În apărarea obiectivă a lui Mihail Eminescu – Contra-Dosarul dilematic (VI)

„Eminescu sîntem noi…

De-a lungul anilor, în mare parte și din cauza acaparării imaginii sale de către critica ideologizantă comunistă (cine l-a fi pus pe marele poet să scrie împărat și proletari),Mihail Eminescu a devenit tot mai mult o figură emblematică a spiritului național și tot mai puțin un artist al cuvîntului a cărui creație să poată fi supusă unor judecăți critice pur obiective. Prestigiul lui Eminescu este imens, căci începînd încă din școala primară figura sa este prezentată astfel încît obligă la o apreciere hiperbolizantă în care nici un superlativ nu mai este suficient de ilustrativ. Cetățeanul român este impregnat cu Eminescu. Primul (uneori și singurul) nume de artist național pe care îl auzi rostit de la aulele academice pînă la cîrciumile sinuoase de mahala este cel al lui Eminescu, „luceafărul poeziei românești“, „omul deplin al culturii române“, „poetul/geniul nepereche“. Proliferarea unei eminescolatrii exprimate într-o limbă de lemn în care clișeele și locurile comune abundă poate fi urmărită exemplar la olimpiadele școlare sau la colocviile studențești pe această temă, unde șiraguri de metafore „calificative“, cît mai pompos împodobite, înlocuiesc o abordare obiectivă a creației marelui poet român. Acest festivism eminescianesc se manifestă în principal pe două coordonate strîns relaționate: cultură și națională, și el reprezintă un caz extrem pentru judecarea mentalului colectiv autoreflexiv al românilor.

Pe plan cultural figura poetului s-a stabilizat deja în formele cunoscute: creator de geniu, artizan al limbii române moderne care și-a pus amprenta pe întreaga creație poetică ulterioară din România, unul din puținii artiști români cunoscuți peste hotare (deși prea puțin în raport cu valoarea sa). Din toate aceste clișee cel legat de valoarea universală a poetului credem că a fost tranșat clar de criticul Șerban Cioculescu într-un articol publicat în Lumea nr. 3/1945 (Universalism literar, preluat din Luceafărul nr. 29/1997): „Lirica lui Eminescu e un exemplu… de covîrșitoare importanță națională, dar de minimă semnificație universală.“ Problema este însă alta: cea a canonizării operei eminesciene după niște structuri încremenite care au dezvoltat clișee obositoare prin repetarea lor decenii de-a rîndul. Participînd în 1992 la un colocviu studențesc „Mihai Eminescu“ la Iași, am propus o interpretare diferită a rolurilor protagoniștilor din poemul Luceafărul, interpretare de altfel nu întru totul originală. Reacția celor prezenți (studenți și profesori) a fost una de respingere aproape unanimă și apriorică, nu din pricina unor vicii de fond ale demonstrației, ci în virtutea ideii că „aici totul este foarte clar, nu putem schimba nimic“, orice speculație neconformă cu manualul de liceu (totuși!) devenind aproape eretică. Instituirea unei grile interpretative oficializate în care orice deviație este sancționată sau ignorată este în mod clar sterilizantă, deoarece împiedică punerea sub îndoială, reevaluarea, abordările novatoare. Și este clar că opera unui artist este cu atît mai complexă cu cît admite mai multe moduri de înțelegere. Clișeele create au însă un alt rol: ele osifică o figură monolitică plasată la baza a ceea ce reprezintă corpus-ul etichetat drept „cultura națională“. Orice încercare de a „fisura“ acest monolit este resimțită ca un atac la adresa ierarhiei cu greu stabilite. Este adevărat că în cazul lui Eminescu se admit uneori și alte deschideri interpretative, dar atîta timp cît ele nu încearcă să transforme ceva, ci sporesc unitatea monolitului cultural sus-menționat, cum a fost cazul „descoperirii“ „creștinismului“ eminescian după 1989.

