Brudari Valentina, în dialog cu Vasilisk Donica

O fostă elevă (Brudari Valentina, elevă în anul I, Centru de Excelență în Informatică și Tehnologii Informaționale) mă intervievează:

1. Părinte Vasilisk, cum s-a născut dorința de a așeza pe hârtie gânduri, poezii și nuvele? E scrisul o formă de rugăciune pentru dumneavoastră?

2. Titlul cărții dumneavoastră, „Poteci spre ziua a șaptea”, este profund simbolic. Ce semnificație are „ziua a șaptea” în contextul volumului?

3. Pe cine ați avut în gând atunci când ați scris această carte? Cui i se adresează, în mod special, ‘Poteci spre ziua a şaptea?

4. În calitate de ieromonah, cum se îmbină viața duhovnicească cu cea de scriitor?

5. Cum ați ales temele nuvelelor? Sunt inspirate din experiențe reale, duhovnicești sau pură imaginație?

6. Credeți că literatura are puterea de a apropia omul modern de Dumnezeu, chiar și atunci când nu are o formă religioasă explicită?

7. Ce impact credeți că are arta vizuală asupra unei cărți spirituale?

8. Care este reacția care v-a emoționat cel mai mult din partea cititorilor acestei cărți?

9. Aveți în plan o continuare a acestui volum sau un alt proiect literar în lucru?

10. Dacă ați putea transmite un singur mesaj cititorului care vă descoperă pentru prima dată, care ar fi acela?

11. Ce înseamnă pentru dumneavoastră “ziua a șaptea” în viața personală, dincolo de titlul cărții? Este un ideal? Un loc de liniște? Un drum?

12. Mulți tineri vor să scrie, dar se tem să publice sau să se exprime autentic. Ce sfat le-ați oferi?

 

1. Ideea de a așterne pe hârtie gânduri nu se naște până nu o chemi, până nu o provoci, ca pe o taină adormită în tine. M-a încercat dorul scrisului încă din adolescență, la început timid, aproape inocent, asemenea unei flăcări abia pâlpâind. Apoi, odată cu vârsta coacerii, s-a aprins într-un rug, dar poate nici acum nu atât cât ar trebui, din pricina lipsei de timp pentru lectură, pentru acea lectură adevărată, cea care hrănește sufletul. Da, scrisul este o formă de rugăciune, așa cum a intuit doamna Doina Dabija, dar eu îl simt mai curând ca pe o continuare a rugăciunii – o rugăciune de miez de noapte, născută din tăcerea ce rămâne după ce cuvintele către Dumnezeu s-au spus. Este felul meu de a-L asculta pe Dumnezeu după ce El m-a ascultat pe mine în rugi.

2. Titlul este unul sugestiv, așa cum ai intuit, dar nu atât de greu de înțeles după ce citești cartea. Din tot ce scriu se subînțelege că lectura acestei cărți, și a altor cărți ziditoare de suflet, fie ele religioase sau pur și simplu artistice ce abordează teme religioase, poate deveni un drum, o cărare care duce la Dumnezeu. Ziua a șaptea este ziua Lui. Iar dacă de aici, de pe pământ, te deprinzi cu comuniunea cu El, vei ajunge sigur la El în ceruri, ,,acasă”, cum îmi place mie să spun. Potecile sunt înguste, sunt greu de parcurs, dar altfel nici nu se ia Împărăția Cerurilor. Cât despre „ziua a șaptea”, mă refer strict la ziua de Duminică, astăzi socotită de noi, creștinii, ziua Domnului și ziua a șaptea a săptămânii, de fapt, ea fiind cea dintâi.

3. Nu am avut în gând să dedic cartea cuiva concret. Ea se adresează tuturor celor care doresc să ajungă ,,acasă”, cum am menționat mai sus. Aș putea spune că aproape tot ceea ce scriu sunt ca niște predici nerostite, dar scrise, așa, ca să-mi îndeplinesc misiunea de apostol, că asta suntem noi, preoții. Scriu pentru toți cei care încă mai caută drumul spre ,,acasă”, adică spre Dumnezeu.

4. Nu aș putea spune că am o viață de scriitor după toți parametrii stabiliți, dacă sunt. Eu scriu ceea ce simt, scriu ceea ce-mi dictează Dumnezeu prin trăiri, prin experiențe, prin istorisirile unor oameni, poate anume că acest fapt, îmi este cel mai la îndemână pentru a scrie. Să fii ieromonah, astăzi, înseamnă să fii în mijlocul oamenilor, să trăiești cu ei, să suferi cu ei, să-i mângâi și cred că asta fac și prin ceea ce scriu. Scrisul e, poate pentru mine, o altă formă de slujire.

5. Cred că la această întrebare am răspuns deja, cel puțin parțial. Să știi că unele nuvele sunt inspirate din istorisirile unor oameni. Unele personaje au avut sau au prototipuri în cotidian, iar unele întâmplări sunt chiar trăiri personale. Altele sunt rodul ficțiunii, al imaginarului, dar toate au același scop: să-l conducă pe cititor spre „acasă”. Fiecare poveste e, de fapt, o potecă spre Dumnezeu.

