„Ochii ploii” – o privire dincolo de cuvinte (eseu muzical-eminescian)

Dida Drăgan nu cântă, ci transfigurează. Ea nu interpretează, ci se metamorfozează permanent. Într-un singur glas, ea poate fi apă și foc, șoaptă și tunet, rugăciune și imprecație. Spectrul ei vocal se întinde de la baladesc la rock, de la liric la popular, de la incantație religioasă la strigătul pur al durerii. Din acest motiv, unii au spus – și nu fără temei – că a depășit chiar și aura Mariei Tănase. În interpretările sale, cântecul se preschimbă în Logos. Vocea nu doar rostește, ci întruchipează sensul. Dincolo de tehnică, de timbru, de registre, există ceva mai mult: o forță arzătoare, o flacără nestinsă. A asculta Dida Drăgan înseamnă a fi martor la o întrupare a energiilor primordiale, acelea care dau glas nu doar unei persoane, ci unei întregi lumi.

Omul și interpreta Dida Drăgan nu se completează mai bine, armonios și luminos, precum în incantația muzicală „Ochii ploii”. Poezia Didei Drăgan – care, ironic, vine dintr-o voce rock, gravă, sfâșiată – nu e doar despre ploaie, ci despre sufletul în căutarea iubirii. Despre un om care stă singur, la marginea propriei vieți, și se uită la cer, căutând în ochii ploii ceva ce n-a găsit nicăieri altundeva. Balada „Ochii ploii” nu descrie doar lacrima din Ceruri. În text și interpretare avem o privire divină, care te vede așa cum ești: gol, obosit, poate înfrânt. Sunt ochii lui Dumnezeu, dar nu un Dumnezeu distant, de icoană, ci unul care plânge cu tine. Ploaia asta nu doar udă asfalturi și oameni, ci alină și curăță, ca și cum cineva acolo sus ar vrea să-ți spună că tot ce e greu, tot ce doare, are un rost. Că nu suferi degeaba. Ploaia în versurile ei e vie: țipă, se lovește de asfalt, te străpunge. Nu te iartă, dar nici nu te lasă la pământ. Te face să te oprești, să taci, să simți. Ca o rugăciune fără cuvinte. Ca atunci când nu mai știi ce să zici și doar ridici ochii spre cer, așteptând un semn.

Ochii ploii, ochii ploii,
Mă săgeată ca strigoii,
Ochii ploii cad duium,
Și se sparg țipând în drum…

Dida Drăgan scrie și interpretează cu dor și durere frumoasă, care nu urlă, ci șoptește. Nu se victimizează, dar nici nu fuge de suferință. O privește în față, o lasă să o inunde. Și asta e, de fapt, forța poeziei sale. Acolo, în pâinea ruptă și în florile de Sânziene care plouă peste suflet, e totul: jertfa, iubirea, golul, speranța. Așa cum în ochii unui om poți vedea mai mult decât în toată viața lui, așa sunt și „ochii ploii”: esența unei vieți trăite cu ochii deschiși spre cer. Și, undeva, dincolo de toată durerea asta, există o promisiune. Că, după ce ploaia cade și spulberă tot, rămâne ceva curat. Poate chiar un nou început.

Și în stingerea de-o clipă,

Grea privire se-nfiripă,

Într-o poamă, de-o culeg,

Ochii ploii se aleg…

Ascultând continuu, în buclă, starea muzicală transpusă excepțional la nivel vocal, nu poți să nu pui „Luceafărul” eminescian lângă „Ochii ploii”, într-o îngemânare muzical-lirică și atemporală. Stilistic, apropierea dintre cele două creații  este tangențială, chiar concentrică. Mihail Eminescu descrie o iubire care nu se poate întâmpla. Hyperion e prea sus, Cătălina, prea jos. Unul e lumină rece, celălalt carne și dorință. Iar între ei e o prăpastie. Când citești Luceafărul, simți acest gol între lumi, acea Iubire ca un vis frumos, dar imposibil. La Dida Drăgan, în schimb, durerea nu vine din distanță, ci din prea multă apropiere. Aici nu există zei care refuză să devină muritori, ci un om care stă în ploaie, gol și deschis, în fața unei iubiri care e divină, dar prezentă. Nu vrea să cucerească nimic. Nu cere răspunsuri. Doar se lasă. Plouă peste sufletul lui și în loc să fugă, îl oferă. Îl rupe în două, ca pe o pâine caldă, și îl dă înapoi lumii.

