În literatura română, Mihai Eminescu ocupă o poziție privilegiată: poet național, mit fondator și model canonic. Dar, în afara granițelor lingvistice ale românei, Eminescu devine un paradox: deopotrivă tradus și considerat „netraductibil”. Poezia sa, marcată de muzicalitate, profunzime filozofică și un lexic arhaizant, pune obstacole serioase oricărui traducător. Cu toate acestea, de-a lungul timpului, numeroși traducători străini – poeți, filologi, creatori – au încercat să recreeze în alte limbi universul eminescian. Fiecare versiune reflectă, în fond, nu doar o limbă străină, ci o altă viziune asupra poetului însuși.
În spațiul german, Eminescu a fost receptat relativ devreme, inclusiv datorită influenței sale formative (ex: studiile la Viena și Berlin). Traducătorul Georg Scherg, în volumul Gedichte (Editura Kriterion), a optat pentru o transpunere fidelă semantic și rezonantă fonic. Scherg traduce, de pildă, versurile din „Mai am un singur dor” cu un ton reținut și elegiac:
Ich habe nur ein letztes Ziel:
Im Schatten alter Bäume,
Am ruhigen, verlassnen Nil
Zu schlafen ohne Träume.
Această versiune surprinde delicatețea dorinței de moarte împăcată, pierzând poate contextul geografic românesc („marea”), dar păstrând gravitatea tonală. Christian W. Schenk, în ediția Der Abendstern, oferă un Luceafăr reinterpretat pentru publicul occidental, punând accentul pe tensiunea dintre eternitate și finitudine.
Franceza, limbă a raționalismului clasic dar și a simbolismului rafinat, i-a fost poate cel mai puțin naturală lui Eminescu. Totuși, Jean-Louis Courriol, în volumul Poésies (ed. Non Lieu, 2015), reușește o sinteză între claritatea expresiei și vibrația lirică. De exemplu, „Pe lângă plopii fără soț” devine în limba franceză:
Le long des peupliers sans pair
Je passais seul, en moi reclus…
Traducerea lui Courriol redă nu doar sensul, ci și singurătatea spectrală a eului eminescian, conservând un ritm ușor, dar melancolic. Aici, traducerea devine un act de re-poetizare, un discurs liric paralel, nu doar o transpunere.
În limba engleză, două nume se disting: Leon Levițchi și Corneliu M. Popescu. Levițchi, în colaborare cu Dan Duțescu, oferă o versiune filologică solidă în volumul Eminescu – Poems (Minerva), păstrând forma și conținutul:
“Living within your narrow world,
You know the luck that passes –
While I, apart, on heights unfurled
Feel cold and deathless.”
Corneliu Popescu, în schimb, realizează traduceri mult mai lirice și dramatice. Deși a murit tânăr, el este considerat de mulți cel mai inspirat traducător al lui Eminescu în engleză. Premiul literar internațional pentru traducere poetică îi poartă numele – un fapt simbolic, care arată cum traducerea devine memorie afectivă.
În Rusia, Eminescu a fost adesea „ajustat” pentru a servi ideologic. Traducătorul Serghei Vîgulov a popularizat versurile sale în perioada sovietică, punând accentul pe conflictul social și existențial. Totuși, chiar și în astfel de contexte, poezia lui Eminescu străpunge propagandisticul:
„Rege al mării, fiu de Soare” devine în rusă un motiv de izolare a geniului, nu de glorificare imperială.
Traducătorii în italiană (Rosa del Conte), spaniolă (Omar Lara), japoneză (Arima Akiko) sau ebraică (Ronit Melnick) arată că Eminescu este mai mult decât un simbol național – este un autor global, a cărui poezie transcende limba. Conte, de pildă, în studiul său dedicat poetului, vede în Eminescu un „geniu liric de structură europeană”, nu doar balcanică. Astfel, traducerea devine parte a receptării critice, nu doar act filologic.
Traducerile din Eminescu nu sunt doar dovezi ale universalității sale, ci și forme prin care opera sa supraviețuiește în afara granițelor limbii. Fie că este rescris în germană, franceză, engleză sau rusă, Eminescu devine un autor dialogic – un punct de întâlnire între lumi poetice diferite. Dacă „toate-s vechi și nouă toate”, atunci fiecare traducere este o nouă naștere a poetului în altă limbă, în altă conștiință, dar cu aceeași emoție de fond.
Primele traduceri din Eminescuau apărut în limba germană, Moses Gastera publicat în „Bukarester Salon” prima, traducere a poeziei „Făt Frumos din lacrimă”. Inordine cronologică urmează traducerile în limba italiană. în 1887Canini a publicat un sonet
De la întîiul volum Eminescuválogatott versei (Poezii alese), traducător Jékely Zoltán, apărut în 1947 la Budapesta cu prilejul Săptămînii culturii românești și pînă la ediții cum sînt EminescuKölteményei,apărut la București în 1966 (cuprinzînd 712 pagini) cu cele mai bune tălmăciri făcute de Áprily Lajos, R. Berde Mária, Dsida Jenő, Franyó Zoltán, Bajor Andor, Deák Tamás, Jánosházi György, Kacsó Sándor, Kányádi Sándor, Mjtényi Erik, Székely János, Szemlér Ferencz, Veress Zoltán și alții, Válogatott művei (Opere alese), Budapesta, 1967 în redactarea academicianului Köpeczy Béla și notele lui Gáldi László, printre traducătorinumărîndu-se și Kiss Jenő, Szilágyi Domokos, Tóth István și Veress Zoltán Legszebb versei (Cele mai frumoase poezii,București, 1968) în traducerea lui Franyó Zoltán se constată o continuă întregire și nuanțare a imaginii pe care cititorul de limbă maghiară o are asupra operei poetice eminesciene.
Bibliografii nu înregistrează traduceri din proza eminesciană înainte de anul 1946. Atunci apare A szél barlangja (Cuibul vîntului) în traducerea lui Bároky Zoltán (în Néplap, nr. 25). De abia peste 11 ani — o altă transpunere, de data aceasta fiind vorba de Bolond Calin (Călin Nebunul) în traducerea lui Bözödi György. Unele din aforismele lui Eminescusunt traduse de Beke György pentru revista clujeană Utünk (1966) în Igaz Szóapar apoi Arany, dicsőség, szerelem Aur, mărire, amor), Az első csók (Intîia sărutare) și Az árnyékom (Umbra mea),în 1964, Bălescu és utódai (Bălescu și urmașii lui) în 1969. Traducătorisunt Fodor Sándor și Dávid Gyula. De o importanță deosebită este apariția la Budapesta în 1967 a volumului Eminescu, valogatót műrei (Eminescu: Opere alese) unde este cuprinsă și o parte din cea mai valoroasă proză eminesciană și anume: Cezara, La aniversare, (Évfordulán), Sărmanul Dionis (Szegény Dionis) și Geniu pustiu (Szárnyszegett géniusz) primele trei opere fiind traduse de Jékely Zoltán, iar ultima de Szamosi István. Peste