„Eminescu văzut de departe
1. plutind într-un sos
În cazul cu totul special al lui Mihai Eminescu, ceea ce surprinde este mediocritatea elogiilor, mai mult decît amploarea națională pe care acestea au căpătat-o cu scurgerea secolului. Astfel:
a) Criticii, care practică de obicei distanțarea față de obiect, se tulbură cînd vine vorba de opera lui Mihai Eminescu, devin serioși, își pierd acuitatea și înșiră platitudini. Misterul creației eminesciene îi uimește în așa măsură, încît analiza unui trup, să spunem, este fie un act imposibil, fie unul iconoclast. Se preferă aproximarea actului creației prin metafore și prin sintagma critico-poetică fericită. Citind comentariile lor la textele lui Eminescu, îți vine să crezi necondiționat în acea teorie care spune că orice critic este un prozator sau un poet ratat.
b) Poeții, dar și cantautorii, textierii și versificatorii se revendică de la Mihai Eminescu, îi dedică poeme sau îl includ pur și simplu în substanța poetică, ca pe un fel de instanță morală și lirică laolaltă. „Eminescu“, spunea cu voce tenebroasă Adrian Păunescu la cenacluri, și stadionul adăuga: „uu-uu-uu“. „Eminescu să ne judece“ este refrenul unui cîntec pe două voci cu acompaniament de chitară care s-a bucurat de o anume notorietate după revoluție, în perioada în care peste Prut a fost construit un pod de flori. „Eminescu n-a existat“ este începutul unui poem lamentabil care continuă să facă deliciul profesorilor de literatură română din licee.
c) Sculptorii îl reprezintă pe poetul nepereche de predilecție în picioare, gol pușcă (de ce?), sau cu sexul acoperit de o năframă incertă ce sfidează gravitația. Eminescu are în sculpturi vîrsta adolescenței și privește ca spre un pluton de execuție.
d) Pictorii (aici Sabin Bălașa a excelat) ilustrează fiecare strofă a Luceafăruluicu cîte o frescă în Universitatea din Iași”. Acolo, hipopotami grațioși și metafizici planează asupra unui peisaj apos-stîncos (imaginați-vă pentru o clipă abandonați la propriu într-un astfel de loc. Nu vă trec fiori pe șira spinării?). Cătălina, călare comod și totuși incomod pe grasele zburătoare, își flutură părul în vînt. Părul pare fixat în acestă poziție cu clei.
e) La televiziune, emisiunile culturale aduc pe ecran fie critici (aici situația este cea de la punctul a), fie artiști (vezi punctele b,c,d), fie pun în scenă o melopee sau un florilegiu în interpretarea unor actori îndrăgiți. Pentru ziua de naștere a poetului național, televiziunea națională pregătește niște daruri aparte: poemul luceafărului realizat în maniera unui eseu cinematografic, cu efecte speciale, realizate de profesioniștii acestei instituții cu ajutorul butoanelor presetate ale mesei de montaj. Așa se explică de ce, ori de cîte ori apare în cadru, Ovidiu Iuliu Moldovan (în rolul Luceafărului) se rotește vîjîind și lasă în urma lui pe ecran un șir de Ovidiu Iuliu Moldovani mai mici și evanescenți.
2. de mine, personal
Trebuie să recunosc foarte sincer și fără ocolișuri care să îndulcească situația: nu sînt un fan al poeziei lui Mihai Eminescu. Poate că sună inadecvat sau neserios. Să încerc s-o spun altfel, atrăgînd asupra mea mînia generală, poezia lui Mihai Eminescu mă lasă rece. Mai rece decît poezia predecesorilor săi înșirați în Epigonii. Nu cred că Eminescu este poetul nostru național și universal. În legătură cu acest ultim aspect, mă îndoiesc de universalitatea oricărui poet, atîta timp cît universalitatea este o chestiune de traducere și circulație. Traduceți poeziile lui Eminescu în engleză, italiană sau franceză, și dați-le spre citire unor nativi ai acestor limbi. Foarte frumoase poezii, vor spune ei. Ne-ați dat să citim poeziile unui romantic tîrziu, un poet talentat din secolul trecut. Cam discursiv și cam plicticos. Astea cu natura sînt mai drăguțe, dar n-au amploarea poemelor despre natură ale lui Lamartine sau Hugo. Asta cu împăratul și proletarul este de-a dreptul pompoasă, în rest să juri că e un poet romantic de-al nostru. E român?
