„„Poetul național“ între comunism și democrație.
Putem de-acum spune fără nici un risc de a greși, huit ans après, că trecerea de la comunism la democrație în România n-a adus încă modificări suficient de profunde la nivelul mentalităților colective pentru ca un mit emblematic precum cel al lui Eminescu să înceapă să fie remodelat în condițiile unei istorii noi. Nu am deci – în vedere lectura strict literară a operei sale, ci contextele socio-culturale care o influențează, în cazul lui Eminescu – se știe prea bine – presiunea pe care ele o exercită asupra imaginii autorului e mai mare decît într-al oricărui alt artist român. Nu unei „revizuiri“ estetice trebuie să-i fie supus „poetul național“, căci nimeni nu-i pune în dubiu excelența, genialitatea, rolul major în istoria literaturii autohtone. O reformulare a sensurilor acțiunii sale culturale ar trebui să se producă în celălalt plan, al mentalităților, acolo unde Eminescu e învestit cu valori simbolice decisive pentru receptarea lui generală (în ultimă instanță, și pentru cea estetică).
De o sută și ceva de ani încoace, există întotdeauna cîte un „Eminescu al zilelor noastre“: fiecare epocă istorică instituționalizează o imagine a „poetului național“ concordantă cu Zeitgeist-ul său, cu contextele socio-culturale pe care le-am invocat deja. A existat un Eminescu al posterității lui imediate, de sfîrșit de secol XIX și început de secol XX, un Eminescu al României interbelice liberale, apoi unul al dictaturilor de extremă dreapta din timpul celui de-al doilea război mondial, apoi unul al bolșevismului anilor ’50, apoi un Eminescu al național-comunismului dintre 1965 și 1989. Ar trebui să se contureze și o imagine — nouă — consonantă cu agitatele (re)începuturi ale democrației românești la sfîrșit de secol și de mileniu. Întîrzie, deocamdată.. Încercînd o descriere a situației în detalii mai concrete, să vedem care a fost evoluția imaginii lui Eminescu sub vechiul regim. Într-o primă etapă, procustianismul proletcultist făcuse din el un rapsod al suferințelor celor mulți și sărmani (titlul favorit și mult citat fiind în epocă: firește, Împărat și proletar). Zone întregi din scrierile lui Eminescu, inconvenabile noii puteri comuniste, erau puse în paranteză, edițiile acelor ani fiind practic „epurate“ de romantism, pesimism, „filozofie“ și alte lucruri prea decadente pentru o dictatură victorioasă a proletariatului. Mai tîrziu, opera „poetului național“ a fost aproape integral acceptată de aparatul de propagandă, deoparte fiind lăsate doar o Doină jenantă prin notele xenofobe și deranjantă pentru Uniunea Sovietică, „marele vecin de la Răsărit“ (poezia în sine, readmisă în circuitele publice după 1989, rămînînd estetic modestă), sau articolele extremistului dezlănțuit de la Timpul, retipărite totuși în anii ’80, după amînări și manevre de culise, într-unul din volumele ediției critice a operei eminesciene, oprit mai întîi de la vînzare, apoi distribuit pe circuite închise, „pe liste“. Antifascist la origine, opus extremei drepte cînd era vorba de principii, regimul comunist nu-și putea permite să-și recunoască pe față afinitatea perversă, teoretic imposibilă cu tradițiile naționalismului autohton, pe care le recupera totuși în diverse forme, incluziv aceasta, a editării cu acces controlat. în anii ’80, după două decenii sau mai mult de cînd manualele infuzau promoțiilor succesive de copii imaginea istorizantă și „patriotică“ a autorului secvenței cu Mircea cel Bătrîn din Scrisoarea III, după multiplicarea obsesivă, în milioane de exemplare, a figurii poetului pe coperțile caietelor școlare, după recitările patetice din programele celor două canale ale unicei televiziuni de stat, însoțite de numere de balet clasic, edulcorate, cu nelipsite voaluri fluturînd grațios prin aer, se impusese o imagine în consecință, muzeală, mumificată a „poetului național“: tînărul genial, mort tragic, „Luceafăr“ desprins de prezent, de societatea contemporană lui, proiectat într-un trecut eroic, a cărui măreție a cîntat-o cu evlavie. Eminescu fusese astfel transformat, alături de voievozii medievali, într-una dintre figurile tutelare ale naționalismului grandilocvent, portret ritual așezat în șirul celor de care mecanismele cultului personalității aveau nevoie pentru ca în prelungirea lor să-l poată așezat demagogic și – de fapt – blasfemiatoriu, pe cel al însuși dictatorului comunist.