Trag perdeaua unui gând,

Ochii ploii mă pătrund…

Rup în două pâine nouă,

Și în miez de pâine plouă

E ceva familiar în felul în care natura apare în ambele poezii. Numai că, în „Luceafărul”, natura e cosmică: galaxiile, cerul, marea, stelele. E un decor grandios, aproape mitologic, un spațiu în care omul pare mic și pierdut. La Dida Drăgan, natura e mult mai intimă: ploaie, pâine, flori de Sânziene. Nu e spectacol, e șoaptă în metamorfoze continue. Și totuși, în ambele cazuri, natura e vocea divinității. Dar, în timp ce Mihail Eminescu pare să spună că Dumnezeu (Demiurgul) e prea departe pentru noi – o lumină rece, frumoasă, dar inabordabilă –,  Dida Drăgan îl are pe Dumnezeu aici, în fiecare strop care cade pe obraz, în fiecare pâine frântă, în fiecare floare albă care răsare după durere. Nu e nevoie să-L cauți în stele. E deja cu tine, dacă știi să-L recunoști. Asta e poate diferența cea mai mare dintre cele două: în Luceafărul, distanța dintre om și divin e o barieră de netrecut. Iubirea e imposibilă tocmai pentru că vine din lumi diferite. În Ochii ploii, distanța există, dar nu mai e o prăpastie. Un astfel de moment se apropie de extaz. În clipa în care vocea ei se ridică, ea trece dincolo de granița esteticii și atinge sfera sacrului. Se petrece atunci o transsubstanțiere: ochii iubirii se prefac în flori de cais, durerea devine frumusețe, iar efemerul devine etern.

Florile de Sânziene,
Și-ale ochilor sprâncene,
Și câți ochi au fost uciși,
Sunt flori albe de caiși…

În expresie vizuală, live, „Ochii ploii” ne arată starea cathartică din versurile scrise și culese de Dida Drăgan. Videoclipul redă, de asemenea, umbrele, lumina difuză, în cadre lente, în timp ce Dida Drăgan este ipostaziată în centru, stând acolo, cu toată durerea ei, și  simțindu-se ca o zeiță, o preoteasă a ploii, ce emite vocal una dintre cele mai frumoase și fascinante interpretări din istoria muzicii de factură spirituală. Ploaia, pâinea ruptă, florile de Sânziene, ochii… totul pare simplu, dar te străpunge expresivitatea trăirii. Nu e un videoclip care îți explică ce să simți. Nu are subtilități emoționale. Dar dacă-l privești cu atenție, e plin de sens. E ca atunci când intri într-o biserică goală, unde nimeni nu predică, dar simți totuși o liniște care te pune pe gânduri. Videoclipul redă acest spațiu sacrosanct și taumaturgic.

Vocea Didei Drăgan este ca un rug strigând în ploaie. Ea nu interpretează. Ea trăiește fiecare vers într-o călătorie dincolo de trup. Instrumentalul delicat, aproape transparent o însoțește cu delicatețe și armonie. Pianul, chitara – toate sunt puse acolo nu ca să iasă în față, ci ca să susțină vocea eterică, multidimensională, ca o meditație pe muzică, urmată de o liniște care te încarcă. Și afli că harul nu vine doar prin minuni, ci și prin ploaia care cade pe tine într-o zi obișnuită. Și dacă te oprești puțin, o simți ca pe o îmbrățișare. Astfel, „Ochii ploii” (muzica: Florin Ochescu) nu e o piesă pe care o pui ca să te binedispui. E o piesă pe care o asculți când vrei să simți tot ce este revelat.

„N-am luptat pentru triumf. Am vrut și vreau să fiu altfel decât producția de serie, pentru care există chiar și rețete. Până-n ’90, artiștii se străduiau să fie mai profesioniști, dar după ’90 alții au hotărât cine, ce și cum să apară pe scenă. Credința mea e că, dacă un artist înțelege că e artist, își dă seama că numai el și Dumnezeu pot să hotărască ce va face.” — Dida Drăgan (interviu Cronica română, 1996)