Aici putem analiza puțin și factorul național. Festivismul asociat cu imaginea poetului bucovinean este necesar pentru păstrarea unei „selfimage“ stereotipizate și pentru o depășire (niciodată reușită) a complexului de inferioritate specific culturilor (și națiunilor) minore. Personalitatea biografică a lui Eminescu este de altfel o idealizare perfectă a acestei „self-image“ naționale, servind întru totul scopului său: poet de geniu (ca să nu uităm de un alt clișeu: „Românul s-a născut poet“), sărac și oropsit, cu o potențialitate nemanifestată (căci — nu-i așa? — a murit înainte de a-și putea consuma întreaga forță creatoare) și mai ales foarte român. Această ultimă caracteristică a făcut posibilă aservirea imaginii poetului oricăror mișcări politice cu tentă naționalistă, incluzînd extremismul legionar sau pe cel comunist. După atîta eminescofanie dezvoltată cu sîrguință de destui inși pentru care Eminescu a reprezentat un mijloc de manifestare a pulsiunilor festiviste (dar, vai!, și de nume precum Constantin Noica, autorul nefericitei sintagme „omul deplin al culturii române“), ne temem că ar putea să apară o reacție adversă, de respingere sostisită la fel de dăunătoare. Dar, revenind la portretul-robot de „român adevărat“ al valorosului creator, voi aminti un alt fapt de la colocviul studențesc de care am pomenit. Unul dintre colegii clujeni a prezentat o lucrare în care analiza caracterul uneori șovin și antisemit dovedit de Eminescu mai ales în activitatea sa publicistică. Deși și-a atenuat duritatea (?) afirmațiilor argumentînd – pe bună dreptate – că într-o perioadă istorică de formare a conștiinței naționale o astfel de atitudine este pardonabilă, chiar normală (din cauza necesității autodefinirii prin distanțare față de celălalt, de „străin“), reacția auditorilor de la lucrările colocviului a fost bineînțeles una de respingere necondiționată a ideilor studentului clujean. Fără discuții, fără comentarea sau demontarea argumentelor sale. Asta deoarece în conștiința publică Eminescu a încetat de mult să mai fie doar un poet, chiar genial. El este Românul Poet, erou mitic cu valențe civilizatoare, imaginea ideală a poporului român, deștept, sărac, patriot. Orice deviere de la această linie este resimțită ca un atentat la integritatea națiunii sau a imaginii sale, iar uneori chiar ca o insulă personală. Judecata rațională este întunecată sau blocată de mecanismele pur emoționale imprimate în fiecare individ printr-o educație dogmatică, lipsită de creativitate și spirit interogativ. Și în acest sens Eminescu este un model.

<<Bogăția lirică a poemului (Scrisoarea I, n.n.) se revarsă din toate părțile și oricare cititor estedescumpănit în a hotărî ce să admire mai întîi, ideea sau expresia ei verbală aleasă, trăind dinplin sărbătoarea minții și inimii omenești prilejuită de cel mai mare dintre poeții noștri.>> (A. Gh. Olteanu, în „Limba și literatura română“, manual pentru clasa a XlI-a, Ed. Didactică și Pedagogică R.A., București, 1996)

Iar dacă n-ar fi fost Eminescu, sigur am fi găsit noi pe altcineva.

Pavel Gheo RADU

fiindcă așa se obișnuiește: scriitor, critic, eseist, profesor, redactor…”

Afirmația devenită clişeu – „Eminescu suntem noi” – repetată când cu emfază festivă, când cu zâmbet sarcastic, a circulat decenii întregi prin discursul public românesc ca un fel de formulă magică. Textul comentat o folosește drept punct de detonare, pentru a demonstra cum imaginea poetului a fost confiscată de ideologii succesive și împietrită într-un cult paralizant. Dar a transforma această constatare corectă într-o condamnare globală a receptării și într-o reducere a lui Eminescu la postura unui „portret-robot al românului idealizat” reprezintă o eroare de perspectivă, chiar o deviere polemică riscantă. Tocmai această translație grăbită, în care demitizarea alunecă în caricaturizare, necesită corecție critică. Pavel Gheo Radu observă just evidența: manualele, concursurile școlare și colocviile literare exhibă aceleași sintagme bombastice – „luceafărul poeziei românești”, „omul deplin al culturii române”, „geniul nnepereche, dar o face pentru argumentum ad hominem. Cine nu a asistat la elevi repetând mecanic aceste etichete ca pe formule sacrosancte, fără a fi deschis vreodată câteva pagini din Scrisoarea I sau Luceafărul? Da, există o eminescolatrie de carton, o venerare de limbă de lemn, sterilă și repetitivă, dar critica acestei retorici nu reprezintă o revelație a prezentului: încă de la G. Călinescu, Negoițescu sau Rosa del Conte, spiritele tutelare ale eminescologiei au deplâns rigidizarea cultului. Diagnosticul rămâne valid, dar nu mai surprinde, și nici nu explică, în sine, complexitatea receptării.

