Problema raportului dintre folclorul românesc și balada germană „Erlkönig” a lui Goethe a stârnit interesul cercetătorilor încă din momentul în care N. Lazu a publicat balada „Craiul Zefiru”  în Aurora Română, an. II, Nr. 6, Cernăuţi, 1882, pp. 94-95 , prezentată ca o creație populară românească. Asemănarea izbitoare dintre această baladă și celebra poezie goetheană ridică inevitabil întrebarea: există în folclorul românesc un motiv asemănător cu „Erlkönig” sau ne aflăm în fața unei adaptări literare cu aparență populară Balada are următoarea notă a autorului :

„Această baladă mi-a fost povestită de un bătrân răzeş; uimit de asemănarea ce există între Craiul Zefir şi Erlkönig a lui Goethe nu am balansat de-a înzestra literatura noastră cu această baladă, având de normă la această lucrare, pe deoparte povestirea răzeşului, iar pe de alta de-a scrie balada în stilul societăţii de astăzi.”

Studiul publicat în Revista Fundațiilor Regale în aprilie 1944 urmărește exact acest fir de analiză, pornind de la genealogia motivului, continuând cu identificarea elementelor populare autentice și examinând corespondentele românești ale temelor nordice. Balada lui Goethe nu este o creație complet originală, ci rezultatul unui proces de transmitere și transformare culturală. Sursa ei îndepărtată se află în balada daneză din colecția Kjaempeviser, prelucrată apoi de Herder în „Erlkönigs Tochter” din Stimme der Völker. Totuși, între textul popular – unde figurează elfele și fiica regelui-elf – și forma pe care o cunoaștem azi în poemul lui Goethe există diferențe fundamentale. Goethe înlocuiește flăcăul din versiunea daneză cu un copil, elimină explicația mitică a morții (lovitura fatală a elfei) și mută accentul de pe supranaturalul real pe supranaturalul psihologic: copilul moare de frică, nu de intervenția magică a unui spirit. Astfel, balada devine, în esență, o creație cultă, nu o reproducere a unui motiv popular.

În contextul acestei tradiții complexe, balada „Craiul Zefiru”, redată de N. Lazu și atribuită unui bătrân răzeș, apare ca o surpriză. Subiectul, succesiunea scenelor, structura dialogului și finalul coincid aproape perfect cu „Erlkönig”. Singura diferență notabilă este extinderea textului la 13 strofe, față de cele 8 ale lui Goethe. Nota autorului, care sugerează doar „înzestra­rea literaturii noastre cu această baladă” pornind de la povestirea unui țăran, ridică suspiciuni asupra autenticității variantei. Analiza comparativă arată că „Craiul Zefiru” păstrează prea fidel structura goetheană pentru a proveni din tradiția orală românească. Chiar dacă „Erlkönig” nu își găsește o replică directă în tradiția românească, există totuși numeroase corespondențe între elementele mitice nordice (elfe, spirite feminine care dansează, răpesc și pedepsesc flăcăii) și universul românesc al Ielelor, Frumoaselor, Rusaliilor, Fetei pădurii sau Samodivei (din folclorul bulgăresc).

Studiul aduce o multitudine de exemple din etnografie, descântece și legende, demonstrând existența unor teme comune: atragerea și răpirea tinerilor de către spirite feminine; pedepsirea celor care refuză dansul sau dragostea lor, fenomen echivalent cu „lovitura la inimă” din balada daneză; moartea sau mutilarea logodnicelor tinerilor atinși de spiritele supranaturale, paralelă cu moartea miresei din versiunea originală populară daneză; însoțirea acestor ființe de o întreagă „familie” magică – tată, mamă, surori, la fel ca Erlkönigs Tochter și alaiul ei. Unul dintre cele mai puternice argumente că există totuși un paralelism profund între folclorul scandinav și cel român este prezența motivului „loviturii mortale” aplicate tânărului. În poezia daneză, fiica regelui elfilor îl lovește pe Oluf peste inimă. În tradiția românească, Fata Pădurii lovește cu nuiaua de sânge, despică pieptul și ia inima. Această corespondență nu poate fi pusă pe seama influenței lui Goethe, pentru că nu apare în poezia sa, ci în varianta populară daneză. Motivul e vechi, precreștin, comun mitologiilor europene. Așadar, cele două tradiții nu se copiază, ci se întâlnesc într-o arheologie comună a mitului.

