„Eminescu rustavelizat
Poetul național al nostru e unul singur: Eminescu. Acest „poet național“ este pe cale de-a-i lua locul și lui „poetul nepereche“, și lui „luceafărul literaturii noastre“… Ei bine, marele poet este o victimă, se pare, a herderianului Volksgeist, nu doar în calitatea-i însăși de teoretician al său, ci și ca idol perdurabil al celor ce gîndesc volksgeistlich, idiomatic și tribal, ca, așadar, idolum tribus. Cît despre „antiherderieni“, al căror cap de turc, să zicem, e tocmai „duhul poporan“, nu Eminescu e, firește, poetul lor de căpătîi. Mai mult, în cercul unei lumi pragmatice și, deci, opuse „lumii ce gîndea în basme și vorbea în poezii“, însăși noțiunea de „poet“ devine oarecum suspectă, exotică sau derizorie, futilă și inoportună.
Organicismul repudiat, în beneficiul unei optici utilitar-contractualiste, se înțelege că nici limba nu e un „fagure de miere“, necum o „casă a Ființei“, fiind un soi de (d)esperanto exsanguu, sălciu, aseptic, fără penumbre, conotații, reminiscențe, rădăcini; sau, dacă vreți, un „petit negre“, o lingua povera adică (acest minimalism lingvistic avându-și în, la noi, Bacovia un remarcabil precursor). După Deleuze, Guattari, poetul trebuie, acum, să-și folosească idiomul „comme un juif tcheque ecrit en allemand“, — de unde, fie un Verfremdungseffekt în linia lui B. B., fie, la limită, un lexic și o sintaxă de bébé. Cine suprimă idiotismul cade în altă idioție! (în paranteză fie spus: dacă „evreul ceh“ e Kafka, tandemul Guattari-Demeze comite, totuși, o eroare, pentru că marele praghez utilizează o germană la fel de nobilă, de pură, de „edit“, ca a lui Kleist sau Goethe.)
Or, revenind la Eminescu, consider că o etichetă precum „poetul național“, ce pare a se fi lipit de el „ca marca, de scrisoare“, e una care nu-i priește, fiindu-le mai adecuată poeților tribal-rapsodici: aezi, barzi, skalzi ș. cl. Fu Eminescu un aed?! El este omul vremii sale.
Eminescu rustavelizat își are saeculum-ul propriu, pe care-l reprezintă bine în barerii, unele privințe, fiind un exponent de marcă al „dreptei revoluționare“, iar nu un simplu paseist, un retrograd, o tombateză. Craniologia, evoluționismul, concepțiile unui Lombroso și alte teorii în vogă spre finea veacului trecut, se regăsesc, la mai tot pasul, în opera-i de doctrinar, încît e cazul să-l gîndim, pe Eminescu, și în termeni de Zeitgeist, nu numai volksgeistlich, ca pe un bine informat, ba chiar ca pe una la page.
Apoi, oricît de etnolatru și, la rigoare, xenofob ar fi, în teorie, el, dînd glas obscurelor pulsiuni sau idealurilor nației (dar nefiind, politicește, adeptul României Mari!) și apelînd la geniul rasei, e, ca poet (cu, din păcate, excepțiile ce se cunosc, între acestea, Doina însăși), un, mai cu seamă, singuratic și, un extremis, un „străin“, avîndu-și idiolectul său, un stil existențial aparte, un etos antiplebeian, ca și un eros personal, o mistică a suferinței din dragoste, ce-i este proprie, care-l apropie, ipso facto,de marii inspirați romantici, ca și de frații lor mai mici, din contingentul Biedermeier, și care contrastează, totuși, cu (n’en deplaise à Călinescu!) o „fire zdravănă și țărănească“.
Marota unei sănătăți, cam groase, a lui Eminescu ține de, vai, filistinism (cînd nu de chiar nosofobia istoricului literar); tot astfel cum ruralizarea-i forțată e un strîmb elogiu, adică unul ipocrit, al unei spițe mult flatate, la noi, de feluriți narodnici, anume spița rusticană.
Că Eminescu, el, aspiră la cîntecul impersonal al primordialelor stihii, al elementelor dintîi, al „vînturilor, valurilor“, — acest anonimat nu-i unul de ordin exclusiv folcloric, făcînd pereche cu acela, exempt de orice folclorism, al Pythiei lui Paul Valery, al Vocii ei oraculare „Qui se connaît quand etle sonne/ N’être plus la voix de personne/ Tant que des ondes et des bois!“
„Poetul național“, în rest, e o sintagmă ce lipsește în literaturologia diverselor națiuni moderne. Este Victor Hugo, în Franța, mai național decît Verlaine, poet excentric și „maudit“? La fel de naționali sînt ambii, dovadă că „Les sanglots longs“ ale acestuia din urmă vor fi ajuns parola însăși a debarcării în Normandia!