În sprijinul unei demistificări mai radicale, este invocat verdictul lui Șerban Cioculescu: „lirica lui Eminescu e de covârșitoare importanță națională, dar de minimă semnificație universală”. Acest pasaj, smuls din arhitectura argumentativă inițială, devine însă o decepție. Universalitatea nu se cântărește prin tirajele traducerilor sau prin numărul de simpozioane pariziene. Dacă s-ar proceda astfel, atunci Mickiewicz, Pușkin sau Hölderlin ar rămâne strict autori locali. Universalitatea este, înainte de toate, capacitatea unei opere de a articula teme, anxietăți, viziuni care transcende frontierele unei culturi. Mihail Eminescu – cu obsesia timpului, cu sentimentul sfâșietor al efemerului, cu întinderile cosmice pe care imaginația lui le străbate – aparține incontestabil familiei mari a romantismului european. Că un cititor francez sau american îl întâlnește anevoios prin traduceri nu reprezintă un argument împotriva universalității sale, ci un simptom familiar literaturilor provenite din „culturi mici”. Autorul incriminează, apoi, canonizarea rigidă, unde orice lectură discordantă devine sacrilegiu. Episodul colocviului de la Iași, unde o altă interpretare a Luceafărului ar fi fost respinsă aprioric, ilustrează un reflex academic conservator. Dar imobilitatea instituțiilor nu este imputabilă poetului. Clasici nu devin cei care îngheață sensurile, ci aceia care permit, prin însăși adâncimea operei, reinterpretări nesfârșite. Dacă reacția corpului profesoral a fost dogmatică, vina este a mediului, nu a poetului. Mihail Eminescu nu este osificat; s-au osificat doar structurile care îl predau sau care îl deformează.

Textul în discuție insistă asupra mitului „Românului Poet” – figura idealizată, săracă, nefericită, genială și, desigur, „foarte română”. Acest construct a existat, a circulat, a fost instrumentalizat politic de la extrema dreaptă interbelică la propaganda comunistă, dar a reduce întreaga posteritate a poetului la această fotografie mitologică echivalează cu un alt tip de deformare. Mihail Eminescu nu este doar proiecția identitară a unei națiuni; este și autorul unei opere care respiră autonom, care rămâne, dincolo de mit, un teritoriu literar de mare intensitate. De pildă, Odă (în metru antic) nu poartă nici urmă de festivism național: este o meditație asupra morții, a fragilității eului și a sensului vieții, perfect comparabilă cu marile pagini ale lui Hölderlin sau Leopardi. A ignora această poezie în favoarea clișeului înseamnă a repeta exact eroarea imputată manualelor. Se aduce apoi în discuție, corect și necesar, publicistica lui Eminescu, unde există pagini marcate de prejudecățile vremii: pasaje antisemite, naționaliste, ton pamfletar excesiv. Ele trebuie citite critic, necosmetizate, în contextul real. Publicistica și opera poetică sunt registre distincte. Dacă am confunda fără rest viața și opera, am fi împinși să excludem din canon o bună parte a literaturii europene, de la Céline la Ezra Pound, de la Dostoievski la Heidegger.

Cea mai fragilă teză rămâne însă ffnalul „Eminescu nu mai este un poet; este Românul Poet, imaginea ideală a poporului român.” Tocmai aici discursul criticului riscă o inversare: deși denunță festivismul, ajunge să reproducă, în oglindă, aceeași confuzie. Eminescu, pe care Negoițescu îl considera „un străin”, un spirit incomod pentru orice identitarism facil, este din nou ancorat în ipostaza de simbol compact al „națiunii” — doar că, de data aceasta, pentru a fi ironizat. A-l reduce exclusiv la „self-image-ul românilor” este o eroare simetrică cu a-l glorifica drept emblema eternă a românității. Critica adevărată nu operează cu inversări simetrice, ci cu distincții: între mit și text, între idolatrie și lectură, între poet și posteritatea care l-a confiscat. Polemica fertilă nu constă în dărâmarea idolului prin clișee inversate, ci în recuperarea esenței viziunii eminesciene: un imaginar vast, o sensibilitate metafizică unică, o forță de abstractizare și o tensiune lirică ce nu pot fi reduse nici la festivism, nici la anti-festivism. A privi opera în totalitatea ei înseamnă a vedea, dincolo de mituri, unul dintre marile spirite ale literaturii române, capabil să traverseze epocile fără să devină nici icoană rigidă, nici caricatură polemică.