Și proza lui Mihai Eminescu mă lasă rece. Este sub nivelul minimei lizibilități, cel puțin astăzi, și nu are nici pe departe savoarea textului lui Filimon sau al lui Kogălniceanu. Eminescu trece drept un creator de limbă română, un mînuitor fără pereche al cuvintelor rare, al aliterației, posedînd știința alchimiei expresive. Dimpotrivă, citiți sau recitiți Geniu pustiu, sau Cezara, sau Avatarii faraonului Tla, și vă veți trezi în fața unor texte greoaie, confuze la nivel sintactic, incapabile să construiască un loc al acțiunii, un timp, o atmosferă, împănate cu franțuzisme ridicule, dezvoltînd trame demne de Frederic Soulie din Les Memoires du Diable, („- Ești a mea, hohoti groaznic și dispăru într-un nor de fum.“), cu dialoguri de un neverosimil acut și cu o schelărie a ideii alambicată și șubredă (schelărie care, fiind postulată ca genială, a dat de lucru vreme de un secol, și va continua să dea încă multă vreme de acum înainte, unui șir lung de exegeți, eminescologi și experți altminteri respectabili.).
Nu am nici o afinitate cu poezia lui Mihai Eminescu, îi pot recunoaște meritul de a fi fost un mai mult decît onorabil poet de secol XIX, născut în mod nenorocos într-o perioadă cînd limba română literară nu se așezase, silit să-și irosească talentul și energia în găsirea rosturilor unei limbi rebele și, din punctul de vedere al artei scrisului, cam primitive, îi pot recunoaște talentul de a imagina mari construcții mentale, în care epicul și liricul se adună laolaltă, și nu pot decît să deplîng secolul în care a trăit și normele lui poetice tranșante, pe al căror altar metric poetul a sacrificat întregul. De aceea părțile epice ale poemelor lui arată la fel de sec ca o carte de telefon versificată, iar cele lirice sînt de tot sentimentale și potrivite pentru a fi cîntate ca romanțe (ceea ce s-a și întîmplat cu ele). Găsesc cel puțin inconfortabilă imaginea pe care contemporanii au lăsat-o despre el, falsificată astăzi ca imagine a geniului repede trecător prin lume, în realitate imaginea unui om retractil, însingurat, nefericit prin autoimpunere și nu prin vocație, cu tabieturi tipice poetului romantic (nopți nedormite în văpaia creației, cafele multe, măsuță de brad), cu o relație chinuită, sordidă și provincială, lipsit cu consecvență de detașare și de umor în totalitatea scrierilor sale.
Nu cred, ca să închei, în socotelile diverșilor matematicieni și ingineri care numără vocalele din poeziile antume ale lui Mihai Eminescu, apoi le împart la numărul cuvintelor, înmulțesc cu numărul strofelor și obțin numărul de aur, dovedind prin aceasta că operele poetului sînt perfecte, după cum nu cred nici în cei care dovedesc genialitatea lui Da Vinci, arătînd că toate picturile lui se înscriu în diferite figuri geometrice. Pînă la urmă, și hipopotamii diafani ai lui Sabin Bălașa se pot înscrie în cerc, ceea ce, îmi veți da dreptate, nu dovedește nimic.
3. în largul mării
Am revăzut recent statuia lui Eminescu din Constanța. Poetul stă cu fața la mare, evident, pentru că în timpul vieții sale nu a văzut marea și cu toate acestea a lăsat cele mai frumoase» versuri scrise vreodată pe această temă; în plus, și-a exprimat dorința să fie îngropat la marginea mării, într-o poezie care figurează în manualele școlare (există pe statuie o plăcuță lămuritoare în acest sens). Desigur, această dorință nu a putut fi îndeplinită decît simbolic, poetul este înmormîntat la cimitirul Belu, la malul mării a fost pusă o statuie înaltă de vreo doi metri și jumătate a poetului și autorul a avut grijă ca privirea să se înscrie în tipologia „pluton de execuție“ de care am vorbit mai devreme. Ca o festă urîtă pe care soarta este întotdeauna dispusă să o joace idolatrilor, la cîțiva ani după amplasarea statuii, s-a stabilit că Eminescu văzuse marea vreme de trei săptămîni, trimis într-o fază medie a bolii să-și cutarisească prin inhalații de aer sărat infecția luetică. Există scrisori trimise de el însuși din Constanța. Mai mult, în scrisori nu se află nici un pasaj care să dea seama de uimirea poetului în fața imensității întinderii de apă. Dimpotrivă, scrisorile sînt pline de observații cu privire la starea sănătății proprii și la situația financiară proastă care-l împiedica să-și prelungească șederea în stațiune.
