Trosc!
Crac!
Se rupeau bucățele din ceruri și din pământ. Era o noapte atât de agitată, prin care vântul vijelios zburda precum vulturii, iar stropi de apă zburau în toate direcțiile, împroșcându-și cristalele pretutindeni. Cu un întuneric tare, ploaia domnea șerpuind pretutindeni, ascunsă de sunetul ascuțit al săgeților transparente. În tot acel haos, o singură lumină își croia drum în zig-zag prin nebuna vijelie, ce se balansa în stânga și în dreapta, venind parcă de la un felinar. Lumina înainta, mișcându-se lin și evitând toți stropii, însă lăsându-și stăpânul în umbră.
Trosc!
Un tunet, nimic mai mult, lumină deodată străduța mocirloasă prin care își croia drumul felinarul. Iar, în secunda aceea bruscă, se văzu cum lumina era ținută de un bărbat înalt, cu barba bine pieptănată, purtând un joben maroniu și un costum cafeniu. Avea ochii bulbucați, puțin uscați în cap și o expresie parcă moarte. Se clătina, evitând o baltă de noroi când, dintr-o dată, întunericul vine iarăși cu frigul său colțos, care-și vâra colții argintați prin taurul acela subțire, ce fugea nebun prin cer. Tot ce se mai vedea era felinarul acela, ce dezvăluia toate mișcările individului, care încerca acum să treacă peste bălțile tulbure, mereu crescătoare, din calea sa.
Mai departe, un han mare, din lemn de nuc, uitat de timp, peste care se vărsa toată apa cerului și pe care o lovea tot uraganul de vântul, își vedea de treburile sale. O lumină densă ieșea de ferestrele sale prăfuite și toată clădirea se zguduia cu dansul și cântul dinăuntru, unde toți cei pe nume Andrei ori Andreea își cinsteau neamurile cu pahare de vin dulce, de abia tras în damigene. Și ce mai veselie! Nea Ilie Ovreiul cânta la țambal, iar Moș Titi Rudarul cânta din cobza și cu glasul, tot îndemnând oamenii să iasă la dans și să le dea și lor bani de un pahar. Chiuituri mari și cântece largi acopereau sala.
Tranc!
Liniște!
Ușa se deschide brusc și se trântește de perete, iar în prag apare un munte de umbră, pe lângă care se strecurau stropii mânioși de ploaie. După un moment, umbra intră în han și este scufundat în lumină, dezvăluindu-și chipul; era chiar creștinul acela care căra după sine felinarul. Nimeni nu îndrăznea să spună nimic, lăsându-se dominați de privirea de uliu a bărbatului bătrân, masiv. Trântește la pământ lampa, apoi își dă jos paltonul și îl pune pe spătarul unui scaun. Ce? O voce ! Ospătarul de la tejghea rupe transa profundă de liniște:
-Domnu Agachie! Să trăiți! Haideți, stați jos! Bre, ovree, bre, țigane, cântați o lăutărească pentru Domnu Agachie!
Agachie face pași imenși, ca un uriaș ce folosea munții pe post de trepte, către tejghea și privește la Andrei Mesteacăn, tânăr de prin sat, cu ochii lui strălucind c-o lumină neagră. Tânărul se ridică, își ia paltonul și se apleacă în fața bărbatului, care îi ia imediat locul.
-Ilie, Titele, să nu vă aud că mai cântați! Ordonă brusc Agachie, scotocind în buzunare.
Scoate două monede ruginite, fiecare de doi lei, și le aruncă lăutarilor, care le prind din aer și se pun la masă, să-și oblăduiască vocile obosite. Apoi, își pune coatele pe tejghea, se apleacă spre ospătar și-i spune, mângâindu-și mustața:
-Noaptea asta rămân aici, bădie. Ia spune, cu cât dă camera pe noapte insul ăsta de i-am dat hanul în arendă?
-Cu cinci lei noaptea, domnu Agachie, dar pentru dumneata e fără plată.
-Normal că-i fără plată, bădie! Se răstește bărbatul. E al meu sau ba? Cu cinci lei? De aia pleacă toți gogomanii după o lună și se vaită că nu merge bișnița. Cu mai puțin de o sută de lei nu dădeam nici jumătate din seară.
-Bade, zise un om din dreapta lui Agachie, dar aici cu o sută de lei mănânci și bei o lună, dacă nu te dă nimeni afară!
