Motivul „Craiului ielelor”, prelucrat după celebrul Erlkönig al lui Goethe, a cunoscut un parcurs surprinzător în cultura română, devenind un spațiu de intersecție între folclor, interpretări critice și reflecții asupra specificului național. Puține poeme europene au cunoscut în cultura română o receptare atât de variată și de persistentă precum celebrul Erlkönig al lui Goethe. Fascinația pentru această baladă, în care magia, spaima și destinul se împletesc într-o scenă nocturnă memorabilă, a găsit în literatura română un teren fertil. De-a lungul a peste un secol, diverse voci literare, din epoci diferite, au adus la viață această baladă germană, filtrând-o prin sensibilitatea românească și suprapunând-o peste miturile locale, în special peste ființele magice ale pădurii: ielele.
Primele traduceri românești ale poemului apar în reviste de prestigiu ale culturii noastre moderne. Prima traducere cunoscută, Regele nălucilor, realizată de Grigore H. Grandea în 1868, aduce poemul în spațiul românesc prin tonalitatea romantică a epocii. Grandea explorează dimensiunea spectrală a personajului, accentuând atmosfera fantastică și neliniștea întâlnirii cu supranaturalul. Una dintre cele mai timpurii este Craiul codrului, în versiunea lui Nicolae Schelitti, publicată în Convorbiri literare în 1867, 1870 și apoi în volum, în 1888. Această traducere urmărește să adapteze textul german sensibilității romantice românești, punând accent pe misterul naturii și pe neliniștea care însoțește întâlnirea cu forțele nevăzute. La scurt timp apare o traducere aparte: Craiul Zefiru, semnată de Nicu Lazu și publicată în Aurora Română în 1882.
În 1892 și 1893 apar două traduceri sub titlul Craiul ielelor, una semnată de Ștefan Octavian Iosif, cealaltă de Sextil Pușcariu, publicată în Calendarul poporului din Sibiu. Aceste versiuni sunt esențiale pentru apropierea poemului german de folclorul românesc: figura lui Erlkönig este asociată cu ielele: duhuri feminine, seducătoare și periculoase, puternic înrădăcinate în credințele populare. Astfel, poemul intră într-un dialog natural cu tradiția autohtonă, fără a pierde tensiunea originară. În 1894, Grigore N. Lazu oferă o altă variantă semnificativă, Craiul aninilor. Prin legătura explicită cu arinii – copacii care apar și în titlul german („Regele arinilor”) – traducerea se apropie de sensul originar, dar păstrează o culoare arhaică specific românească. Tot în registrul traducerilor timpurii se înscrie și versiunea Craiul ielelor realizată de Gomez (V. Popovici) și publicată în revista Familia în 1900, versiune care apropie și mai mult figura lui Erlkönig de duhurile feminine din mitologia populară românească.
Traducerile continuă să apară în primele decenii ale secolului XX. Un moment important îl constituie traducerea semnată de G. Murnu și publicată în Convorbiri literare în 1906. Murnu, un filolog cu sensibilitate poetică și vastă cultură clasică, plasează textul în registrul solemn al baladelor populare, căutând echilibrul între fidelitate față de Goethe și integrarea atmosferei românești. În 1909, Al. E. Lăzărescu publică în ziarul Epoca traducerea Erlkönig (13 noiemvrie 1909, p. 1), una dintre cele mai fidele titlului și atmosferei originale. Spre deosebire de adaptările folclorizante, Lăzărescu rămâne aproape de textul german, optând pentru o redare serioasă, cu accente gotice, a poveștii goetheene. În 1921, sub pseudonimul Damost, apare în Universul literar (nr. 33, p. 2) o versiune puternic ancorată în imaginarul popular românesc. Traducătorul integrează cu naturalețe figura Regelui din Alun în sistemul demonologic autohton, într-o manieră ce conferă poemului o atmosferă pastoral-magică. Ion Ciorănescu (scriitor, lingvist, folclorist) oferă o traducere cu valoare literară reală, publicată în volumul Prichindel. Chipuri și priveliști. Întâmplări și istorisiri (1925), o carte pentru copii. În 1926, C. D. Verea propune o altă traducere, apărută în Adevărul Literar și Artistic, care nu doar reia tema, ci o și modernizează, oferind o versiune mai apropiată de sensibilitatea cititorului interbelic. În paralel cu aceste versiuni poetice, motivul a devenit un subiect de investigație critică. Mai târziu, Ion Sân-Giorgiu contribuie și el în Lirica germană contimporană, București, 1927, cu propria versiune, completând seria adaptărilor care au circulat în mediile artistice și academice.
