Cuvânt înainte
Dragi cititori,
vă propun un roman gotic, care amestecă elemente ultramoderne (pentru anul 2025) cu evocarea unor epoci trecute. Scrierea are caracter ficțional și orice asemănare cu nume, oameni, întâmplări sau locuri este întâmplătoare. Personajele, replicile și situațiile reflectă ficțiunea și nu reprezintă opiniile autorului. Sper că veți citi acest roan cu aceeași pasiune cu care eu l-am scris.
Capitolul 1. Biserica din Azangarocha
Padre Caldeira mai apăsă odată clapa pentru nota do a orgii bisericii. Ascultă apoi cu atenție, dacă din ziduri răspunde vreun ecou. Oare pelambres mai erau acolo? Biserica din Azangarocha fusese ridicată acum două sute de ani, în adâncurile junglei. La construcția zidurilor participaseră indienii. Se povestește că un vraci adusese niște piei uscate, piei de om. Erau pelambres, pieile condamnaților. Li se dăduse să bea o fiertură care topea carnea și oasele, rămânea numai pielea. Dar această piele putea reveni la viață dacă era udată de ploaie, noaptea pădurea era străbătută de cârduri de pelambres care strigau și cereau răzbunare. Pe acestea vraciul le ținuse uscate, atârnate deasupra cortului, bătute de vânturi și fum. Dar dacă ar fi stat în uriașele vase de lut zidite în pereții bisericii, vase menite să îmbunătățescă acustica…oare pelambres nu ar fi auzit rugăciunile, nu ar fi putut dobândi iertarea? Și dacă în oalele de lut se va strânge apă? Umezeala asta care picura pe pereți? Sudoarea credincioșilor care nu-și puteau mărturisi păcatele? Oare atunci pelambres nu vor ieși și-i vor bântui pe cei vii? Un preot din vechime venise cu o idee, să monteze niște robinete la baza amforelor, mici vane care ieșeau din loc în loc din ziduri. În fiecare seară padre Caldeira strângea o cană de lichid tulbure pe care o turna la rădăcina copacilor din grădină. Erau niște jaborandi înalți, vechi de secole. Din frunzele lor lucioase se făceau medicamente, fierturi care-i făceau pe bolnavi să transpire, dar și să deschidă ochii asupra lumii de dincolo. Așa că prin gura unora din cei atinși de febră vorbeau pelambres. Își cereau odihna, foștii condamnați voiau ca pieile lor să fie arse. Alții voiau trupuri, carne, să mai poată alerga, să mai poată iubi. Uneori vocile damnaților se alăturau celor ale credincioșilor, sporeau puterea corului. Padre Caldeira mai apăsă câteva clape ale orgii. Nimic, niciun ecou. Unde erau pelambres? De câteva zile erau mânioși. Venise să se spovedească un politician. Mărturisise că el semnase hotârârea prin care mii de hectare de junglă trebuiau să fie arse, terenurile să fie date agriculturii. Focul urma să fie pus chiar la câțiva kilometri de biserică. Indienii nu puteau fi evacuați. Vor fi victime. Nimic de făcut, ăsta era progresul. Dar dacă padre Caldeira ar accepta o donație substanțială…oare Dumnezeu nu ar fi putut să-l ierte? Din pereți se auzise atunci un murmur surd, plin de mânie.
– Ce se aude? Ce e asta?
Și cerul a fost negru de fum trei zile, așa a rămas și acum. Credincioșii vin la slujbă, vin și spun povești înspăimântătoare, cu râuri ce dau în clocot și un pelambre ce a îmbrățișat o fetiță arsă. Copilei i-a crescut pielea la loc, s-a ridicat și a umblat. Dar nu mai era aceeași. Uite-o, padre, că a venit chiar acum la biserică, o aducem mai în față, vrea să-ți vorbească.
– Padre, ajută-mă să-mi găsesc liniștea, ceilalți pelambres au ars în adâncul pădurii, doar eu am rămas, am vrut s-o salvez pe fetița asta.
– Atunci rămâi, mai rămâi optzeci de ani. Dacă o lași carne vie, medicii nu o pot salva.
– Padre, eu mi-am omorât copilul! – strigă fetița. N-am vrut să-l las să trăiască într-o lume în care viracochas fac numai ce vor ei! Dacă mai învelesc fetița asta, dacă voi naște vreodată un prunc, îl voi omorî și pe el! Ce să fac?!
Padre Caldeira privi îndelung crucifixul altarului, apoi vorbi:
– Îmbracă haina monahală. Ne vom ruga cu toții!
Stareța mănăstirii i-a spus lui padre Caldeira că nu o pot primi deocamdată pe Maria ca novice, sunt prea multe care fug din oraș și vor călugărie numai ca să scape de mafie, dar preotul o poate ține ca servitoare pe lângă biserică, să stea fata la slujbe, să învețe cărțile sfinte, și, poate, peste câțiva ani… Avea să doarmă în sat, la o bătrână singură, să o ajute să țină gospodăria. Maria era harnică și nu vorbea prea mult. De fapt în sinea ei nu își zicea întotdeauna Maria, numele monahal pe care i-l dăduse padre Caldeira, ci Yara, femeia pelambre care îi dăduse pielea ei. Și nu doar pielea, ci și niște sâni mari, în formă de pară, care creșteau de la o zi la alta. Ce e asta, Yara? Devin prea repede femeie, mai vreau să fiu copil! Alte fete nu sângerează la vârsta mea! Este prețul vieții, Maria, cine se naște trebuie să zămislească prunci și apoi să moară. Nu nouă ne-a fost dat să alegem, ci celor care au trăit mult mai de demult… N-ai ce face, vei fi cuprinsă de dorință la mijlocul fiecărei luni, vei dori orice bărbat îți va ieși în cale. Chiar și pe padre Caldeira? Chiar și pe padre Caldeira, da! Așa am pățit și eu, acum mai trebuie să trec odată prin asta, dar mi-a fost milă de tine, așa cum zăceai în nămol, carne vie. Acum trebuie să trecem amândouă prin viața asta, dar nu te teme, eu am experiență, te voi păzi. Pielea e minciuna pe care o porți, să nu uiți niciodată asta! Acum hai și ascultă vocile bărbaților, vocile bărbaților pelambres a căror piele mucezește între zidurile bisericii. Nu ți se pare că glasurile lor se alătură orgii? Simți cum podeaua se mișcă, cum Pământul respiră? E ca o burtă caldă, iar noi suntem viermii ce caută adăpost în ea. Vrei un iubit adevărat? Atunci să îl eliberăm pe Sancho, e închis aici, în vasul ăsta de lut, îngropat în zid. Își plânge păcatele de sute de ani, la fiecare slujbă.
– Bine, Yara, dar ce trup va lua?
– Ce faci, fetițo, vorbești singură? Eu am zis că ar trebui să te vadă un psihiatru, nu e ușor să treci prin asemenea șoc.
– Iartă-mă, padre, cred că m-am îmbolnăvit puțin, nu tare, un guturai sau chiar o gripă, dar simt cum mă ia fierbințeala.
– Du-te acasă atunci. Nu-mi da și mie cine știe ce balauri!
Padre Caldeira stingea lumânările cu un clopot mic prins la capătul unui băț.
– Bea un ceai de jaborandi. Este leacul nostru pentru orice.
– Dar astfel ne amintim de suferințele celor de dinaintea noastră!
Preotul ridică din umeri.
– Așa și trebuie.
Ce bărbat să găsim pentru Sancho, Yara? Cum era Sancho, cum arăta? Padre Caldeia nu ar fi bun? Să aducem cumva aici molima aia care te lasă fără piele. Aia care te înroșești și te umpli de bășici. Apoi Sancho îl va îmbrățișa. Unde este? În care vas? La noapte scoatem cărămizile, spargem oala… Stai, nu te grăbi. Sancho nu era atât de înalt. Nici nu avea atâta barbă. Noul padre Caldeira se va simți stingher, spân și cu obrajii supți. Dar, mai cu seamă, Sancho era curajos. Nu renunța niciodată. Padre a pierdut, nu a luptat. Se păcălește că l-a găsit pe Dumnezeu, nu vezi? Nu e deloc sigur de asta, Dumnezeu când ți se arată nu lasă loc de îndoială. Nu vom putea iubi un asemenea bărbat. Și apoi, și apoi… Cică înainte de foc a venit la el un viracocha de la oraș și au pus totul la cale. Îl aud pe Sancho cum scurmă zidul cu unghiile, dar nu vrea un om slab, care nu a plâns niciodată pentru o femeie.
– Bine, padre, mă duc acasă.
