Concertul de la Ateneul Român, susținut de Belcea Quartet și Leonkoro Quartet, a fost conceput ca o veritabilă explorare a genului cameral, privit în evoluția sa istorică. Programul a îmbinat lucrări aparținând unor epoci diferite – Beethoven, Mendelssohn și Enescu –, punând în lumină nu doar diversitatea stilistică a repertoriului pentru cvartet, ci și continuitatea dialogului dintre tradiție și inovație. Concertul a debutat cu două dintre Patru piese pentru cvartet de coarde, op. 81, compuse de Felix Mendelssohn în diferite perioade de creație. Acest repertoriu, mai puțin interpretat în public, nu se conformează rigorii cvartetului clasic, ci adoptă o formă fragmentară, ce prefigurează estetica „piesei de caracter” romantice (Charakterstücke). Din punct de vedere muzicologic, această abordare se situează la intersecția dintre tradiția mozartiană – vizibilă în claritatea tematică – și sensibilitatea romantică târzie, cu accente lirice și texturi polifonice. Interpretarea Belcea Quartet a subliniat tensiunea dintre rigoarea formală și fluiditatea expresivă, punând în valoare polifonia interioară și timbrul catifelat al ansamblului.
Al doilea moment major a fost Cvartetul de coarde nr. 16 în Fa major, op. 135 de Ludwig van Beethoven, ultima lucrare finalizată a compozitorului. Considerată de mulți comentatori drept un testament estetic, partitura este marcată de celebra întrebare inscripționată de Beethoven pe manuscris: Muss es sein? – „Trebuie să fie?” – urmată de răspunsul anagramat: Es muss sein! – „Trebuie să fie!”. Interpretarea cvartetului sintetizează două tendințe: revenirea la simplitatea clasică (în plan formal și tematic) și persistența unui limbaj armonic îndrăzneț, fragmentat, cu contraste dramatice. Leonkoro Quartet a interpretat lucrarea cu o energie juvenilă și incisivă, punând în lumină caracterul interogativ al motivelor, dar și umorul discret al compozitorului aflat la final de drum creativ.
Momentul culminant a fost Octetul în Do major, op. 7 de George Enescu, compus la numai 19 ani. Octetul enescian reprezintă o sinteză între romantismul târziu (cu evidente influențe franțuzești și germane) și un instinct arhitectural unic, personal. Lucrarea (tempouri: très modéré – très fougueux – lentement – mouvement de valse bien rythmée) este structurată într-o formă ciclică, în care motivele se transformă și reapar, construind o vastă catedrală sonoră. Această lucrare e, de asemenea, o hartă a emoțiilor de început: dor, entuziasm, visare, toate închegate într-un moment de pură claritate sonoră. Cele două cvartete reunite au dat viață acestei partituri cu o precizie remarcabilă: Belcea a adus maturitatea interpretativă, în timp ce Leonkoro a conferit prospețimea entuziastă, rezultând o tensiune creatoare între rigoare și elan.
Dincolo de programul ales, concertul a reprezentat un dialog interpretativ despre identitatea cvartetului de coarde. Mendelssohn a arătat versatilitatea formei; Beethoven, profunzimea existențială si versatilitatea pe care acest gen le poate atinge; iar Enescu, capacitatea cvartetului de a se extinde până la dimensiuni simfonice fără a-și pierde intimitatea. Întâlnirea dintre Belcea Quartet și Leonkoro Quartet poate fi comparată cu doi poli ai generațiilor camerale care s-au unit pentru a arăta că muzica, indiferent de epocă, se regenerează permanent prin interpretare. Împreună, cele două cvartete au conturat un dialog generativ – ca două izvoare care se întâlnesc și, în colaborarea lor, devin un fluviu de rezonanță. Festivalul Enescu a fost, astfel, cadrul perfect al redefinirii canonului cameral în raport cu sensibilitățile prezentului.