În 1941, articolul „Sufletul românului în credințe, obiceiuri și datine” publicat în Convorbiri Literare încearcă să surprindă modul în care elementele fantastice din Erlkönig se suprapun peste imaginile demonologiei românești, în special asupra ielelor – ipostaze feminine ale naturii, periculoase, seducătoare și adânc înrădăcinate în imaginarul colectiv. Între 1943 și 1944, Ion Gherghel, în Gazeta Transilvaniei, publică trei studii amplu documentate: „Craiul ielelor la români – primele patru probe românești”, „Probele lui Șt. O. Iosif”și „Încercările din ultimele trei decenii”. Aceste articole urmăresc cu rigoare evoluția traducerilor și adaptărilor românești, comparând versiunile, analizând sursele, discutând gradul de fidelitate și, mai ales, modul în care fiecare traducător a interpretat figura Craiului: fie ca o întruchipare a răului, fie ca spirit seducător al codrului românesc. Pe o direcție complementară, studiul „‘Erlkönig’ în folclorul român?” publicat de T. Bănățeanu în Revista Fundațiilor Regale în 1944, analizează posibilitatea existenței unor echivalente indigene ale motivului, discutând analogii între Craiul ielelor și diferite spirite păgâne sau creștinate din mitologia locală. El plasează astfel balada într-un context mai larg, al circulației motivelor europene. Tot în registrul modern se înscrie și traducerea „Regele ielelor” de N. Argintescu-Amza, apărută în volumul Goethe, Poezia, Editura Univers, 1974. Această versiune recurge la o soluție semantică care îmbină fidelitatea față de sensul original cu integrarea în imaginarul mitic românesc, înlocuind „regele arinilor” cu „regele ielelor”, ceea ce face poemul mai accesibil și mai sugestiv pentru cititorul român.
Tema revine, în mod surprinzător, în literatura și critica postbelică. În 1971, Eugen Simion, în cronica „Michel Tournier și lectura semnelor” din România literară, reia motivul în analiza romanului Regele arinilor al lui Michel Tournier, un text modern care reinterpretează mitul lui Erlkönig în cheie simbolică. În 1996, Grete Tartler, în cronica „Jocul ielelor”, publicată în România literară, observă cum romanul lui Tournier reactivează imaginarul ielelor în mentalul românesc, creând un pod între folclorul autohton și mitologia germană.
Această polifonie de traduceri arată nu doar forța poemului lui Goethe, ci și vitalitatea literaturii române, capabilă să absoarbă și să recreeze, în forme noi, miturile literare ale lumii. Fiecare traducere, fiecare studiu sau cronică a adăugat o nouă perspectivă, adaptând figura lui Erlkönig la sensibilitatea românească. Astăzi, motivul rămâne un exemplu fascinant de dialog cultural, în care poezia, mitologia și critica se împletesc pentru a arăta cum un mit european poate prinde rădăcini într-un sol literar atât de fertil precum cel românesc.
„Cu vreo treizeci de ani în urmă, am tradus pentru un seminar de germană poezia lui Goethe, Erlkönig, care mi-a dat multă bătaie de cap, începînd de la titlu. Mi s-a părut că am găsit o soluţie originală, cînd, în loc de „regele ielelor“, am pus „craiul ielelor“, cel dintîi dintre aceste cuvinte fiind şi prea lung, şi prea săltăreţ, din pricina accentuării dactilice. Un coleg mi-a atras însă atenţia că ideea îi venise şi lui… Şt. O. Iosif şi mi-a mai făcut şi cîteva sugestii tehnice. Deşi puţintel enervat (et pour cause !), mi-am zis în sinea mea că individul scrie, probabil, versuri, ceea ce mă consola vagamente. Dacă din traducerea cu pricina s-a ales praful, intuiţia cu scrisul s-a dovedit valabilă. Fostul meu coleg este poetul de azi Horia Gane.”
(Nicolae Manolescu-România literară, 11 iunie 1976)
Regele ielelor
Dar cine gonește prin noapte și vânt?
Un tată călare cu fiul plăpând.
În brațe își ține copilul cuprins
Și brațul se strânge mai cald, într-adins.
– Obrazul, copile, de ce ți-l ferești?
– O, tată, pe-al ielelor rege-l zărești?
Tu nu-i vezi cununa și coada de vrac?
– Sunt neguri, copile, ce-n vânt se desfac.
„O, dragă băiete, cu mine nu vii?…
În jocuri voioase juca-vom zglobii!
Flori multe, pestrițe, se-nșiră pe plaur,
Iar maică-mea are veșminte de aur!”
– O, tată, o, tată, chiar el mi-a șoptit,
Al ielelor rege mi-a făgăduit…
– Te-alină, copile, ascultă-mi cuvântul,
Prin frunze uscate doar freamătă vântul!
„Vrei, dragă băiete, cu mine să vii?
Fecioarele mele cu drag te-or sluji,
Fecioarele mele în noapte-or cânta,
În dansuri și jocuri te vor legăna!”
– O, tată, în preajmă-ți să vezi tu nu știi?
Sunt iele, crăiese, pe plaiuri pustii.
– Iubite copile, privesc în zadar,
Sunt surele sălcii, cu frunzetul rar…
„Îmi placi, chipul tău mă ațâță… Ehei!
Te-oi lua dar cu sila, chiar dacă nu vrei!”
– O, tată, acuma mă strânge-nzecit,
Al ielelor rege nespus m-a rănit!
Părintele-n tremuri se-ntrece gonind,
Mai strâns prinde-n brațe copilul gemând;
Ajunge acasă de trudă învins,
În brațele sale copilul s-a stins.
(Goethe, Poezia, vol. I, editura Univers, 1974, pp. 86-87 – trad. N. Argintescu-Amza)