cuvinte ați folosi?
– Poezia este o rană deschisă. O forță care te cere să spui ce nu se poate spune, să scrii ceea ce este prea greu pentru gânduri. Este o formă de revoluție interioară. Poezia te face să îți privești viața dintr-o altă perspectivă, mai adâncă, uneori mai tulbure.
– În poeziile dumneavoastră se simte o prezență a singurătății, dar și o legătură cu lumea nevăzută. De unde vine acest sentiment de izolare?
– Cred că singurătatea nu este doar o absență, ci o stare de plenitudine interioară. Noi trăim în lumi paralele și uneori ne aflăm între două lumi, între realitatea cotidiană și lumea nevăzută, de care poeții sunt conștienți. Eu m-am simțit mereu în „neînțelegere” cu lumea. Poate că, în acest sens, singurătatea este o formă de descoperire personală.
– Cum v-a influențat teatrul în formarea dumneavoastră ca poet?
– Teatrul este un loc unde se întâlnesc multiple adevăruri și universuri. Aici am învățat că poezia nu este doar un act al scrisului, ci și un act al interpretării. Poezia poate fi trăită, spusă, arătată. Teatrul m-a învățat ce înseamnă să îți asumi un rol, chiar dacă ești doar un umil spectator al propriei tale vieți. Însă, teatrul nu a fost niciodată pentru mine un refugiu; mai degrabă o provocare, o întrebarea continuă despre natura ființei umane.
– Ați fost întotdeauna un om al contradicțiilor, un rebel al propriei voastre viziuni despre lume. De ce nu ați dorit să vă încadrați în norme?
– Normele sunt îngrădiri, iar eu am simțit mereu că poeții trebuie să fie liberi. Nu am vrut niciodată să fiu confortabil, pentru că asta înseamnă adormire. Poate că în tinerețe am fost tentat să mă răzvrătesc împotriva lumii din jurul meu, dar, pe măsura devenirii mele, am înțeles că adevărata revoltă este cea interioară, acea luptă continuă cu sinele. De multe ori, adevărul e neplăcut, dar trebuie să-l rostim pentru că, altfel, murim în noi înșine.
– De ce credeți că poeții au fost mereu priviți cu o oarecare suspiciune în societate?
– Pentru că poeții sunt cei care spun lucruri care nu se potrivesc cu liniștea colectivă. Într-o lume care vrea să fie văzută doar într-o lumină favorabilă, poezia devine un act de tulburare. Este periculoasă pentru că scoate la iveală adevăruri incomode, neîmblânzite. Poeții sunt, prin natura lor, incompleți. Iar acest „incomplet” nu place multora. Dar asta e frumusețea poeziei: ea nu caută răspunsuri, ci adâncește întrebările.
– Cum ați descrie relația dumneavoastră cu noua viață muritoare?
– Moartea este o prezență constantă în viața mea, nu ca o amenințare, ci ca o realitate inevitabilă, care face parte dintr-un ciclu. Întotdeauna m-am simțit ca un om care știe că va ajunge la un capăt, dar nu știe când. Nu am frică de moarte, doar de ceea ce las în urmă. Poezia mea este, în mod paradoxal, o modalitate de a înfrunta moartea fără să o accept, de a continua să mă simt viu chiar și atunci când nu mai sunt aici.
– Ați spus că poeții sunt cei care tulbură liniștea lumii. Într-o lume din ce în ce mai imersată în digital și consum rapid, ce credeți că poate face poezia? Poate ea să reziste în acest context?
— Poezia poate supraviețui în orice context, atâta timp cât există un dorință sinceră de a înțelege viața. Cred că există o contradicție aici – lumea modernă, cu toate formele sale de agitație și zgomot, face ca tăcerea să devină mult mai prețioasă. Poezia este o formă de revoltă subtilă. În loc să ne alăturăm haosului, noi alegem să-l privim dintr-o altă lumină. Aș spune că poezia nu este doar o alegere, ci o necesitate. Aceasta ne permite să respirăm altfel, să ne întoarcem la esență. În fața digitalizării și a vitezei cu care trăim, poezia ne poate ajuta să învățăm să trăim mai conștient, să redescoperim ceea ce înseamnă cu adevărat să fim vii.
– Dar ce mai înseamnă iubirea pentru un poet ca dumneavoastră?
– Iubirea este o temă de neegalat în poezie, dar și o provocare continuă. A iubi, în înțelesul cel mai profund al cuvântului, înseamnă a fi vulnerabil, a fi expus în fața unei realități care poate fi crudă. Iubirea poate deveni o rană, dar și o sursă de inspirație, de sublimare. Nu este ceva care poate fi definit clar, pentru că nu există o iubire perfectă. De fiecare dată când iubim, iubirea se schimbă, se transformă. Poezia este, într-un fel, o încercare de a captura efemeritatea acestui sentiment. Poate că iubirea pentru mine este mai mult o idee decât o realitate concretă, poate pentru că în poezie totul este transformat de cuvânt. Iubirea devine o reflecție a dorințelor și fricilor noastre.
– În opera dumneavoastră, există mereu o conexiune între iubire și moarte. Credeți că moartea este inevitabilă și că iubirea, la rândul ei, are o limită?
-Moartea este inevitabilă în sensul că nimeni nu poate scăpa de ea. Ea este un fapt al vieții, dar, paradoxal, tocmai această limită face ca iubirea să capete un sens profund. Poate că iubirea este, în esență, o formă de a înfrunta moartea. O iubire care nu știe că va sfârși este o iubire care nu s-a înțeles pe sine. Cred că iubirea își găsește adevărata valoare atunci când este trăită conștient de impermanența ei. În final, totul este despre a fi prezent în fiecare moment. Ceea ce iubim este, de fapt, ceea ce trăim cu intensitate, chiar dacă știm că va dispărea la un moment dat.
– Există momente în care creați în mod conștient, cu intenția de a influența pe cineva? Sau creați pur și simplu, dintr-o necesitate personală?
-Creez pentru că am nevoie să o fac, nu pentru a influența pe cineva. Poezia nu este un mijloc de manipulare, ci o formă de auto-descoperire. Dar, desigur, poezia are o putere subtilă de a atinge pe cei care sunt deschiși să o înțeleagă. La început, poate că nu am avut niciun gând despre efectul poeziei asupra celorlalți, dar am înțeles ulterior că există o legătură între ceea ce scriu și ceea ce simt ceilalți. Nu poți să scrii dintr-o formă de egoism complet; trebuie să fii conștient de vibrația cu care răsună cuvintele tale în inima celorlalți. Dar aceasta nu trebuie să fie intenționată, pentru că atunci ai risca să trădezi autenticitatea procesului de creație.
– Care sunt provocările cele mai mari cu care se confruntă un poet în vremurile de azi?
– Provocările sunt, în mare parte, aceleași de-a lungul timpului. Poeții nu vor fi niciodată mulțumiți de lumea în care trăiesc, pentru că rolul lor este să semnaleze ce nu merge bine. Totuși, în prezent, am senzația că poezia a devenit o marfă în lumea aceasta consumistă. Poeții sunt adesea reduși la statutul de „producători” de cuvinte, fără a li se da importanța cuvenită. Este o provocare continuă să rămâi autentic, să nu cedezi presiunii pieței sau tentației de a deveni „populist”. Poezia trebuie să fie, mai presus de toate, sinceră. Dacă nu ești sincer cu tine însuți, atunci totul devine fals, iar cititorul simte asta. În fața acestei presiuni, provocarea unui poet este de a rămâne fidel viziunii sale, indiferent de vremuri.
– Care ar fi, în opinia dumneavoastră, cel mai important aspect al unui poet?
– Un poet trebuie să fie capabil să înfrunte viața așa cum este ea, cu toată durerea și frumusețea ei. Poezia nu trebuie să fie escapism, ci o formă de confruntare directă cu realitatea. Dacă vrei să fii poet, trebuie să fii capabil să vezi ce este dincolo de aparențe, să înțelegi esența lucrurilor. Poeții nu au luxul de a trăi în iluzii; ei trebuie să accepte adevărul gol, chiar și atunci când acest adevăr nu este confortabil. Cel mai important lucru pentru un poet este să aibă curajul de a fi sincer cu sine și cu lumea. Poezia este o formă de curaj.
– Cum vedeți viitorul poeziei în România?
– Poezia, ca orice formă de artă autentică, va supraviețui, dar nu fără sacrificii. Într-o lume din ce în ce mai dominată de zgomotul cotidian, poeții vor rămâne cei care aduc liniștea, vor fi cei care știu cum să îmbrace tăcerea în cuvinte. Poate că nu vom fi înțeleși imediat, dar, așa cum se întâmplă cu orice adevăr, poeții vor rămâne în memoria celor care vor ști să vadă dincolo de aparențe. În România, poeții nu au avut întotdeauna o viață ușoară, dar au avut mereu un sens, un scop, iar acesta va continua să fie transmis, chiar și în vremuri mai puțin favorabile.
– În final, ce ați dori să rămână despre dumneavoastră, dincolo de poezie?
– Mi-aș dori să rămână ceva simplu: că am încercat să dau sens cuvintelor, că am căutat în permanență să înțeleg ce înseamnă a fi om. Că am iubit cu intensitate, chiar și atunci când iubirea a fost nerealizabilă. Poezia este o mărturie a acestei căutări. De restul, nu mă îngrijesc. Poezia își va face loc, chiar și în absența mea.
Într-un sfârșit tăcut, Emil Botta a lăsat în urmă o umbră ce părea să se dizolve în aerul frigului. Așa cum el însuși părea să dispară în cuvinte, rămânând doar un ecou în mintea celor care l-au cunoscut.