„E o întrebare!
Eminescu, astăzi? E o întrebare! Actualitatea ori contemporaneitatea unui poet (în sensul de la Jan Kott, Shakespeare, contemporanul nostru, care a făcut vogă cu trei decenii în urmă) se pot măsura, dacă nu dorim să plutim în vag, folosindu-ne de cîțiva „parametri“ aproape obiectivi.
Cel dintîi ar fi chiar întrebarea dacă se citește cu adevărat. Un răspuns categoric e greu de dat, în ce mă privește, cred, mai degrabă, că nu. Am în vedere acea lectură spontană și individuală, care să facă din poeziile lui Eminescu o carte de căpătîi, nu lectura obligatorie de la școală sau de la aniversări. E puțin probabil ca Eminescu să fie, să mai fie, o astfel de lectură. Poetul e îngropat sub respectul datorat poetului național. Nefericită formulă! N-am băgat de seamă ca germanii să-l considere pe Goethe un poet național. Nici englezii, pe Byron, în parte, formula, creată înainte de comunism, dar uzată în comunism, e răspunzătoare de dezinteresul politicos pe care-l arătăm astăzi lui Eminescu. Școala îl deservește pe autorul Luceafărului, tratîndu-l festiv și somptuos, în afara unei percepții naturale, amestecînd operele lui valoroase cu acelea neterminate, în ciornă, pregătitoare, cel mult. Absolvenții de liceu știu, de pildă, că Eminescu a fost și dramaturg. E complet fals. Fragmentele lui dramatice nu reprezintă în sine nimic și nu pot fi citite (cît despre reprezentarea pe scenă, să nu mai vorbim). C. Noica a văzut în Caietele tînărului studios o operă capitală a culturii române și s-a bătut pentru editarea lor. Avea însă dreptate Marin Sorescu numindu-le maculatoare. Importanța lor e auxiliară, biografică și exegetică, dar atît.
Pe de altă parte (al doilea „parametru“), ca să se citească, Eminescu ar trebui recitit. Nu e nici un paradox: ar fi, nevoie de o relectură critică atentă, in stare să creeze un nou interes pentru o operă gîndită și scrisă în secolul trecut. N-avem o astfel de relectură. Studii serioase, dar cum ar fi cel al Ioanei Em. Petrescu, dar exegetice, nu critică, valorificatoare, cu alte cuvinte, bune pentru specialiști, nu pentru cititori. De la Ion Negoițescu, ultimul mare cititor al lui Eminescu, nu s-a mai întîmplat nimic în această privință. Și sînt, iată, trei decenii de la publicarea cărții lui Negoițescu, iar dacă ne gîndim cînd a fost scrisă de fapt, sînt patru și jumătate. Articolele politice ar merita și ele o nouă lectură critică. Deocamdată, ne mărginim la a le exalta, ca modele de gîndire, sau a le combate, ca naționaliste și antisemite. Nimic fundamentat, temeinic, analizat fără prejudecăți și într-un spirit contemporan.
Al treilea parametru este cel mai obiectiv din toate edițiile Eminescu. Avem ediția academică la care au lucrat cîteva generații, pe urmele lui Perpessicius. Intruvabilă practic. Cu ocazia aniversărilor, în loc să reedităm, în loc să venim cu ediții tot mai moderne și mai bune, pierdem vremea cu evocări pioase și nesubstanțiale. Singurul care a retrecut prin manuscrise și a propus interpretări noi a fost Petru Creția. Din păcate, nu cred că metoda lui e corectă. A vrut să-l reconstituie pe Eminescu din „ruinele“ unei opere rămase în bună măsură nefinalizată. E metoda din arhitectură a lui Violet Le Duc, din secolul trecut, care a compromis reconstrucția bisericii Notre Dame de la Paris și care îi pune acum în dificultate pe arhitecții francezi. Spre a fi drept cu Petru Creția, trebuie să adaug că elne-a lăsat și un mic monument editorial, reluînd ediția princeps și punînd sub ochii celor de astăzi volumul din 1883 alcătuit de Maiorescu. Doar că reluarea trebuia completată cu o ediție în alt spirit, mai apropiat de standardele actuale.
În fond, problema actualității lui Eminescu mi se pare compromisă moral de faptul că noi am crezut că-l putem considera mereu la fel, ca și cum anii n-au trecut, nici peste el, nici peste noi, mai exact, de faptul că nu ne-am despărțit niciodată de el. Aici e falsul: despărțirea de Eminescu era obligatorie pentru a avea speranța să facem din el contemporanul nostru. Dar cine a îndrăznit să propună acest gest? Toți naționaliștii l-ar fi pus la zid pe lipsitul de respect. Asumîndu-mi acest risc, afirm răspicat, trebuie să avem, mai întîi, curajul de a ne despărți de Eminescu, dacă dorim să-l regăsim, să-l apropiem, să-l facem contemporan.”
