În anul de (non)grație 1998, revista Dilema publica un număr special dedicat lui Eminescu. În loc de omagiu critic sau de recitire lucidă, am primit un spectacol al demitizării grăbite, un concurs de ironii și etichete facile. Dosarul Eminescu nu a fost o analiză matură, ci mai degrabă un exercițiu de iconoclasm cultural, în care poetul a fost tratat ca un obiect incomod ce trebuie ridiculizat. Meritul de a provoca există, nu-l putem nega. Dar să reduci un clasic la formula „statuie goală cu dangăt spart” sau să proclami că „nu se mai poate spune nimic nou despre Eminescu” nu e curaj critic, ci simplă retorică. E ușor să arunci lozinci, e greu să construiești o lectură profundă. Din păcate, Dosarul Eminescu a preferat primul drum. Mai mult, tonul multor texte dovedește nu luciditate, ci comoditate intelectuală. În loc să se întoarcă la poezie, să discute limbajul, temele, viziunea, autorii au ales să ironizeze „cultul” și „bancnota de 500 de lei”. Cu alte cuvinte, s-a criticat periferia și s-a ignorat miezul. Or, un clasic nu se judecă după ce au făcut ideologiile cu el, ci după ce a scris. Eminescu nu e vinovat că a fost anexat politic sau predat festivist. Mai grav, Dosarul nu a reușit să ofere o alternativă. A demolat mitul, dar n-a pus nimic în loc. Dacă festivismul oficial îl mumificase pe poet, iconoclasmul de la Dilema risca să-l îngroape de tot. Niciuna dintre aceste extreme nu dă viață operei. Adevărata provocare ar fi fost o recitire critică autentică, nu un spectacol al demolării.
Dosarul Eminescu din 1998 a fost, fără îndoială, un moment de zgomot cultural. Dar zgomotul nu înseamnă neapărat profunzime. Eminescu rămâne un clasic pentru că rezistă și festivismului, și demolării. Cei care îl declară „epuizat” nu fac decât să-și recunoască propria epuizare critică. Polemica adevărată nu este să strigi „jos idolul!”, ci să ai răbdarea să citești opera. Iar acolo, dincolo de mit și bancnotă, Eminescu trăiește.
„Argument
Cînd, în timpul liceului, m-am dus pentru prima dată acasă la o profesoară de română (care intenționa să mă mediteze, „în vederea“ facultății), doamna mi-a spus, în cadrul intim al sufrageriei, taina întregii literaturi, așa cum meșterul îi împărtășește ucenicului preferat secretele meseriei. „Să ții minte asta cu vei trăi – mi-a zis ea pe un ton confesiv, Eminescu e deasupra tuturor, e indiscutabil și absolut; apoi vin, la egalitate pe primul loc, alta și cei trei mari beta.“Cum eu m-am arătat nelămurit, ea mi-a explicat pe dată termenii ecuației – „adică Arghezi, Blaga, Barbu și Bacovia“.) Faptul că Eminescu era indiscutabil și trona, ca o divinitate, deasupra tuturor clasificărilor nu m-a impresionat deloc – singurul lucru cu care m-a dat gata a fost formularea de după, pe care mă gîndeam să o reproduc și la examen, dacă aș fi avut ocazia. Din fericire, n-am făcut-o și, între timp, nici Eminescu nu mi se mai părea indiscutabil (există, desigur, o relație de interdependență între cele două părți ale prețioasei formulări).
Poezia lui Eminescu nu mă incinta, de fapt ea nici nu exista pentru mine, decît cel mult ca obligativitate școlară – era, deci, lipsită de substanță. La rîndul lui, poetul însuși era ceva inert și ridicol, ca o statuie de metal goală pe dinăuntru și cu dangăt spart.
De cînd a devenit discutabil și mai ales acum, cînd iată – realizez un număr la Dilema despre el, Eminescu a căpătat, pentru mine, din ce în ce mai multă viață. Dintr-o abstracțiune a devenit un om, așa cum ar fi trebuit să rămînă tot timpul. Un om care, pînă la urmă, nu are nici o vină că a fost anexat de extremismele și ideologiile de tot felul sau că a devenit, fără să aibă nici un profit din aceasta, obiectul unui monstruos cult al personalității.
Ce a mai rămas din Eminescu astăzi, după ce a fost mortificat și folosit în interesul tuturor, după ce – fapt emblematic, deși uzual peste tot în lume – s-a transformat într-o bancnotă, devenind astfel marfă?