Ceva părea că începe să se schimbe în anii ’80, cînd un nou spirit cultural – postmodern – ocupa impetuos avanscena, relativizînd totul, inclusiv – sau mai ales – marile mituri ale comunismului tîrziu. Tendință perceptibilă și în vara lui 1989, cu o clipă înaintea sfîrșitului dar încă în plin delir propagandistic al unui regim căruia, odată falimentat socio-economic, nu-i mai rămăsese nimic altceva decît propriul discurs trumfalistic. Atunci, cînd s-a comemorat cu tot fastul „centenarul“ morții lui Eminescu, printre infinitele omagii înflorate, declamate săptămîni la rînd în limba de lemn mai „intelectualizată“ a naționalismului literar-artistic, printre spectacolele cu actori, dansatori și voaluri, printre metaforele solemne sau lacrimogene ale cultului „poetului național“, la fel de populist în fond ca și celălalt, al conducătorului, s-au publicat în presa culturală și reinterpretări decente sau de-a dreptul curajoase, demitizări, problematizări ale „cazului Eminescu“. O viitoare cercetare minuțioasă de istorie a receptării va putea pune în valoare acele apeluri pe mai multe voci în favoarea recuperării unei imagini detabuizate: cea a unui Eminescu de o mare complexitate a gîndirii și de o splendidă vivacitate a acțiunii culturale, scriitor extraordinar de dinamic, cu o gamă expresivă foarte largă și diversă, ireductibil la clișee simpliste gen „Luceafărul poeziei românești“, elevat, dar și „popular“ (citește, vulgar) atunci cînd a dorit-o, angajat mereu în bătăliile zilei, june visător și în egală măsură bonviveur,cu succes la femei și în multe medii intelectuale, politice, aritocratice sau la Curtea Regală, gazetar pasionat, utopist sublim dar și ridicol uneori, deviat la un moment dat în xenofobia de joasă speță etc. etc. etc. O mare personalitate, adică, plin de calități și neocolit de defecte, exacerbate toate; un Eminescu plural, contradictoriu, fascinant, „viu“, la polul opus imaginii muzeale, mumificate a „poetului național“.
Ce s-a ales între timp din atare început de imagine a unui Eminescu „post-modemn“? Cîteva intervenții în același sens au fost penalizate pe tonuri violente și amenințătoare în revistele naționaliste ale democrației anilor’90. Manualele de școală n-au încetat să promoveze clișeele istorizante de mai an. Portretul din linii subțiri al lui Eminescu continuă să fie multiplicat pe coperțile caietelor. Se mai fac și spectacole cu actori și balerini. Mentalitățile evoluează lent, între dinamica socială, economică, politică a perioadei pe care o traversăm și inerția imaginarului colectiv s-a creat un defazaj mai accentuat decît în epoci mai „așezate“. Statistic vorbind, ideile, reflexele, gusturile, clișeele culturale care domină massa corpului social prelungesc istoria cea veche în vremurile noi. Efervescența realității postcomuniste în care trăim se va „traduce“ într-o forma mentismai tîrziu. Mai repede – probabil – nu se poate, în orice caz, România ultimului deceniu de secol XX, a anului 2000 și a începutului de mileniu al treilea chiar merită un alt Eminescu decît cel al național-comunismului de pînă la 1989, cînd o istorie urîtă și mult prea mult prelungită a lăsat în sfîrșit locul uneia a gîndirii libere și a șanselor multiple…”
Ion Bogdan Lefter încearcă, în articolul său tendențios, să surprindă istoria imaginii lui Mihail Eminescu în diferite regimuri politice, de la proletcultismul anilor ’50 până la național-comunismul anilor ’80, și apoi în tranziția postcomunistă. Ideea centrală este că fiecare epocă și-a „instituționalizat” propriul Eminescu: unul proletar, altul naționalist, altul muzeal, iar după 1989 ar fi trebuit să apară un Eminescu „postmodern”, viu, contradictoriu, „plural”. Diagnosticul istoric este just în multe puncte, dar felul în care criticul literar reduce relevanța lui poetului și gânditorului de secol 19 la simpla „imagine construită” și modul în care reclamă nevoia unui „alt Eminescu” pentru România postcomunistă sunt discutabile și chiar superficiale. Această distincție între estetic și socio-cultural pare, la prima vedere, o soluție echilibrată, dar, în realitate, este o capcană. A evita relectura estetică, pe motiv că „nimeni nu contestă excelența”, înseamnă a ocoli tocmai contactul autentic cu opera. Mihail Eminescu nu este viu pentru că îl repoziționăm în discursuri despre „mentalități”, ci pentru că poeziile lui – de la Luceafărul la Scrisoarea I și până la Odă (în metru antic) – continuă să emoționeze și să ridice întrebări metafizice. Un Eminescu redus la imagine culturală riscă să devină, din nou, un simbol manipulat, nu un autor citit în spiritul ideilor diseminate.
