Binka Zhelyazkova s-a născut la 15 iulie 1923, la Svilengrad. În 1951 a absolvit regia de teatru la Institutul Superior de Artă Teatrală (VITIZ) din Sofia. După absolvire a început să lucreze ca asistent-regizor, iar mai târziu ca regizor la studioul de film „Boyana”. Binka Zhelyazkova este prima femeie regizoare din Bulgaria și una dintre puținele femei regizoare din lume, în anii ’50–’60, care au realizat filme de ficțiune. A lăsat în istoria cinematografiei bulgare șapte lungmetraje și două documentare, majoritatea cu o soartă aparte din cauza cenzurii de dinainte de 1989. Despre filmele ei, criticii spun că sunt capodopere, iar despre ea că a fost născută pentru regie, o creatoare înaintea vremii sale. Peliculele ei au fost primite cu mare interes și au câștigat premii la festivalurile de la Cannes, Moscova, Montreal, Berlin, Bruxelles, Cartagena, Karlovy Vary, Varna. Trei dintre cele șapte lungmetraje pe care le-a regizat sunt după scenarii de Iordan Radichkov — „Balonul captiv” (1967), „Piscina” (1977), „Marea baie nocturnă” (1980) — iar celelalte sunt după scenarii ale soțului ei, Hristo Ganev – „Viața curge liniștit…” (1957), „Și totuși eram tineri” (1961), „Ultimul cuvânt” (1973) și „Noaptea pe acoperișuri” (1988).
În istoria cinematografiei est-europene, puține figuri se ridică atât de paradoxale și totuși atât de coerente ca Binka Zhelyazkova. Ea rămâne una dintre cele mai radicale cineaste ale Europei de Est. Prima femeie regizor din Bulgaria postbelică, ea a semnat o filmografie redusă ca număr, dar monumentală ca intensitate. Numită „fata neascultătoare” a cinematografiei bulgare, Binka Zhelyazkova a fost perfecționistă atât în viața personală, cât și la muncă. Ținea ca totul să fie la linie: scenariul, lumina, camera, actorii. La filmări făcea adesea câte 12 duble, iar numele ei era simbol al profesionalismului și al inovației. Aproape fiecare film a fost lovit de cenzură, marginalizat sau recuperat târziu. Privite împreună, filmele ei nu compun doar opera unei regizoare, ci un rechizitoriu vizual împotriva falsificării memoriei. Binka Zhelyazkova a făcut parte din generația postbelică care a crezut că filmul poate fi un instrument al transformării sociale. A aderat la organizații comuniste în tinerețe, a studiat regie la Sofia și a început o carieră promițătoare în anii ’50, beneficiind de sprijinul inițial al statului. Dar tocmai acest sistem care i-a deschis drumul avea să fie și cel care îi va închide calea. Zhelyazkova și partenerul său de viață și de scenariu, Hristo Ganev, au devenit ținte ale cenzurii.
„O rebelă talentată, neconvențională și curajoasă, cu o soartă dificilă, lucrează împreună cu soțul ei, Hristo Ganev – scenarist și poet. Libere, originale și metaforice, multe dintre filmele lor sunt binevenite la festivalurile internaționale, dar în Bulgaria sunt înăbușite de cenzura totalitară”, notează criticii de film. O femeie de caracter care rămâne fidelă sieși și principiilor sale. Nu este o coincidență faptul că o numesc „Fierul” Binka.
Primul lor film major, Viața curge încet… (Животът си тече тихо…, 1957), sau inițial „Partizanii”, a fost interzis timp de aproximativ 30 de ani, fiind lansat abia în 1988. Această interdicție nu a fost un accident, ci un simptom al unei estetici care nu voia să se conformeze. În Viața curge încet…, Zhelyazkova și Ganev nu au oferit eroi monolitici, ci personaje în criză morală, idealuri în conflict cu realitatea. Statul, care cerea mitologie și uniformitate, a reacționat prin epurare și amânare. Pentru această peliculă, Binka Zhelyazkova a primit Premiul special pentru regie al Uniunii Cineaștilor Bulgari.
În următorul film, Am fost tineri (А бяхме млади, 1961), se omagiază rezistența antinazistă, dar printr-o viziune umană, empatică, cu personaje vulnerabile. Spre deosebire de debut, acesta a trecut de cenzură și a fost prezentat la festivaluri internaționale, unde a câștigat premii (Karlovy Vary). Totuși, în țară a fost supravegheat și parțial cenzurat. În același an, filmul a câștigat Medalia de Aur la festivalul de la Moscova (URSS), premiul pentru imagine (Vasil Holiolcev) și premiul pentru rol feminin (Lyudmila Cheșmedjieva) la prima ediție a festivalului „Trandafirul de Aur” de la Varna, precum și premiul pentru imagine la un festival din Praga (Cehoslovacia). În 1964, filmul a fost recompensat și cu marele premiu la Festivalul Internațional „Pantofii vechi” de la Cartagena (Columbia). În distribuție au jucat Dimitar Buynozov, Rumyana Karabelova, Anani Yavashev, Gheorghi Naumov, Dimitar Panov, Ivan Bratanov ș.a.