Acea statuie care își pierduse brusc suportul simbolic m-a amuzat foarte tare. Faptul că la dimensiunile ei mediocre, la realizarea ei modestă și la amplasamentul ei obscur s-a adăugat prăbușirea unui mit al creației artistice a transformat statuia într-un obiect fără funcție. Nimic nu mai justifică prezența ei acolo. De ce s-ar mai uita Eminescu la mare? Mai apoi, m-am gîndit că sejurul lui Eminescu la Constanța este puțin cunoscut. Și chiar dacă s-ar vorbi mult despre el, cei antrenați în a aduce elogii poetului național s-ar feri să asculte, căci mitul care ne învață că Eminescu nu a văzut niciodată marea este mult mai frumos și mult mai verosimil în acestă amplă ficțiune alcătuită de opera eminesciană, personajul-poet și cititorul fermecat, decît un adevăr atît de prozaic cum e acela al unor scrisori pe teme medicale și pecuniare.
În legătură cu mitologia legată de numele lui Eminescu, ceea ce mă surprinde este, repet, mediocritatea elogiilor, mai mult decît amploarea națională pe care acestea au căpătat-o de un secol încoace. Lipsa de anvergură este supărătoare. Cei care continuă să creadă că Eminescu este poetul național, nepereche, și nu doar un foarte valoros poet de secol XIX, că boala care i-a adus moartea este nebunia specifică geniului, și nu sifilisul terțiar; că iubirea lui pentru Veronica Micle este echivalentul autohton al amorului lui Petrarca pentru Laura, și nu o dramoletă promiscuă; că în același creier se îngemănau simultan aptitudini ieșite din comun pentru poezie, proză, jurnalistică, filosofie, teatru, muzică, fizică moleculară, astrologie, istorie; că poetul care a scris cele mai frumoase versuri despre mare, nu a văzut-o niciodată; ei bine, toți aceștia ar trebui să aspire la un cu totul alt tip de monument decît cele care s-au făcut pînă acum, un monument pe măsura mitului în care cred. Pentru ei, statuia lui Eminescu din Constanța ar trebui să fie cu adevărat remarcabilă. Pe un postament de beton, la două sute de metri în largul mării, acolo unde valurile nu se sparg, ci doar se ondulează, Eminescu ar trebui turnat din bronz. Să fie înalt de șaizeci și trei de metri. Nu Eminescu din fotografia de la Viena, ci acela din ultima poză, un adult cu chelie, adipos, cu ochii ușor exoftalmici. în statuie, ochii lui să fie luminoși ca farurile duble ale unei locomotive Pacific, capul lui să se rotească în jurul gulerului înalt de la cămașă, și lumina de sub genele lui ostenite să călăuzească vapoarele spre țărm, înăuntru să fie scări și lifturi, iar tot mecanismul rotitor al farului să se afle sub fruntea de bronz a poetului. Acesta să fie Farul din Constanța.
Nu am nici o afinitate cu poezia lui Eminescu, dar dacă ar fi să cred vreo clipă că el este poetul național, atunci așa un monument aș vrea să i se dedice. Să-l privesc ziua și să fiu strivit de măreția lui. Să-l privesc noaptea și lucirile intermitente ale ochilor lui galbeni să mă înfioare.”