Articolul lui Nicolae Manolescu are meritul incontestabil de a provoca, de a pune sub semnul întrebării un tabu cultural. Criticul atacă lucid mitologia paralizantă din jurul lui Mihail Eminescu și cere o relectură critică și curajoasă. Totuși, poziția sa este adesea excesiv de tranșantă și poate fi corectată prin nuanțări: fragmentele „minore” nu sunt inutile, formula „poet național” nu este în sine toxică, iar despărțirea de Eminescu nu trebuie să fie o ruptură, ci o reconectare autentică. Articolul lui Nicolae Manolescu despre actualitatea „poetului nepereche”, validat de intelectualitatea spirituală și autentică a României, ridică întrebări esențiale privind raportarea noastră, ca societate, la cel considerat, în chip just, „poet național”. Criticul pornește de la o constatare provocatoare: Eminescu nu mai este citit cu adevărat, ci doar comemorat și venerat festivist. Afirmația este, fără îndoială, incomodă și, în același timp, necesară, întrucât ea scoate în evidență decalajul dintre mitul eminescian și lectura vie, autentică. Nicolae Manolescu critică vehement eticheta de „poet național”, considerând-o „nefericită” și responsabilă pentru lipsa de interes real față de operă. Aici, însă, argumentația sa poate fi combătută. Dacă germanii nu îl proclamă oficial pe Goethe „poet național”, acesta este totuși perceput ca atare în conștiința culturală. La fel, Shakespeare în Anglia și Dante în Italia au roluri similare celui pe care Mihail Eminescu îl joacă în cultura română. Există instituții cu numele acestora, conferințe tematice și multiple reeditări în colțurile lunii din operele lor. Problema nu este, deci, formula în sine, ci modul rigid în care ea a fost impusă, mai ales în perioada comunistă, deci prin instrumentalizarea sa ideologică.
Criticul acuză școala că îl tratează pe Mihail Eminescu „somptuos” și amestecă opere valoroase cu fragmente mediocre, neterminate. Aici observația este justă, dar parțial: manualele au transformat poezia lui Eminescu într-un exercițiu de memorie și analiză rigidă, nu într-o experiență estetică vie. Nicolae Manolescu afirmă tranșant că „Eminescu nu a fost dramaturg” și că fragmentele dramatice „nu reprezintă nimic”. Mai mult, îi reduce pe nedrept și caietele de lucru la statutul de „maculatoare”. Această poziție, oricât de fermă ar părea, e superficială și nedreaptă. În primul rând, a nega dimensiunea dramaturgică a lui Mihail Eminescu doar pentru că nu a lăsat o piesă terminată înseamnă a aplica un criteriu limitativ. Multe dintre aceste fragmente – fie ele inspirate de mitologie, istorie sau filozofie – dezvăluie o gândire scenică, un simț al dialogului și o tensiune conflictuală care ar putea fi valorificate chiar astăzi prin montări moderne. Shakespeare însuși a rescris și reciclat, Goethe a lăsat texte neterminate, iar în literatura universală există destule exemple în care fragmentele dramatice au inspirat interpretări și spectacole moderne. În al doilea rând, a numi caietele eminesciene „maculatoare” este o nedreptate dublă. Aceste caiete nu sunt exerciții sterile, de fapt avem laboratorul unui geniu care nu a fost lăsat să se exprime în spatiul public. Ele arată cum se naște ideea, cum se prelucrează motivul, cum se acumulează cultura universală în cugetul și intelectullui Migail Eminescu. A reduce aceste caiete la o importanță „auxiliară” e ca și cum ai spune că schițele lui Leonardo da Vinci sunt simple „mazgăleli”. Fără caiete, nu am înțelege mecanismul creației, tensiunea interioară și efortul monumental al lui Mihail Eminescu.
Nicolae Manolescu greșește atunci când cere de la fiecare text o valoare estetică autonomă. Cultura nu se construiește doar pe opere finite, ci și pe documentele de atelier, pe fragmente, pe ceea ce rămâne în urmă ca martor al procesului creator. Într-o epocă în care critica modernă acordă valoare chiar și „drafturilor” sau „work in progress”, să negi caietele lui Mihail Eminescu ca operă capitală este un conservatorism paradoxal. Prin urmare, dacă filosoful Constantin Noica a văzut în caiete un monument cultural, el a avut o intuiție profundă. Dacă Marin Sorescu le-a numit „maculatoare”, a făcut-o polemic, dar reducerea lor la acest statut e periculoasă. În realitate, fragmentele dramatice și caietele nu sunt capodopere finite, dar sunt cheile unei capodopere: viața interioară a lui Mihail Eminescu.