6. Da, cred! Cred cu fermitate. Cel mai mult, omul modern are nevoie de astfel de literatură, pentru că îi lipsesc modelele, și aici mă refer la modelele veritabile, cele care promovează valori. Iar literatura, cu atât mai mult cea religioasă, pune în fața cititorului valori durabile, începând cu poveștile noastre românești, cu care am crescut cu toții, amintește-ți poveștile Sfătosului Bunic din Humulești. Din acele povești am învățat multe lucruri, pe care mai târziu le-am regăsit în Sfânta Scriptură și în scrierile Sfinților Părinți.  Vreau să cred, în acest context, că omul modern nu-L va uita pe Dumnezeu citind, mai ales citind literatură religioasă. Și, dacă e să privesc altfel lucrurile, aproape toți scriitorii români Îl au pe Dumnezeu – Cuvântul și învățătura Lui ca punct de reper. Fie că vor sau nu, devin, mai mult sau mai puțin, niște apostoli ai Cuvântului.

7. Omul a avut, de la începuturi, nevoia de a palpa, de a atinge, de a vedea cu ochiul propriu pentru a crede, pentru a se încredința. Ne amintim de Toma, care dorea să pună mâna în coasta Învățătorului, ca să se încredințeze că este El. De Petru și Ioan care au alergat la mormântul gol pentru a se încredința că Hristos a înviat. Cred eu că arta vizuală are un rol foarte important într-o carte, în general, dar și într-una spirituală. Imaginea poate fi o icoană a cuvântului. Așa cum icoana nu se privește doar cu ochii, ci se simte cu inima, tot așa și imaginea dintr-o carte religioasă trebuie să nască trăire, nu doar emoție estetică. Dacă ai observat, în cartea despre care vorbim sunt incluse lucrări grafice ale domnului Iurie Brașoveanu, minunate lucrări, care, deși nu au fost realizate special pentru această carte, o completează, ba chiar o povestesc, dacă vrei. Arta vizuală poate fi o lumină care pătrunde în inimă înainte de a ajunge cuvântul. Așa cum vitraliul lasă lumina să treacă prin culoare, tot astfel imaginea lasă Cuvântul să pătrundă mai adânc în suflet.

8. Cred că inițiativa ta de a-mi lua un interviu este, la moment, cea mai emoționantă reacție. Sigur că au mai fost și altele, de pildă, faptul că această carte a fost discutată la Atelierul de lecturi spirituale, un proiect național extraordinar de frumos și, zic eu, foarte eficient. Ai participat și tu la acel atelier. Dar să știi că aplecarea unor tineri ca tine asupra cărților religioase, și nu numai, mă emoționează enorm. Cred cu tărie că încă trăim atâta timp cât citim, ne hrănim cu Cuvântul, iar Cuvântul este Dumnezeu, și cine citește, se roagă fără să-și dea seama.

9. Consider acest volum doar un început modest și sunt convins că vor urma și altele, doar cu ajutorul lui Dumnezeu. Am anunțat public alte două proiecte la care lucrez, dar astăzi prefer să mă abțin de la detalii, nu pentru că aș fi sceptic, ci pentru că, de multe ori, le-am anunțat și n-am mai reușit să le duc până la capăt, mi-e și rușine că fac gălăgie ca butoiul gol, din fabula binecunoscută. Totuși, cred că cel care a pus mâna pe plug nu se mai oprește din arat, până nu vede ogorul înnegrit de brazda cuvântului, apoi semănat, și tot așa, până la rodul cel bun.

10. Citiți, citiți, citiți!

Scriitorul Jorge Luis Borges menționa ,,întotdeauna mi-am închipuit Paradisul ca pe o bibliotecă„, așa că și îndemnul meu e simplu: vrei în Rai? Citește! Începe cu Potecile spre ziua a șaptea și continuă cu toată literatura română, între timp, citește zilnic și din Sfânta Scriptură și, poate, vei trece și la ceea ce va mai scrie Vasilisk Donica.

11. O să încerc să fiu succint. Cred că ziua a șaptea este cea mai frumoasă zi din viața mea, este ziua când cerul coboară în inimă. În această zi mă împărtășesc cu Sfintele Taine, la Dumnezeiasca Liturghie. Este mai mult decât un ideal – este o zi de liniște, o zi în care simt că mă întorc încet ,,acasă”. Fiecare zi de Duminică este un pas spre acasă. Scriam într-o zi o frază: „Am văzut mai mulți oameni fericiți – se întorceau de la potir.” Dacă vrei, această zi este și ziua în care sunt fericit, iar eu cred că această fericire va dăinui în veșnicie.

12. Sfat?

Să citească. Să scrie. Să taie. Să arunce totul. Apoi, să o ia din nou de la capăt. Și, mai ales, să aibă un mentor în cele ale scrisului. E greu, de unul singur, să duci până la capăt un lucru. Cred că la scris e ca și spre cer, de unul singur nu faci treabă, cum ziceam cândva: în Rai, de unul singur, n-ai ce căuta. Așa e la scris,  e nevoie de solidaritate, de împărtășire și, cel mai mult, de încurajare. Dacă aveți încercări, împărtășiți-le celor mai mari, mari în ale scrisului,  desigur.

Succes și Doamne-ajută!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *