Seara de 24 august 2025 a avut un aer de sărbătoare solemnă. Bucureștiul fremăta, iar Sala Palatului, recondiționată acustic, și-a deschis porțile pentru o nouă ediție a Festivalului Internațional George Enescu. Sala Palatului, cu monumentalitatea ei familiară, a redevenit locul în care, timp de câteva ore, Bucureștiul respiră odată cu marile capitale ale muzicii. Publicul – amestec de melomani fideli, artiști, studenți la Conservator și curioși atrași de prestigiul evenimentului – a fost martor la un parcurs muzical ce a reușit să pună în balanță inovația și tradiția, introspecția și spectaculosul.
Programul concertului de deschidere a fost alcătuit ca o poveste. Întâi, vocea contemporaneității: Concertul pentru orchestră opus 182 al lui Dan Dediu, ca o punte aruncată spre necunoscut, o arhitectură sonoră de 20 de minute care sfidează așteptările și invită la complexitatea istoriei muzicii. Această primă audiție absolută, scrisă modern, cu o claritate arhitecturală remarcabilă, a fost mai mult decât o demonstrație de forță compozițională: a fost un gest de încredere în prezentul creației românești. Cristian Măcelaru a știut să pună în valoare densitatea texturii orchestrale, alternanța dintre tumult și transparență, iar orchestra a răspuns cu o precizie care a făcut ca fiecare strat sonor să devină perceptibil și comunicabil la nivel sonor.
„Implicit, când ai o comandă care deschide un festival de talia Festivalului Enescu te gândești la muzica enesciană și, cumva, și muzica mea din această lucrare este impregnată de câteva gesturi muzicale pe care le găsim și la Enescu, de pildă unisonul. Concertul meu începe cu o melodie în unison ca un fel de reverență pentru ceea ce a constituit începutul multor lucrări orchestrale de Enescu și nu numai, chiar și camerale, această apetență pentru melodie și pentru unison.”
Dan Dediu
Apoi, strălucirea emoției depline: Concertul în re minor pentru vioară și orchestră de Aram Haciaturian. Și odată cu el, violonistul sârbo-francez Nemanja Radulović, cu pletele sale de artist romantic rătăcit prin secolul XXI, și cu vioara care parcă ardea în mâinile lui. Fiecare frazare muzicală a fost o flacără, fiecare sunet un zâmbet și o alinare deopotrivă. Haciaturian a devenit astfel nu doar o partitură, ci un cântec visceral despre dor, pasiune și frumusețe neîmblânzită. Dacă partitura lui Haciaturian poate părea pe alocuri convențională, interpretarea lui Radulović a reușit să îi redea prospețimea și intensitatea originară. Publicul a fost cucerit de această combinație de virtuozitate tehnică și sinceritate expresivă, iar dialogul dintre solist și orchestră a fost unul dintre momentele de vârf ale serii. De neuitat bis-ul inedit dintre Radulović și Măcelaru, îngemânare de stiluri și acorduri tandre, însoțite de zâmbete și aplauze febrile.
„Sunt fericit când pot împărtăși muzica mea cu publicul. Desigur, în țara mea, dar și atunci când muzica mea este ascultată în lume, mă simt binecuvântat să împărtășesc pasiunea mea cu oamenii. Cred că este foarte important ca toți artiștii să transmită un mesaj de frumusețe și pasiune și să aducă bucurie publicului. Acesta cred că este cel mai important rol al unui artist.”
Nemanja Radulović – https://www.romania-muzical.ro/articol/audio-festivalul-enescu-2025-interviu-cu-violonistul-nemanja-radulovic/3872131/15/2
În final, Poema română op. 1 a lui George Enescu a închis cercul magic. Lucrarea unui tânăr de 16 ani, dar plină de presentimentul unei vieți dedicate muzicii. E ca și cum Enescu însuși ne-ar fi făcut semn din tinerețea lui, spunându-ne că totul pornește din rădăcini, din cântul neamului, din poezia pământului. Sub bagheta lui Cristian Măcelaru, Poema a căpătat o dimensiune de rugăciune muzicală, sub aspectul partiturii, de confesiune sonoră completată multidimensional: de vocea actorului Marius Bodochi, care a adus textului și emoției o vibrație aparte, de dirijorul de cor Iosef Ion Prunner, așezând glasurile colective într-un echilibru perfect cu orchestra, și de regizorii multimedia Nona Ciobanu și Peter Košir, care au transformat muzica într-un spectacol vizual biografic (enescian). Proiecțiile multimedia ale lui Damian Ștefan au adăugat acea dimensiune imaterială, poetică, ce a făcut ca sunetul să fie nu doar auzit, ci și văzut, trăit ca experiență imersivă completă.
Ce rămâne din această primă seară atât de așteptată? O emoție densă, un amestec de solemnitate și bucurie. Festivalul Internațional George Enescu 2025 își începe șirul lung de concerte maiestuoase ca o experiență vie, o punte între generații, între artiști și melomani, între România și restul lumii. În liniștea de după, când ultimele acorduri s-au stins și aplauzele s-au temperat, iar publicul a rămas preț de câteva clipe suspendat între realitate și vis, am înțeles, ca în fiecare an, la fiecare deschidere, că Enescu se reîntoarce printre noi, ca o promisiune împlinită.