Și ce facem, Yara? De unde găsim un bărbat pe care-l poate înveli Sancho? Pe care să îl poți iubi la fel de mult? Aici în sat nu e niciunul. Cu toții sunt speriați că nu au de lucru, că trebuie să emigreze, nu vorbesc decât de taxe, că nu au unde să vândă produsele… Și sunt gata să-și omoare mama pentru câțiva bănuți. De fapt nici nu mai gândesc ceva, atâta băutură au în cap. Votează cu cine le zice padre. Eu te-am îmbrățișat că mi-a fost milă de tine, fetițo, dar văd că mai ai ceva bun în suflet. Du-te la oraș, în capitală. Acolo vei vedea fel de fel de bărbați. Dacă găsești unul cât de cât bun, dar cât de cât, îl vei jupui. Pelambres te vor ajuta. Apoi îl vom aduce pe Sancho care îl va înveli în pielea lui. Și atunci, doar atunci, încă o dată, o dată în plus după atâta timp, un bărbat adevărat va face dragoste cu o femeie adevărată.
Maria l-a rugat pe padre să o trimită în capitală, să facă un curs de birotică. I-a spus că vrea să cunoască lumea, să vadă și alți oameni. Lisandro Caldeira s-a opus cu înverșunare, dar până la urmă a cedat. A pus-o totuși să jure că nu va avea niciodată relații trupești, oricât de mari ar fi tentațiile. Și că, măcar de câteva ori pe an, va reveni la biserica înconjurată de jaborandi. Asta pentru că totuși, cândva, va deveni călugăriță. Fata a revenit peste trei ani, dar nu singură, ci însoțită de un restaurator de fresce medievale, Rafael.
– Padre, voi restaura biserica. Are o valoare deosebită, picturile sunt din perioada colonială. O fac pe gratis, benevol, nu ne trebuie fonduri, proiecte, să aibă ăștia ce ne cerceta până ajungem în pușcărie. M-a convins fata asta frumoasă. Ne vom căsători vara asta! Cununia va fi aici, după ce voi termina treaba.
Padre Caldeira o privi atent pe Maria. Nu-i fu greu să-și dea seama că devenise femeie. Atât doar că Yarei nu-i plăcea cum făcea dragoste Rafael. El mângâie, nu apucă, își cere scuze cu privirea, o întreabă dacă totul e bine. Mie-mi trebuie un monstru, măi fetițo! Care să mă sfâșie! Pleacă, Yara, pleacă! Rafael mă spală cu palmele lui calde. Poate voi putea trăi fără tine!
Pictura era în stil local, cu figuri alungite și distorsionate. Peste tot erau martiri indieni, bătuți, dezbrăcați, unii cu pielea jupuită. Dintre toți, se distingea figura unui bărbat cu mușchi proeminenți, ai cărui orbite albe priveau în sus, către o cruce pe care nu era încă răstignit nimeni. Cei din jurul lui nu îl priveau, aveau fețele întoarse. În spatele acestei picturi era amfora ce adăpostea pielea uscată a lui Sancho. Nu a fost o întâmplare. Yara îi știa povestea. Sancho era indian, dar a fost luat de viracochas, botezat și făcut soldat. Mai exact călău militar.
Fusese învățat de mic să tacă, să ucidă, și să nu se roage niciodată. La porunca bisericii, de fapt a cavalerilor Ordinului, a executat vraci și femei necurate din selva. Dar după un timp a început să audă vocile celor pe care i-a ucis. A fugit din fort și s-a dus la tribul său, cerând iertare. Dar iertarea nu i-a fost acordată. L-au făcut pelambre. Pictorul bisericii a asistat la ritual și l-a reprezentat mai târziu pe Sancho așa cum îl văzuse în ziua aceea: un bărbat cu ochi albi, ce se topeau pe măsură ce treceau clipele, dar încă căutau pe cineva care să-i spună cu ce a greșit. Și l-a pictat exact lângă vasul mare de lut care, îngropat în zid, sporea acustica bisericii. Știa că acolo zace și pielea uscată a lui Sancho, buzele cu tatuaje albastre se vor ruga încet pentru iertare, și asta doar dacă va ajunge la ele chiar puțin din sudoarea celor care se perindau prin biserică, puțin din ploile ce biciuiau pădurile, doar puțin din lacrimile copiilor. Nu era lăsată prea multă umezeală, padre Caldeira deschidea zilnic vana de la baza zidului și apa mâloasă și plină de păcate era aruncată la rădăcinile copacilor din curte. Pentru că altfel, dacă pielea lui Sancho ar fi absorbit prea mult din picăturile