Toate acestea nu demonstrează existența unui „Erlkönig românesc”, dar arată că substratul mitic necesar pentru apariția unei astfel de balade există în folclorul român, chiar dacă nu s-a cristalizat într-o formă identică celei germane. În plus față de folclor, studiul evocă și exemple din literatura cultă românească – nuvela lui D. Gane sau poezia aromână „Albele și Mușatele” de C. T. Belimace – unde apar tineri răpiți de iele, moartea subită după contactul cu ele, logodnice afectate de intervenția supranaturală. Aceste convergențe indică o continuitate și adaptabilitate a motivelor mitice în cultura română, chiar dacă ele nu reproduc exact scenariul nordic. Analiza comparativă conduce la o concluzie fermă: deși folclorul român conține aproape toate elementele mitice care compun balada daneză și varianta lui Herder, nu există o baladă autentic populară românească identică sau foarte apropiată de „Erlkönig”. „Craiul Zefiru” este, cel mai probabil, o prelucrare cultă inspirată direct din Goethe, și nu o transcriere fidelă a unei creații orale. Totuși, studiul arată limpede că putem vorbi despre un teren cultural comun, în care spiritele feminine nocturne, jocul ritualic, răpirea tinerilor și moartea magică se regăsesc atât în nordul Europei, cât și în spațiul românesc. Să notăm, în treacăt, că personajul inedit „codrul-crai“ din poezia eminesciană nu figurează între „craii“ din basmele românești (v. L. Șăineanu, Basmele Românilor) și nu este exclus ca el să-i fi fost sugerat poetului de „Craiul codrului“, adică modul liber în care Skelitzi traducea „Der Erlkönig“ (regele ielelor) în tălmăcirea, după Goethe, dată și în Cercetarea critică a lui Maiorescu.

De neignorat, de asemenea, o interferență literară evidentă: Mistrețul cu colți de argint  de Șt. Aug. Doinaș, unde poetul își construiește balada plecând chiar de la textul lui Goethe. În balada lui Goethe, cititorul descoperă o scenă dominată de teamă și tensiune: un copil bolnav călătorește prin noapte în brațele tatălui, fiind ispitit de o prezență supranaturală malefică: Craiul ielelor (Erlkönig). Copilul aude chemări seducătoare, promisiuni și șoapte pe care tatăl încearcă să le explice prin cauze naturale: vânt, frunze, ceață. Conflictul fundamental este acela dintre real și imaginar, dintre percepția copilului și raționalitatea adultului. Supranaturalul se dovedește însă real, iar finalul este tragic: atunci când tatăl ajunge la destinație, copilul este deja mort. Balada devine astfel un simbol al spaimei ancestrale în fața morții și al vulnerabilității omului în fața unor forțe pe care nu le poate controla. La Doinaș însă, raportarea la model se schimbă radical. Deși punctul de plecare este Erlkönig – poetul însuși mărturisind că balada lui Goethe a fost „punctul de plecare în creație” pentru Mistrețul cucolțideargint – textul românesc inversează structura narativă și sensurile profunde ale modelului german . Dacă în Erlkönig supranaturalul vine spre om, în Mistrețul cu colți de argint omul este cel care îl caută. Prințul levantin nu este o victimă amenințată, ci un inițiat al simbolurilor, „un halucinat al epifaniei”, convins că în adâncul pădurii se ascunde o creatură fabuloasă, în perpetuă transformare, „ce zilnic își schimbă în scorburi ascunse copita și blana și ochiul sticlos”. Astfel se naște principala opoziție dintre cele două texte: în Goethe, supranaturalul este amenințare; în Doinaș, este vocație. Copilul din Erlkönig este o ființă fragilă, predestinată pierzaniei, în timp ce prințul levantin este un căutător orgolios, intrând voluntar în „selva oscura” dantescă, un spațiu de probă spirituală. Prin urmare, dialogul dintre cele două texte arată modul în care literatura se hrănește din sine însăși și se reinventează permanent. Dacă în creația romantică supranaturalul zdrobește omul, în poemul contemporan omul îl caută pentru a se depăși. Astfel, Mistrețul cu colți de argint devine un omagiu adus tradiției și o demonstrație a forței creatoare cu care literatura poate reînnoi miturile vechi, păstrându-le vie semnificația în conștiința cititorului.