Criticul deplânge absența unor noi interpretări valorificatoare ale operei, capabile să treacă dincolo de exegeza aridă. Este o observație corectă și dureroasă. Dincolo de Negoițescu și Ioana Em. Petrescu, Mihail Eminescu a rămas într-un vid critic modern, închis într-un muzeu al solemnului. Totuși, Manolescu nu observă că există tentative recente de a reinterpreta textele lui Eminescu din perspective interdisciplinare (psihanalitice, comparatiste, culturaliste, teologice), chiar dacă acestea nu au ajuns în mainstream. Manolescu atacă ediția academică, „intruvabilă practic”, și îl laudă pe Petru Creția pentru reluarea ediției princeps. Observația este justă: accesul dificil la texte, lipsa unor ediții moderne și atractive contribuie la marginalizarea lui Mihail Eminescu. Totuși, critica lui Manolescu la adresa metodei lui Creția (reconstituirea din „ruine”) este discutabilă: chiar dacă metoda e discutabilă, ea a redeschis dialogul cu manuscrisele. Polemica ar putea merge mai departe: nu avem nevoie doar de ediții filologice, ci de ediții pentru cititorul contemporan, cu note accesibile, contextualizări și interpretări vii. Poate cea mai controversată teză a lui Manolescu este ideea că, pentru a-l face contemporan, trebuie mai întâi să ne „despărțim de Eminescu”. Formula e spectaculoasă, dar falsă și periculoasă. Cum să ne despărțim de poetul care a dat limbii române cea mai înaltă expresie? Cum să pretinzi că ruptura este condiția apropierii, când, de fapt, problema nu este Mihail Eminescu, ci modul rigid în care unii l-au înțeles, criticat și predat? Despărțirea de Eminescu nu este necesară: e nevoie de o reapropiere critică și matriceală. Nu poetul ne sufocă, ci clişeele construite în jurul lui. În loc să aruncăm cuvinte tari despre „ruptură” și „renunțare”, ar trebui să vorbim despre recitire. Să-l citim cu alte grile, să-l traducem în limbajul sensibilității contemporane, în dimensiunile spiritualității românești. O despărțire totală ar însemna abandonarea lui Eminescu, ceea ce ar fi un act de mutilare culturală. În schimb, ceea ce e necesar este o despărțire de false mituri și detractori superficiali, chiar progresiști. Trebuie să-l eliberăm pe poet din haina ideologiilor trecute și recente și să-l redăm lecturii vii, în oglinda Poetului și contextului național.
„Disidiul nu e, nemijlocit, cu Eminescu. Eminescu trebuie bine studiat și bine așezat la locul său istoric, înțeles cu seninătate în determinările luide tot felul. Vrajba este cu cei care și-l iau drept model nu atît pe el cît imaginea lui astfel construită încît să se erijeze în model al propriilor lor aspirații. E în asta un fel extrem de urît de a profita de măreția lui ca poet, de demnitatea lui morală, chiar de aura nefericirii lui ca om.
(Petru CREȚIA, „Nevoia de modele și refuzul acestora“, Dilema, nr. 60)
În mod paradoxal, în sensul contrar al viziunii manolesciene, citatul din Petru Creția surprinde, cu o claritate rară, esența raportării noastre la Eminescu. Petru Creția arată că „disidiul” – ruptura, vrajba – nu este cu poetul însuși, ci cu cei care l-au confiscat și l-au transformat într-un idol rigid, menit să legitimeze propriile lor aspirații și orgolii. Această distincție este de o mare finețe intelectuală și morală, pentru că separă adevărul viu al operei de manipulările conjuncturale ale imaginii ei. Petru Creția ne invită să-l „așezăm pe Eminescu la locul său istoric”, adică să-l citim cu seninătate, înțeles în contextul determinărilor epocii sale, fără exagerări festiviste și fără încrâncenări ideologice. Este un îndemn la luciditate și echilibru, valori atât de rare în cultura noastră, unde mitizarea și contestarea se succed fără a lăsa loc înțelegerii profunde. De asemenea, Petru Creția condamnă „felul extrem de urât” în care unii profită de măreția lui Eminescu, erijându-l în model artificial pentru propriile agende. În această observație avem o profundă apărare a demnității poetului. Mihail Eminescu nu are nevoie de avocați naționaliști, nici de detractori vehemenți, ci de cititori sinceri, capabili să-i recunoască atât genialitatea, cât și fragilitatea umană.
Fragmentul lui Petru Creția este, în fond, un act de adevărat elogiu adus poetului, prin respectul pentru autenticitatea lui. A-l elibera de „aura nefericirii” exploatată de alții și a-l redescoperi în adevărul său istoric și artistic este poate cea mai înaltă formă de fidelitate față de Mihail Eminescu. Astfel, Petru Creția reușește ceea ce puțini au îndrăznit: să-l apere pe Eminescu prin curajul de a-l vedea așa cum este: un poet imens, dar și un om cu destin tragic, a cărui operă merită înțeleasă și iubită, nu instrumentalizată.
„Și singur stau și caut, ca uliul care cată
În inima junimii de viața-i dezbrăcată
Un stârv spre-a-l sfâșia;
Ca pasărea de zboru-i din ceruri dizmețită,
Ca muntele ce-n frunte-i de nouri încrețită
Un trăsnet ar purta.
Dar cel puțin nu spuneți că aveți simțiminte,
Că-n veci nu se îmbracă în veștede vestminte
Misteriul cel sunt;
Căci vorba voastră sună ca plâns la cununie,
Ca cobea ce îngână un cânt de veselie,
Ca râsul la mormânt.”
(Junii corupți – fragment)