Ceea ce nu înseamnă, însă, că spectrul, sau (mono)mania, „poetului național“ (unic) nu bîntuie și prin Paris… Astfel, acum vreo trei decenii, Pierre Gamarra putea emite această perlă, în Europe: „Je sais bien que la popularity d’Apollinaire n’est pas chez nous comparable a celle de Roustaveli en Georgie.“ Faptul că bravul camarad făcea inepta comparație în capitala unei Glazii sovietic de ospitaliere, n-o face mai puțin ineptă, un cvasilegendar rapsod, un „homerid“, ca Rustaveli, ținînd de altă paradigmă, de alt canon psihomental decît Guillaume Apollinaire, poet modern (și modernist).
Schimbînd ce trebuie schimbat, se cade, cred, să nu-i mai cerem lui Eminescu performanța de-a fi un soi de Rustaveli (poet, acesta, național), — nerămînîndu-ne, altminteri, decît să vulpescianizăm (cf. Atotcuvîntul,în Arte , Meserie, Ed. Cartea Românească, 1979, p. 18): „Cînd mă gîndesc la grîu spun eminescu./ Știu «aer» că rostesc — scriu eminescu./ Mi-e dor de cîntec – sună eminescu.“ Ș.a.m.d.”
Eseul lui Șerban Foarță reprezintă una dintre cele mai subtile și ironice intervenții în dezbaterea, adesea rigidizată, despre statutul lui Eminescu în cultura română. Dincolo de jocul stilistic caracteristic autorului, textul propune o reevaluare necesară a etichetelor care au încremenit receptarea poetului, în special aceea de „poet național”. Foarță contestă nu valoarea lui Eminescu, ci transformarea lui într-un „idolum tribus”, o figură supralicitată până la sacralizare tribală. Argumentul central este că sintagma „poet național” îl plasează pe Eminescu în paradigma barzilor arhaici și a poeților rapsodici, ceea ce nu corespunde nici epocii sale, nici complexității operei. Sub pretextul unei rafinări critice, Șerban Foarță cade însă în păcatul opulenței retorice. Eminescu „rustavelizat”, cum îl vrea autorul citat, e o mostră de sofisticare terminologică care ascunde, în fond, o judecată simplistă: aceea că „poetul național” ar fi o iluzie vetustă, o manie provincială, o etichetă anacronică. Ni se spune că Eminescu ar trebui gândit „în termeni de Zeitgeist, nu numai volksgeistlich”. Aparent subtil, argumentul se prăbușește în ambiguitate. Ce înseamnă, mai exact, să-l gândim pe Eminescu în termenii epocii lui? Că ar fi fost contaminat de teoriile lombrosiene, de craniologie, de evoluționism? Asta știm și fără retorica în germană. Orice scriitor respiră aerul timpului său. Dar Eminescu nu se reduce la „spiritul veacului”: puterea lui stă tocmai în capacitatea de a transcende acest spirit, de a transforma contextul științific și ideologic într-o viziune poetică personală. Altfel, am fi obligați să-l judecăm pe Shakespeare doar prin astrologia elisabetană sau pe Goethe doar prin fiziognomistica lui Lavater. Se invocă xenofobia lui Eminescu, dar și faptul că nu era „adeptul României Mari”. Se adaugă imediat nuanța: ca poet, era „singuratic”, „străin”, „antiplebeian”.