„Nu se mai poate scrie nimic nou despre Eminescu. Și discursul adulator și cel demitizant au fost rostite deja.“ – îmi spunea un distins colaborator, cînd i-am propus tema de față. Apoi mi-a oferit un articol uluitor, deși construit numai din lucruri „deja rostite“. Veți observa, de altfel, în numărul de față, că apropierile firești față de Mihai Eminescu, cu toate că nu sînt neapărat niște gesturi inedite, au un sănătos aer de prospețime.
(C.P.B.)
Imaginea lui Mihail Eminescu continuă să fie, în cultura română, un câmp de dispută perpetuă, un teritoriu în care se ciocnesc festivismul solemn și tentația iconoclastă, canonizarea rigidă și impulsul demitizării. Între „poetul național” urcat pe soclu și figura unui Eminescu „revizitat” cu instrumentele criticii contemporane, locul său în imaginarul public pare mereu reconfigurat, niciodată fix, niciodată definitiv. În acest context, articolul confesiv al lui C.P.B. încearcă să recupereze o experiență adolescentină – aparent inocentă –, dar sfârșește prin a vehicula locuri comune care, tocmai prin aparența lor iconoclastă, denaturează substanța reală a operei. C.P.B. își amintește cum, în anii de liceu, Mihail Eminescu i se părea „inert și ridicol, ca o statuie de metal goală pe dinăuntru”. Mărturia are aerul unei revelații târzii, ca și când ar exprima, în sfârșit, adevărul nerostit al unei generații constrânse de școală să-l venereze mecanic pe poet. Dar, de fapt, ceea ce oferă autorul nu este o perspectivă proaspătă, ci o generalizare grăbită pornită dintr-o experiență subiectivă. Dacă valoarea literaturii s-ar judeca după plictisul unui elev obosit de comentarii standardizate, atunci am fi obligați să aruncăm la coș jumătate din canonul universal. În virtutea aceluiași criteriu, Homer ar fi „obositor”, Dante „neinteligibil”, Shakespeare „prea lung pentru epoca TikTok”, iar Cervantes „depășit pentru gustul contemporan”. Bădescu remarcă apoi, cu satisfacția unui descoperitor de continente, că Eminescu i s-a revelat „în sfârșit” ca om, nu ca abstracțiune. Dar cine l-a crezut vreodată abstracțiune? Doar manualele, care l-au mumificat în clișee, nu opera însăși. A proclama astăzi că „Eminescu e un om” e comparabil cu gestul solemn al cuiva care anunță, cu gravitate, că „soarele răsare dimineața”. Este o concluzie evidentă, tautologică, tardivă, care în loc să lumineze ceva, demonstrează doar cât de departe a fost lectura autorului de contactul autentic cu textele.
Punctul culminant al articolului – „nu se mai poate spune nimic nou despre Eminescu” – reprezintă, însă, un fals diagnostic cultural, o formă de resemnare critică. Literatura comparată, studiile culturale, teoria poemului modern, filologia digitală, istoria ideilor, hermeneutica romantismului – toate acestea produc încă, în secolul XXI, lecturi noi despre Shakespeare, Goethe, Baudelaire sau Rilke. Niciun clasic nu este „epuizat”. A spune că despre Eminescu nu mai e nimic de spus înseamnă, de fapt, a recunoaște că nu ai știut încă să formulezi întrebările potrivite. Cât despre celebrul argument al bancnotei – „profanarea” chipului poetului prin circulația zilnică a imaginii sale din portofel în portofel – acesta trădează o confuzie între simbol public și monument funerar. Prezența pe o bancnotă nu „mortifică” pe nimeni: ea marchează recunoaștere, familiaritate, vizibilitate. Poate că nu e cea mai subtilă formă de omagiu, dar cu siguranță este mai relevantă pentru viața publică decât lamentația estetizantă despre „ridicolul” poetului.
De fapt, problema nu este Mihail Eminescu. Problema este felul în care îl citim – superficial, grăbit, prin reflexe instituționalizate sau prin ironii ieftine care țin loc de analiză. Să-l numești „gol pe dinăuntru” doar pentru că școala l-a predat rigid este echivalent cu a acuza o vioară de fals doar pentru că cineva nepriceput a cântat pe ea. Nu instrumentul e de vină, ci interpretul. Mihail Eminescu rămâne viu tocmai pentru că opera lui, atunci când e întâlnită cu adevărat, se dovedește inepuizabilă. Cei care îl consideră „epuizat” n-au făcut, în fond, decât să-l frunzărească. A-l citi cu adevărat înseamnă a redescoperi, iar și iar, nu doar poezia, ci și vitalitatea unui spirit care scapă – mereu – clișeelor de orice fel.
„Critici voi, cu flori deșerte,
Care roade n-ați adus –
E ușor a scrie versuri
Când nimic nu ai de spus.”
(Mihail Eminescu – Criticilor mei)