În 1967 ea realizează „Balonul captiv” (Привързаният балон), după „Încercare de zbor” de Iordan Radichkov, film interzis imediat după premieră. În documentele oficiale, motivul principal invocat a fost opțiunea regizorală de a înfățișa țăranii „prin prisma pesimismului”. Dar acest lucru nu a reușit să șteargă aparența unei capodopere – potrivit criticilor, cea mai bună adaptare cinematografică a operei lui Radichkov, o emanație artistică a sufletului bulgar. Filmul este o parabolă satirică despre caracterul național, despre „încercarea nereușită, dar continuă, de a zbura” a bulgarilor. În film joacă Gheorghi Kaloyanchev, Grigor Vațkov, Konstantin Koțev, Gheorghi Parțalev, Ivan Bratanov, Stoyanka Mutafova, iar vocea balonului este Kosta Țonev. Criticii au considerat pelicula cea mai inspirată și mai talentată ecranizare a lui Radichkov, numind-o „capodoperă alb-negru”. În Balonul captiv avem un balon care coboară într-un sat ceea ce devine prilej de grotesc și satiră absurdă. Filmul este considerat astăzi una dintre marile creații moderniste ale cinemaului bulgar. Atunci însă, aluziile politice la cultul personalității au dus la interzicerea imediată a peliculei. Retras după câteva proiecții, a fost redescoperit abia după 1989.
O explorare psihologică a relațiilor de putere și alienare o regăsim în Piscina (Басейнът, 1977), după scenariul lui Hristo Ganev, care obține Medalia de Argint la Moscova în același an, iar în 1978 premiul pentru regie al Uniunii Cineaștilor Bulgari la festivalul de la Varna. Mai puțin cunoscut internațional, filmul a fost privit cu suspiciune pentru lipsa de claritate ideologică. Zhelyazkova experimentează aici cu cadre statice și atmosferă tensionată, transformând piscina într-un spațiu simbolic al stagnării sociale. O întâlnire stranie, amuzantă, tristă și emoționantă între trei oameni, prinși într-un triunghi amoros neconvențional. Dar aceasta nu este o poveste intimă, ci un film dramatic, polemic intern despre om și timp, om și idei, credințe, idealuri.
Filmul Ultimele cuvinte (Последната дума, 1973), după propriul scenariu, cu versuri de Stefan Țanev, este plasat într-o închisoare de femei. Personajele își exprimă libertatea prin gesturi mici, culminând cu scena radicală în care își rad părul și râd în fața gardienilor. Critica implicită la adresa regimului și accentul pe experiența feminină l-au făcut extrem de incomod. Totuși, a fost prezentat la festivaluri (Cannes), fiind unul dintre rarele contacte ale Binkăi cu publicul din afara Bulgariei. În film apar Tsvetana Maneva, Doroteia Tonceva, Itzhak Finți, Nikolai Binev, Filip Trifonov. În 1974 a fost proiectat la Cannes, unde a stârnit un interes deosebit și aprecieri din partea elitei cinematografice mondiale. Binka Zhelyazkova a fost în centrul atenției nu doar pentru succesul filmului la public și specialiști, ci și ca singura femeie regizoare prezentă la festival. Filmul a primit Premiul I și Premiul pentru Cinematografie pentru Boris Yanakiev la Festivalul de Film Bulgar „Trandafirul de Aur” de la Varna, în 1973. Pentru „Ultimul cuvânt”, Binka Zhelyazkova a primit și Marele Premiu „Femina” la Festivalul Internațional de Film de la Bruxelles, în 1976. În „Ultimul cuvânt” se cântă melodia „Purtați-vă hainele cele noi, băieți”, cu muzică de Yuri Stupel și versuri de Stefan Tsanev, iar desenele din celulă sunt de Lika Yanko.
„Filmul Binkăi Zhelyazkova reprezintă o experiență intelectuală – o reflecție asupra evenimentelor rezistenței. În centrul narațiunii se află soarta unui grup de prizonieri comuniști condamnați la moarte. În jurul acestei intrigi laconic marcate, se construiește o structură estetică destul de liberă, pe calea asociativității libere… «Ultimul cuvânt» depășește cadrul unui experiment într-o sferă relativ stabilită. Este o căutare reușită, finalizată”, notează criticul de film prof. Ivaylo Znepolski.
O frescă densă despre tensiuni sociale și psihologice este Marea baie noctună (Голямото нощно къпане, 1980). Filmul a participat la festivaluri europene (inclusiv Veneția), dar în Bulgaria a avut parte de difuzare limitată. Filmul abordează, printr-o estetică intens vizuală, raporturile dintre individ și colectiv, dintre intimitate și supraveghere statală.