-De aia seacă toți! Trăsni-l-ar Dumnezeu de han, că nu-mi aduce cât ar trebui. Că eu mai puțin de zece mii de lei pe lună n-aș face, dacă nu l-aș mai da în arendă. Dar așa este sufletul meu, mai bun.
Nea Ilie Ovreul parcă ar fi vrut să cânte ceva, că tocmai ce primise o monedă frumușică de la frații Locovei, al căror tată era Andrei, așa că așază frumos țambalul și privește înspre Agachie. Furios, bărbatul se uită la el și zice:
-Ilie, să nu cumva! Cânți tu mâine, azi n-ai de ce cânta. Ho, că vreau și eu liniște!
-Ehe, Domnu Agachie, e sărbătoare mare! Doar e ajun de Sân Andrei! Și a mai trecut și un an de când am luat Plevna!
-Parcă ai luat-o tu, mă! Spuse Agachie, îngândurat. Pregătiți-mi camera îndată, cea de-mi place mie, de sus.
-Domnu Agachie, toate camerele de sus sunt ocupate, îmi pare rău. Cele de la subsol sunt libere.
-Vai! Nenorocitul cela mi-a dat camera mea! Ce nemernic! Asta este, rămân la subsol, unde era, până să cumpăr terenul, mina veche.
-Domnu Agachie, spuse ospătarul, mângâindu-și barba împleticită, lăsați-mă să vă calmez.
Ospătarul scoate repede din cuptor doi pești, apoi îi pune încet pe o farfurie, să se răcească. Încet, presară peste ei sare de la Marea Neagră și îi unge bine cu oțet de murături. Scoate de sub tejghea niște usturoi, îl sfărâmă cu muchia de la un cuțit și îl freacă cu ulei și un vârf de sare, după care îl varsă încet peste peștii aburinzi și răstoarnă lângă ei o crăticioară de mămăligă. Ia paharele de cristal din raftul încuiat, la care numai ospătarul avea cheia, și îi toarnă lui Agachie vin roșu de la francezi și o dușcă de vodcă de la moscoviți. Agachie, acum ce-i drept mai limpede, se apucă să mănânce cu poftă, ghiftuindu-se bine și, terminând, ar fi înfulecat și oasele.
-Domnu Agachie, eu vă zic să mergeți la casa dumneata, că nu e prea târziu. Sunt zece ceasuri, este taman bine, în două ore ajungeți, că după se deschid cerurile și iadurile și ies strigoii, căpcăunii și dracii în căruțe.
-E, bade, e… Dracii nu-mi mai ieșeau în cale, bădie! În rest, pe toate le văzui. Lasă-mă, bădie, cu poveștile dumitale, eu nici strigoi, nici drac n-am auzit și nici n-am văzut! Mi-ați adus bagajele la subsol? Camera mi-ați pregătit-o?
-Da, domnu Aghachie! Cum, îndrăzneam să vă ieșim din ascultare? Eu plec acasă, cu toți inșii de aici, domnu Agachie! Dacă dați de strigoi și de draci, să ziceți rugăciuni și să bateți metanii multe de tot și să îl chemați pe Sân Andrei, că altfel, aici rămâneți!
-Auzi la el, nebunul! Mai bine pleacă în vijelia ceea de afară, decât să dea ochi în ochi cu strigoii! Arde-l-ar focul de han, că mulți nebuni mai sunt în dânsul! Arde-l-ar, că mai bine îi stă ars! Zise Agachie, cu un rânjet sub mustață.
Bărbatul se ridică de la tejghea și, clătinându-se puțin, cu o mână pe burtă, începe să coboare treptele spre subsol. Cu cealaltă mână, se sprijinea de pereții înnegriți de cărbunele de demult. Cu fiecare treaptă, se lăsa un întuneric din ce în ce mai puternic, până când nu mai putea vedea nici mâna cu care căuta prin negură. Norocul lui, că, ajungând la subsol, în marea de smoală, odaia lui era taman ultima de pe coridor. La subsol, erau două coridoare în diagonală, care se întâlneau într-un singur punct, unde mai se găseau câte un fotoliu sau o masă pe care bătrânul ospătar nu le mai folosea.