întoarse din valuri și din frunze, s-ar fi umflat sub forma foștilor săi mușchi și pelambre ar fi spart amfora cu tot cu zid. S-ar fi alăturat celorlalte piei rătăcitoare care cereau răzbunare, care cutreiereau noaptea pădurile umede. Așa, doar jaborandi îi știau durerea, ceaiul din frunzele lor alunga febra dar dădea și viziuni înfricoșatoare. Padre Caldeira, Lisandro pe numele său de botez, știa că arborii uriași din gradină poartă în foșnetele lor strigăte de groază, dar urma acest ritual transmis de la un preot la altul, pentru că așa îi învățaseră vracii indieni. Că doar jaborandi mai pot îmblânzi durerea apei. Dacă o aruncă oriunde în altă parte pe pământ, vor fi cutremure. Dacă o aruncă în râuri, peștii vor muri și se vor abate molime. Și nu orice boală, ci temuta espundia. Femeia cu față din apă clocotită care arucă cu stropi pe tine până te lasă doar carne vie. Că doar pelambres își vor trupurile înapoi! Bărbații vor trupuri de bărbați, femeile trupuri de femei. Cei care au fost mulțumiți de viața lor vor corpuri care să le semene celor vechi, ceilalți unele mai bune. Yara a găsit-o pe Maria, fetița arsă în incendiu. Nu i-a convenit un trup mic și o minte de copil, dar știa că după ce o va înveli îi va da mult din ea. Și sânii mari, și coapsele lungi și netede, și părul lung până la șale. Și acum prostuța asta vrea să-l păstreze pe Rafael așa cum este. Mai mult fetiță decât bărbat. Păi dacă ar fi fost în locul lui Sancho ce ar fi făcut domnișorul ăsta care știe doar să se uite pe telefonul mobil? Ar fi avut el curajul să se întoarcă la trib, să-și recunoască greșeala? Ar fi mânuit sabia cu atâta înverșunare? Doar așa ne-am și cunoscut, într-o luptă. Eu eram tânără, dar inițiată în ritualuri de vindecare. Iar soldații au atacat pueblo. Sancho a venit să ardă altarul în care sălășuiau spiritele strămoșilor. Nu l-am lăsat, l-am lovit cu sulița, dar el m-a dezarmat și m-a strâns în brațe. Ne-am iubit apoi în secret, mulți ani, între două lumi. Am născut copilul lui, dar când Sancho a fost transformat în pelambre, l-am ucis. Am mințit, l-am omorât nu ca să nu fie luat de virachochas și să ajungă unul dintre ei. M-am temut că Sancho va scăpa cumva de uscăciunea fumului și îi va lua trupul. Să trăiască mai departe prin el. Ar fi fost în stare. Mai ales că dragul meu băiat promitea să crească tot atât de puternic ca tatăl său. Mai avea și ochii învăpăiați ai lui Sancho. Și ce soartă ar fi avut? Jupuit, ars de viu, sau bolnav de espundia. Lăsat carne vie. M-au prins, m-au legat și m-au făcut și pe mine pelambre. Dar nu m-au dus să fiu închisă între zidurile bisericii. Soarta asta au avut-o doar cei care au trădat, care i-au iubit pe viracochas. Să asculte la nesfârșit cântece și pilde pe care nu le înțeleg. Nouă, celorlalți, ni s-a mai dat șansa de a regăsi drumul spre carne. Putem lua trupuri care suferă fără să se căiască. Așa au hotărât Cei Bătrâni. Oamenii triburilor se păzesc de noi să nu aducem foc sau espundia. Dar oricum nu le-am lua trupurile. Ei știu să iubească. În schimb, viracochas ce trăiesc astăzi în orașe… Chiar și acest Lisandro Caldeira! Dar cine are nevoie de brațele sale slăbănoage? În schimb, Rafael Mendiarte ar putea foarte bine să fie învelit de pielea lui Sancho. Taci, Maria! Nu tu l-ai pus să se ducă la sală? Așa, pentru sănătate, dar Sancho va ști să folosească altfel mușchii ăștia. Așa că hai, nu te uita, padre, nu te uita că iau acum puțină apă tulbure de la robinetul de sub grupul de martiri cu piele roșie. Și nici tu, Rafael, nu te uita cum o vărs în balta asta asupra căreia cade umbra ta. Deocamdată nu trebuie o molimă, e suficient să te îmbolnăvești doar tu.
– Ei, cum merge cu restaurarea, domnule Mendiarte?
– Ce să zic, padre! Oare chiar ăsta nu a avut ochi? Așa cred, deși mi se pare ciudat. Îl las și eu așa, nu-i fac pupile, pare că nu a avut niciodată.
Preotul se îndreptă spre orgă.