Un colaj de reflecții asupra dualității existenței o regăsim în documentarul Lice i opuko (Лице и опако / Partea luminoasă și întunecată a lucrurilor, 1990), lansat chiar în anul prăbușirii regimului. Filmul nu a mai fost interzis, dar a trecut aproape neobservat, eclipsat de turbulențele tranziției. Nani-na (Нани-на, 1990), film mai intim, centrat pe maternitate, memorie și fragilitate, deopotrivă metaforă a durerii, dar și a speranței în sistemul carceral al femeilor. Ca și Lice i opuko, a fost marginalizat, dar azi e privit ca parte a testamentului artistic al regizoarei.
După 1989, Binka Zhelyazkova nu a mai filmat, nu a avut apariții publice, iar starea de sănătate i s-a înrăutățit. A murit la 31 iulie 2011, la 88 de ani. Din 1987, Binka Zhelyazkova este fondatoarea și președinta KIVI – organizație caritabilă a femeilor cineaste din Bulgaria. Este laureată a Premiului Dimitrov (iunie 1962). A primit Ordinul „Republica Populară Bulgaria” (9 august 1983). În 1996, Binka Zhelyazkova este declarată chipul cinematografiei din Europa de Est. La 13 ianuarie 2007, ea și soțul ei, Hristo Ganev, sunt distinși cu Premiul pentru întreaga activitate în cinematografia bulgară al Ministerului Culturii. La 27 februarie 2008, primește Premiul pentru întreaga contribuție al Uniunii Cineaștilor Bulgari. În 2010, i se conferă titlul de Cetățean de Onoare al Svilengradului. În 2021, o secțiune specială a Festivalului Internațional de Film de la Salonic a fost dedicată creației Binkăi Zhelyazkova, iar în 2022, festivalul de film de la La Rochelle (Franța) a adus un omagiu primei femei regizoare din Bulgaria, cu o retrospectivă a operei sale.Filmele interzise sau marginalizate au fost recuperate după 1989, fiind prezentate la Cannes, Veneția, Karlovy Vary, Londra (Barbican), Thessaloniki, dar și în retrospective dedicate. Festivalurile au jucat un rol crucial: acolo unde regimul i-a impus tăcerea, arhivele și curatorii contemporani au redeschis dialogul. Problematicile filmelor sale sunt universale: tinerețe, dragoste, moarte, moravuri. Potrivit criticilor, filmele ei reprezintă un act de revoltă împotriva călcării în picioare a idealurilor, o rezistență față de cenzură și lipsa de libertate. „Libertatea pare să fie sensul suprem al existenței pentru Binka — libertatea și știința de a te folosi de ea”, spune actrița Tsvetana Maneva în 2006, în documentarul „Binka: să spui o poveste despre tăcere” de Elka Nikolova, documentarul care a repus numele ei în circulație internațională.
Pentru mine, urmărind filmografia acestei regizoare excepționale, alături de scenaristul ei – un spirit de o inteligență sclipitoare -, trăiesc o stare continuă de disconfort, de șoc estetic și moral, o permanentă reevaluare a ceea ce numim „capodopere”. Aceste mari opere, celebrate și canonizate, au devenit între timp monumente aproape intangibile. Dar tocmai aici intervine revelația: prin filmele acestei regizoare bulgare, reperele noastre se clatină, se zdruncină în temelii. Pentru că, în sfârșit, înțeleg ce am ratat: adevărul. Filmele Binkăi Zhelyazkova sunt cronica unui secol tulbure, artistic și ideologic: eroism și deziluzie, speranță și opresiune, lumină și umbră. Cariera ei, limitată numeric de cenzură, este de fapt vastă prin impactul moral și estetic. Fiecare film rămâne o luptă împotriva conformismului, împotriva uitării, împotriva unei istorii oficiale care încerca să reducă arta la decor ideologic. Astăzi, festivalurile și criticii reușesc să aducă aceste filme la viață, confirmând că Binka Zhelyazkova nu a fost doar „prima femeie regizoare din Bulgaria”, ci o conștiință estetică rebelă, o artistă care a transformat tăcerea în forță vizuală și interdicția în valoare universală. Astfel, Binka Zhelyazkova – care, odinioară, producea pentru un public restrâns și adesea interzis – își găsește astăzi, tardiv, un public larg, iar filmele sale sunt descoperite și reinterpretate de generații mai tinere în contextul adevăratelor intenții regizorale.
FILMOGRAFIE:
1. Zhivotut si teche tiho… aka Viața curge încet… (1957)
2. A byahme mladi aka Am fost tineri (1961)
3. Privarzaniyat balon aka Balonul captiv (1967)
4. Poslednata duma aka Ultimul cuvânt (1973)
5. Baseynat aka Piscina (1977)
6. Golyamoto noshtno kapane aka Marea baie nocturnă (1980)
7. Noshtem po pokrivite aka Pe acoperișuri, noaptea (1988)
8. Lice i opuko aka Partea luminoasă și întunecată a lucrurilor (1990)
9. Nani-na aka Cântec de leagăn (1990)
* Binka: să spui o poveste despre tăcere (2006) de Elka Nikolova