Criticul subiectiv și prea puțin literar notează că fiecare epocă și-a croit un Eminescu pe măsura propriilor nevoi ideologice. Dar de aici până la a sugera că poetul este doar un produs al acestor imagini e o exagerare subiectivă, rău-intenționată. Opera rămâne aceeași. Dacă proletcultismul l-a redus la Împărat și proletar, iar național-comunismul la Scrisoarea III, vina nu e a lui Mihail Eminescu, ci a manipulării selective. Critica lui Lefter surprinde mecanismul istoric, dar nu arată suficient că aceste „măști” nu epuizează poetul și calitatea atemporală a operei sale. Pericolul este să se creadă că Eminescu chiar este ceea ce ideologiile au făcut din el, când în realitate aceste lecturi sunt simple distorsiuni conjuncturale. Lefter descrie imaginea anilor ’80 din perspectiva regimului comunist care a instrumentalizat figura poetului, făcându-l „frate” cu voievozii medievali, pentru a-l alătura demagogic lui Nicolae Ceaușescu. Dar aici e de făcut o distincție pe care Lefter o trece sub tăcere: chiar și în plin cult naționalist, poezia lui Eminescu continua să emoționeze oamenii simpli, dincolo de propaganda oficială. Faptul că milioane de elevi îl memorizau mecanic nu înseamnă că versurile și-au pierdut forța. „Mumificarea” era a imaginii publice, nu a textului. Opera a supraviețuit chiar și abuzului ideologic.
Concluzia lui Lefter – „România ultimului deceniu de secol XX și început de mileniu al treilea chiar merită un alt Eminescu decât cel al național-comunismului.” are o intenție bună: să rupem cu clișeele trecutului, însă formula este greșită. Criticul abuzează de argumentum ad himinem, fiind cel care se face vinovat de această eroare logică întrucât pierde argumentaţia în planul ideilor și recurge la atacul la persoană. România nu are nevoie de „un alt Eminescu”, pentru că poetul nu se reinventează după regimuri. România are nevoie să citească același Eminescu, dar cu ochii bine deschiși spre adevăr. Ceea ce trebuie schimbat nu este poetul, ci percepția noastră. Altfel, perpetuăm același mecanism pe care Lefter îl denunță: fiecare epocă își confecționează un Eminescu convenabil.
Articolul lui Ion Bogdan Lefter aduce, aparent, contribuții valoroase, arătând cum regimurile politice au manipulat figura lui Eminescu și cum mentalitățile colective evoluează lent. Dar, în același timp, cade în capcana de a accentua „imaginea” în detrimentul operei. Polemic vorbind, nu avem nevoie să fabricăm „un nou Eminescu” pentru epoca postcomunistă, ci să ne eliberăm de toate dumiscursurile ideologice și să revenim la text. Poetul nu trebuie remodelat, ci recitit, aprofundat. Doar astfel îl vom regăsi viu, contradictoriu, fascinant; nu pentru că-l cere o epocă sau alta, sau un critic literar care folosește strategii discursive, pentru că geniul său depășește epocile, contingentul.
În concluzie, Ion Bogdan Lefter își propune să cartografieze istoria imaginii lui Mihail Eminescu în diversele conjuncturi politice prin care a trecut România: un Eminescu muncitoresc, aproape propagandistic; un Eminescu-simbol naționalist, ridicat la rang de totem; un Eminescu muzeificat, redus la ritual și emblemă; și, mai recent, un așa-zis Eminescu „postmodern”, deschis lecturilor pluralizate. Criticul literar pare însă preocupat mai mult de scenografia socială decât de literatură și își permite să diminueze relevanța reală a poetului doar pentru a accentua ceea ce numește „imagine construită”. În felul acesta, Lefter substituie opera cu discursul despre operă, literatura cu reprezentarea ei, iar rezultatul este o schemă seducătoare prin simplitate, dar în fond superficială și reducționistă, în linia inteegului dosar Eminescu din Dilema. Astfel, deși articolul lui Ion Bogdan Lefter pare, la suprafață, o intervenție utilă, revelând modul în care regimurile au manipulat figura lui Eminescu și cum mentalitățile colective se decantează lent, el ratează tocmai esența problemei: accentul cade nejustificat pe imagine, nu pe text. De fapt, Mihail Eminescu trebuie reîntâlnit, recitit, cu onestitate și cu simțul responsabilității. Restul sunt doar variațiuni pe aceeași veche eroare a eminescofobilor.
„Zdrobiți orânduiala cea crudă și nedreaptă,
Ce lumea o împarte în mizeri și bogați!
Atunci când după moarte răsplată nu v-așteaptă,
Faceți ca-n astă lume să aibă parte dreaptă,
Egală fiecare, și să trăim ca frați!”
(Împărat și proletar – fragment)