Polemica e aici simplă și simplistă: nu putem confunda articolele polemice din Timpul cu Odă (în metru antic). Eminescu, gazetarul, nu e identic cu Eminescu poetul. A-l cita pe unul ca să-l judeci pe celălalt e un sofism critic, dar și un abuz metodologic. E ca și cum ai decreta că Dostoievski e doar un reacționar pentru că i-a detestat pe polonezi, ignorând Frații Karamazov. Foarță forțează stilistic și ironizează marota calinesciană a „firei zdravene și țărănești” a lui Eminescu, numind-o filistinism. Nimic mai nedrept. Călinescu a încercat să demonteze clișeul poetului maladiv, subliniind vitalitatea, energia, „sănătatea” unei opere care nu e doar plângere și autoizolare. A reduce asta la „nosofobie” sau „elogiu ipocrit al spiței rusticane” e un atac la persoană, post-mortem. nu o argumentare critică. Eminescu n-a fost nici sănătos tun, nici bolnav ca un sfânt medieval: a fost ambele, succesiv, iar opera lui poartă amprenta tensiunii dintre vitalitate și melancolie. Comparația cu vocea oraculară a Pythiei lui Valéry e frumoasă, rafinată, dar contrazice restul textului. Dacă Eminescu aspiră la „cântecul impersonal al stihiilor”, atunci el se ridică peste limitele etnice, peste „volksgeist”, intrând într-o zonă universală a lirismului. Cum să scrii, în același timp, că e prizonierul etnolatrei și că aspiră la impersonalul cosmic? Această contradicție arată graba de a îngrămădi referințe prestigioase (Valéry, Biedermeier, Zeitgeist) fără a le armoniza într-o teză coerentă. Infamul autor, cu veleități de hiperstilist, afirmă că sintagma „poet național” lipsește din literaturile moderne, invocând comparația între Hugo și Verlaine. Total fals. Fiecare cultură are repere simbolice devenite simboluri naționale și internaționale: Goethe în Germania, Pușkin în Rusia, Mickiewicz în Polonia. A ironiza sintagma e dovadă de parti-pris, de provincialism invers: complexul de a ne raporta mereu la „ce fac alții”. În plus, Eminescu nu este „poet național” prin decret legal, ci pentru că limba română modernă se sprijină pe opera lui.
În final, autorul ajunge la pastişa vulpesciană: „Când mă gândesc la grâu spun Eminescu…”. E o ironie reușită ca efect stilistic, dar care trădează ceea ce voia să combată: inevitabilitatea asocierii numelui poetului cu însăși substanța limbii. Dacă „grâul”, „aerul”, „cântecul” ajung să sune „Eminescu”, înseamnă că opera lui a intrat în structura imaginarului colectiv. Ironia confirmă ceea ce voia să nege: organicitatea prezenței eminesciene. Textul despre „Eminescu rustavelizat” e un exercițiu retoric abundent, dar inconsistent, care se sprijină pe jargon (Zeitgeist/Volksgeist), pe comparații exotice (Rustaveli, Valéry), pe atacuri la adresa criticilor clasici (Călinescu), dar pierde esența: opera. Polemica se împotmolește în context și mit, dar evită lectura. Or, adevărata critică nu constă în a jongla cu termeni savanți, ci în a arăta cum Luceafărul, Odă (în metru antic) sau Scrisoarea I continuă să respire în prezent. Mihail Eminescu nu e nici Rustaveli, nici Lombroso, nici „poet național” în sens propagandistic. E un clasic român și european, iar valoarea lui nu are nevoie de suprastructuri savante ca să reziste. Ceea ce rămâne după ce jargonul cade este textul – și textul, spre supărarea detractorilor, încă ne tulbură de peste un veac de… nesingurătate eminesciană.
Trebuie spus că stilul baroc, aluziv și fragmentar al lui Foarță, deși spectaculos, maschează uneori o evitare a concluziilor ferme. Parantezele, jocurile de cuvinte, trimiterile intertextuale și calambururile dau textului o strălucire intelectuală, dar îndepărtează esența problemei: ce este Eminescu pentru cultura română? În mod paradoxal, Foarță critică etichetele simplificatoare, dar nu propune o alternativă solidă, ci mai degrabă substituie un mit cu altul. În locul „poetului național” instituie „poetul superior, străinat, oracular”, o figură estetizantă ce ignoră componentele esențiale ale operei și vieții lui Eminescu. Astfel, lectura lui Șerban Foarță, oricât de seducătoare în plan stilistic, rămâne parțială și, pe alocuri, nedreaptă. Ea lărgește spectrul discursului critic, dar îl face cu riscul de a reduce poetul la ceea ce este convenabil demonstrației sale. Eleganța argumentului ascunde o tensiune între demitizare și reinterpretare, iar strălucirea stilistică ajunge uneori să substituie adevărata analiză. Eminescu merită să fie eliberat de mituri, dar nu și de propria lui complexitate. Iar textul lui Foarță, cu toată inteligența sa strălucitoare, reușește uneori să elibereze doar pentru a reconstrui, într-o altă cheie, o nouă formă de mit.
„Pe Eminescu noi, poeții tineri,
Zădarnic încercăm, nu-l vom ajunge.
Dar Eminescu nu cuprinse tot
În stihurile lui dumnezeiești.
Durerea românească-i mult prea mare
Și n-o cuprinde toată nici un cântec.”
(Mihai Beniuc – Poeților tineri)