„Așa e bunăoară credința în zânele numite Ele, pe care n’o găsim nici la Romani și nici la Grecii vechi. Elele sunt fete frumoase sau femei pururea tinere, cari umblă prin aer sburând și cântând. Primăvara și vara, în nopțile cu lună, elele, îmbrăcate în alb și încinse cu bete roșii, joacă pe la fântâni și prin livezi în horă încheiată. Locul horei elelor e un cerc sau semicerc ce se vede adesea prin livezi, unde iarba e de o frumusețe rară și mai grasă ca în alte părți; numai când hora a fost proaspătă, iarba e galbenă, ca cum ar fi fost arsă de foc. Ele le pocesc pe aceia, care ar asculta la cântecele lor sau ar privi la jocurile lor, amuțind pe unii, orbind pe alții, luând unora mijlocul, altora mâinile or vreun picior, paralizându-i. Cu unii flăcăi și bărbați frumoși stau în legătură de iubire; gelozia lor e periculoasă. Ele au și puterea de a strămuta mintea la oameni; despre unul pe jumătate nebun se zice că „e luat din ele“. Elele au un împărat al lor (împăratul elelor: dan. ellerkongengerms. Erlkönig) și împărăție proprie (împărăția sau moșia elelor: germ. Elfenheim), fiind împărțite în mai multe seminții, precum: elele sau fetele câmpului (= Flurelfen), elele pădurii sau fetele codrului (= Waldelfen), elele vântului sau vântoasele (=Waldelfen), care cu o repeziciune uimitoare străbat lumea întreagă, de la un capăt la altul, provocând furtuni și gonind noaptea prin aer vârcolacii, apoi elele casei (= Hauselfen) și elele apelor (= Wasserelfen).”

Anuarul Institului de Istorie, 1924

CRAIUL ZEFIRU – cules de Nicu Lazu

Prin văile-ascunse de-o ceaţă profundă
Se duce călare pandurul bătrân;
Cât ziua declină şi ’n codru s’afundă
Cu grijă reţine pe micu-şi la sân:

– Ascultă Miroane, tu tremuri, ţi-i teamă!
Spre ceruri te uită, surâde la stele,
Surâde şi cată de vezi pe-a ta mamă,
Pe sora-ţi veghindă prin negre zăbrele.

«Vai, tătuţă! mi-i teamă, nu vezi din pădure
Stafia, ce vine grozavă rânjind?»
– Nu văd decât vântul, ce suflă prin mure
Din tainici ascunsuri, lin, lin adiind!

Şi merge cât merge; furtuni se ridică,
Sabatul în chaos acum e deschis;
Şi fulgeri, lumine… de groaznică frică,
De-al morţii vâlvoare, Miron e învins!

– Ah! vino copile, prin nouri te-oiu duce
Spre-o mare grădină c’un maro palat,
Pe stâlpi de smaragd vezi timpul năluce,
Pe-arcade-i azurul în veci nepătat!

«Să merg în palatu-i din nouri, şopteşte
Jelinda mea oră, o craiul Zefir!»
– E aţi pare-n vârteje furtuna mugeşte
Şi-acuma coboară Tăslău ’n delir.

– Ah! vină copile, că ’n nori am trei fete:
Cea mare-ţi croi chiar şi-un straiu fericit.
Ce-alaltă ’npleti-va frumoasele-ţi plete,
Mezina mea scumpă colanul cernit!

– A craiului fete cu noaptea ne-alungă!
Auzi tu ce şuer, ce râs ascuţit?
– Sunt norii, ce-aleargă şi-n vale la strungă
Un fulger sinistru în stân’ a lovit.

– De-i merge cu mine, sub tineri ciprese
Din valea speranţei domni-vei tu lin,
Şi-n somnu-ţi adese nocturnei mirese
Vei cere o floare din albul ei sân!

– Auzi-l tătuţă, la morţilor cină
Zefiru mă-mbie, dar nu voiu să mor!
– Izvorul copile din vale suspină,
E şoapta-i pierdută prin groaznicul cor.

– De nu vii cu mine, cu sila te-oiu smulge,
Şi-i merge, şi-i merge pe-al craiului sin,
Şi-i merge pân’ rouă pe floare se scurge,
Pân’ oarele nopţii la soare se ’nclin!

– Fugi tătuţă! scârbosul spre mine se-ntinde…
E groaznic şi negru ca groaznicul nor!
Vai! iată-l… s’apropie… şi ’n braţe mă prinde…
Bătrânul murmură: – O! Doamne-ajutor!

Pe calul său aprig ca vântul se duce
Spre-al casei dorite prea ferice port;
Ajunge… pe geana-i o lacrimă luce…
Copilul de spaimă în braţe-i e mort!