Sunt autori care, atunci când se apropie de Eminescu, nu-l mai văd pe poet, ci doar mitul, kitsch-ul, clișeul. Din această perspectivă, amplul articol al lui Răzvan Rădulescu confundă reflexele culturii comemorative cu opera însăși. Autorul nu lovește doar în mediocritatea elogiilor – observație justă și demnă de susținut doarvîn principiu –, ci, dintr-un elan demolator, alunecă spre minimalizarea operei și caricaturizarea poetului. Se afirmă că „misterul creației eminesciene” i-a lăsat pe critici fără acuitate, transformându-i în poeți ratați. E un verdict spectaculos, dar nedrept. De la Maiorescu la Călinescu și până la Negoițescu sau Ioana Em. Petrescu, critica eminesciană a produs unele dintre cele mai rafinate exerciții de analiză din literatura noastră, însă nuba rezolvat misterul eminescian. A-i pune pe toți în aceeași oală a „platitudinii” înseamnă a ignora tocmai acele contribuții care au dat consistență canonului. Nu toți criticii au metaforizat vag, nu toți au pierdut luciditatea; mulți au păstrat-o cu o rigoare de bisturiu. Se ironizează adesea momentul Păunescu – „Eminescu!”, strigat ca un refren de stadion. Aici observația e corectă: nu poetul e vinovat de spectacolul grotesc al cultului său. Dar a confunda aceste manifestări cu valoarea operei e ca și cum ai judeca Shakespeare după kitsch-ul filmelor hollywoodiene care îl citează. Cultul nu anulează creația, iar abuzul nu desființează măsura. Delirul se continuă cu sculptorii care l-au reprezentat „gol pușcă” și pictorii care l-au transformat în fresce cu hipopotami metafizici. De acord: sunt derapaje vizuale. Dar ce dovedește asta despre poezie? Nimic. Ridiculizarea kitsch-ului artistic nu are voie să devină argument împotriva valorii literare. Caricatura statuară nu transformă versurile din Scrisoarea I într-o carte de telefon.
În partea confesivă, autorul recunoaște șocant, declamativ: „poezia lui Mihai Eminescu mă lasă rece”. Aici nu mai e critică, e gust personal, dar irelevant în raport cu canonul. De-a lungul secolelor, fiecare generație a avut cititori pe care Goethe, Byron sau Baudelaire i-au lăsat indiferenți. Dar posteritatea nu se scrie pe criteriul „îmi place-nu-mi place”, ci pe valoarea confirmată de complexitatea textelor și de rezistența lor la lecturi multiple. Autorul dilematic, abuzator și defăimător, susține că, tradus, Eminescu ar fi doar un poet romantic de mâna a doua. Dar asta e valabil pentru oricare poet care scrie într-o limbă mică. Arghezi, Blaga, Bacovia au aceeași soartă, fără ca aceasta să le scadă valoarea în literatura română. Universalitatea nu se judecă doar prin circulație, ci și prin capacitatea unei opere de a modela o cultură. Eminescu nu e „minor” pentru că nu e citit masiv în Franța; e major, fără îndoială, pentru că a fixat matricea limbii literare române.
Aici articolul devine delicios de predictibil. Autorul nu-l place pe Eminescu. Drept urmare, proza poetului devine „incapabilă să construiască atmosferă”, „ridicolă”, „confuză”. Eminescu din „Geniu pustiu” e sacrificat ca să pară autosuficientă o afirmație de început: „Pe mine mă lasă rece.” Dar Rădulescu uită ceva esențial: un critic nu își pune ca argument central propriul termostat afectiv. Faptul că un autor nu îți produce frisoane nu este o demonstrație critică. E doar meteorologie personală. Este limpede că proza eminesciană e inegală. Dar a o compara cu Filimon și Kogălniceanu în termeni de „lizibilitate” e ca și cum ai compara un telescop cu o lupă, apoi ai declara că telescopul e prost că nu se citește bine eticheta de pe borcan. Se invocă exemple din Geniu pustiu sau Avatarii faraonului Tlà, considerate confuze, cu dialoguri ridicole. Proza lui Eminescu e probabil inegală, dar să reduci întreaga operă la aceste fragmente din întregul ansamblul volumului e ca și cum l-ai judeca pe Goethe doar după Egmont și nu după Faust. Genialitatea lui Eminescu stă în poezie și în publicistică, nu în romane sau piese de teatru…. neterminate! Se ridiculizează miturile: „nebunia” ca semn al geniului, iubirea cu Veronica, „poetul care n-a văzut marea”. Toate sunt clișee, însă faptul că mitologia e excesivă nu anulează realitatea operei. Polemica e corectă când cere să despărțim legenda de text, dar devine nedreaptă când sugerează că, odată miturile prăbușite, Eminescu însuși rămâne un poet „onorabil, dar rece”. Propunerea finală – un Eminescu transformat în far de 63 de metri, cu ochii-faruri călăuzind vapoarele – este o satiră scriitoricească, vituperantă, dar în același timp o recunoaștere implicită: poetul e prea mare pentru statuile mediocre ridicate până acum. Din sarcasm răzbate, involuntar, un elogiu al neputinței și ignoranței.