– Uite, am să cânt o piesă veche, scrisă de un călugăr de demult. Se zice că îi readuce parțial la viață pe pelambres ce așteaptă iertarea, pelambres închiși în ziduri. Poate că îți vor spune ei ce e cu acest personaj, dacă avea ochi sau nu. Nu acum, îți vor apărea în vise.
– Nu, te rog, padre, nu! Eu și așa am unele probleme, am făcut și niște ședințe la psiholog, te rog, nu mă tulbura! Dacă nu știi, nu știi, lasă!
– Sau bea puțin ceai de jaborandi, și în acele frunzulițe e o parte din misterul acestui loc.
– Nu! Ah, mai bine nu veneam aici!
Fără să mai comenteze, Lisandro Caldeira se așeză la orgă și începu să cânte. Sunetele grave ale orgii făceau ca apa să se condenseze pe pereții bisericii. E multă umezeală la tropice. Multă umezeală și o căldură sufocantă. Din ochii goi ai lui Sancho încep să se prelingă lacrimi. Deodată mâna vânoasă a indianului pictat o prinse pe cea a lui Rafael tocmai când acesta apropia pensula de frunzele de palmier de lângă el. Pictorului i se păru că aude, din zid, amplificat de vibrațiile orgii, niște șoapte guturale: No cambies nada, hombre blanco! Dar i se păruse doar. Nu e posibil așa ceva! Padre Caldeira începu să-și șteargă sudoarea de pe gât cu o batistă mare cât un prosop.
– Te las, Rafael, eu plec acasă. Nu mă simt în apele mele. Dacă vrei să mai pictezi, închide dumneata și lasă-mi cheia pe acoperișul porții. Așa se face la țară. Deși cred că nici tu nu te simți prea bine. Prea ai ochii lucioși. Ți-ai pus termometrul? Vezi că aici, în junglă, sunt niște boli de care voi, ăștia de la oraș, posibil nici să nu fi auzit!
Spre groaza tuturor, în ziua următoare pielea lui Rafael Mendiarte se umplu de bășici.
– Espundia, cine a adus blestemul?
– Să nu se apropie nimeni de el, du-te în pădure, străine! Să te trateze indienii! Hai, du-te, dacă nu, trag! – spuse un țăran negricios ce agita un revolver.
Rafael încercă să explice, cu voce slabă:
– Probabil că e vorba de leishmanioză, oameni buni! Nu se transmite de la om la om, decât în cazuri…
– Gura! Eu nu vreau să mor din cauza ta! Să știi că trag! – strigă un tip masiv cu o pușcă de vânătoare.
– Duceți-mă la spital! Se poate trata! Sunt prea slăbit să șofez, așa că vă rog…
– Gura am zis!
Și un glonț tras demonstrativ stârni praful lângă picioarele lui Rafael Mendiarte.
– Maria, nici tu nu mă ajuți?
Fata plecă ochii.
– Padre Caldeira, nici dumneata?
Preotul se înroși puternic.
– Mă voi ruga pentru tine, fiule, dar acum e mai bine să-i asculți pe acești oameni. E mai bine să te duci în junglă. Indienii te vor găsi, ei miros orice ființă. Au și leacuri. Hai, du-te! Eu mă voi ruga pentru tine.
Rafael scuipă către săteni, o mai privi o dată pe Maria, apoi se întoarse și porni cu pași mărunți și poticniți spre pădurea ce se vedea în depărtare. Mai bine ar încerca să se urce în mașină, dar aceasta era parcată dincolo de animalele cu arme care își ziceau oameni. Și oricum nu mai voia să trăiască. Probabil că îi vor vinde automobilul. Vor împărți banii și vor trage o beție strașnică. Cu padre în capul mesei.
În aceeași noapte biserica a fost vandalizată. Ușa de la intrare a fost găsită spartă. Fresca cu indieni torturați era distrusă, iar uriașul vas de lut ascuns în zidul din spatele ei făcut cioburi. Nici urmă de pelambre. Lisandro Caldeira căzu în genunchi. Lacrimile îi curgeau pe obraji și rostea rugăciuni cu voce scăzută. Greu de crezut că măcar o parte, cât de mică, a acestor lacrimi va ajunge vreodată la pielea plină de tatuaje a lui Sancho, care acum fugea în urma lui Rafael Mendiarte. Venele picioarelor, împrospătate deja de apa aruncată dintr-un ulcior de către Maria, se umflau de la mlaștina prin care alerga acum pielea indianului. Pictorul s-a întors și l-a privit netemător pe Sancho. Și-a desfăcut larg brațele și i-a primit îmbrățișarea. Acum voia și el să se răzbune.