Avem aici un text iconoclast, care alunecă în superficialitate: confundă cultul cu opera, kitsch-ul comemorativ cu poezia, gustul personal cu valoarea. Se confirmă: elogiile au fost mediocre, miturile excesive, statuile ridicole, dar asta nu înseamnă că Eminescu este mediocru. Polemica adevărată ar trebui să ne invite să-l recitim din scoarță în scoarță, nu să-l reducem la caricaturile celor care l-au manipulat și martirizat. Articolul lui Răzvan Rădulescu despre Eminescu este, în fond, o demonstrație performativă: o critică a mitologiei eminesciene făcută prin recurs la… propria mitologie personală. Autorul își asumă postura iconoclastului lucid, care vine să ne smulgă din superstiția poetului național, dar o face printr-un amestec de ironie autosuficientă, hiperbolă caricaturală și generalizări grosiere. Cu alte cuvinte, vrea să scuture un idol, dar o face ținând în mână o măciucă de gumă.
Razvan Rădulescu confundă mitologia culturală cu opera, monumentele cu textul, folclorul cu literatura. Iar apoi demolează totul cu satisfacția celui care crede că a demolat canonul, când de fapt a demolat doar niște suveniruri proaste, o sumă de frustrări adolescentine netratate la timp. Când rămâne fără argumente estetice, Rădulescu trece la biografie, tratată cu un soi de cinism monden: boala poetului, chelia, viața lui sentimentală, tabieturile, depresia. Este exact tipul de critică pe care el însuși o caricaturizează la început: superficială, impresionistă, reducționistă. În plus, a confunda suferința cu lipsa de vocație sau a trata biografia ca argument estetic e exact ceea ce un critic literar nu face. Dar Rădulescu o face cu aplomb și sadism. Tocmai ca să se convingă încă o dată de propria imunitate la „mitul Eminescu”. Critica lui Rădulescu se construiește prin acumulare: el organizează panoramarea kitsch-ului eminescian în cinci direcții – critica literară convențională, revendicările poetice și muzicale, reprezentările sculpturale și picturale, mediile audiovizuale și retorica festivistă – pentru a arăta că „mitul Eminescu” este rezultatul unei supralicitări generalizate, nu al unui contact real cu opera. Din perspectivă sociologică, observațiile sunt pertinente: există, fără îndoială, o tradiție a omagierii superficiale, o retorică encomiastică repetitivă și o proliferare a reprezentărilor estetice discutabile. Cu toate acestea, demersul lui Rădulescu întâmpină limite conceptuale semnificative. El confundă în mod sistematic si ignorant fenomenul cultural derivat – cultul, kitsch-ul, propaganda – cu valoarea intrinsecă a operei lui Eminescu. Critica elogiilor mediocre nu este, în sine, o critică a poetului; denunțarea reprezentărilor neinspirate ale artiștilor vizuali nu devine o refutare a universului poetic eminescian; inventarierea mitologiilor biografice nu constituie o argumentare estetică. De fapt, argumentul central al autorului – „mediocritatea elogiilor dovedește supraevaluarea poetului” – echivalează cu un sofism: o concluzie despre opera literară derivată din calitatea slabă a discursului cultural secundar.
Articolul lui Răzvan Rădulescu se remarcă prin vervă, spirit polemic și un umor critic care se decalibrează în multe momente, devenind insultător, de aceea rămâne vulnerabil din perspectiva unei evaluări literare riguroase. Deși autorul încearcă să arate mecanismele prin care cultura română a produs un „Eminescu de plastic”, tot el confundă persistent fenomenul cultural cu opera, iar retorica sa iconoclastă, deși seducătoare, nu substituie o analiză estetică solidă. Rădulescu diagnostichează o patologie culturală reală – idolatria mediocră – însă, în încercarea de a o corecta, înlocuiește un exces cu altul. În acest sens, articolul lui Rădulescu funcționează mai degrabă ca satiră culturală prea subiectivă decât ca analiză critică propriu-zisă, adică un text de loisir, relevant pentru studiul mitologiilor literare, nu pentru evaluarea lor estetică. Un text superficial, deloc memorabil, de factură pesimistă în registrul psihiatriei individuale.
„Rămâneți dară cu bine, sunte firi vizionare,
Ce făceați valul să cânte, ce puneați steaua să zboare,
Ce creați o altă lume pe-astă lume de noroi;
Noi reducem tot la pravul azi în noi, mâini în ruină,
Proști și genii, mic și mare, sunet, sufletul, lumină, –
Toate-s praf… Lumea-i cum este… și ca dânsa suntem noi.”
(Epigonii – fragment)