Așa, binișor-binișor, Agachie își făcu o cărare prin cele două coridoare, chiar de s-a împiedicat în locul unde ele se întâlneau. Până la urmă, în întunericul acela dens, și-a găsit camera. A deschis ușa la fel de brusc.
Liniște.
Acum, parcă liniștea nu îi mai era supusă, ci dimpotrivă, el devenise supus liniștii… Și ce sentiment teribil era! Aprinde lampa de la birou, scoate pieptenul din bagaj și își aranjează barba în fața oglinzii, admirându-și încet chipul. Scotocind în bagaje pentru agendă și stilou, găsi o haină veche, ce între timp se uzase. Dezgustat, o aruncă într-un colț, apoi o vâră în sobă. Găsind jurnalul și stiloul, aprinde din nou lampa și se așază la birou. Își trosnește încheieturile, privește atent hârtia, suflecându-și mânecile, după care începe să scrie:
29.11.1878
Astăzi am reușit. Dreptate pentru mine, moarte pentru escroc. Astăzi, hanul este numai și numai al meu. A fost greu să ascund, întrucât afară este un ger și o furtună formidabile și a trebuit să mă refugiez la han, ca să nu fiu văzut. În orice caz, azi am biruit și domnia mea peste acest ciot de pământ este absolută. Nu prea îmi place de acest nou ins, căruia i-am dat hanul în arendă, dar dă banii – cât și când trebuie. Să-mi ajute cine mi-o ajuta, ca să nu mă prindă oamenii lui vodă-domnitor. Am făcut bine ce am făcut. Sângele mai și curăță și astăzi sigur a curățat. Așadar, astăzi am-
Dong!
Ceasul bate orele douăsprezece noaptea. Miezul nopții. Agachie pune stiloul pe birou și închide agenda. Era suficient pentru ziua aceea. Se leapădă de haine și se îmbracă în acoperemintele de noapte, spunându-și sieși cu voce tare:
-Să nu mă prindă strigoii în somn! Ah, ce mai glumă! Auzi, strigoi! Ha! Lasă, bade ospătare, cel mai mare strigoi și drac, tot eu sunt!
Suflă încet, cu un șuierat lin, în lampă și
Întuneric! Dar, mai ales,
Liniște!…
Agachie se întinde pe patul moale, din lână, și își acoperă trupul cu plapuma sa groasă, îngropându-și fața în pernele catifelate. De partea opusă a patului, pe perete, icoana lui, a Sfântului Andrei… Încet, încet, Agachie adoarme, sub privirea Sfântului. Tot dormind, liniștea nu putea fi întreruptă de nimic. Niciun sunet nu îndrăznea să se ridice sau să se târască prin aer, ci totul rămânea static, mort… Chiar și sforăitul lent al bărbatului se dizolva în cameră, umbrit de liniștea apăsătoare, omniprezentă.
cioc…
Cioc.
Cioc!
Agachie încă dormea…
CIOC!
Bărbatul își deschide ușor ochii, apoi, speriat, își scoate trupul de sub pături și ascultă în jur; ciocănituri puternice, ca de ciocan, se auzeau de pretutindeni, devenind din ce în ce mai tari și venind din ce în ce mai multe direcții. Se scoală încet din pat și, cu fiecare pas, trupul îi era parcă mai greu.
CIOC! CIOC! CIOC!
Agachie, tulburat, deschide ușa de la cameră și scoate capul pe prag. Holurile în formă de X purtau acum aspectul unor tuburi mari, negre, cu făclii aprinse pe partea dreaptă, cu vreo cinci cărucioare pline de cărbune de-a lungul lor. Târnăcoapele rezemate de pereți păreau roșietice, de parcă aveau vene, prin care să le curgă sânge… Bărbatul iese din cameră, merge la un cărucior și ridică un cărbune. Îl sfărâmă în pumni, apoi
CIOC!
-merge spre sursa sunetului, anume capătul holului celălalt. Merge agale, dar, datorită făcliilor, îi era mai ușor să pășească pe podeaua acoperită de un praf gros de cărbune… Fiecare pas devenea mai încet, pe măsură ce se apropie de sunetul îngrozitor
CIOC!
CIOC!!
CIOC!!!
Ajuns la capătul coridorului, vede un om cu spatele dezgolit, alb cu pete negre, mari, ce tot lovea cu ciocanul sfârșitul holului și ridica bucățile de cărbune, apoi le arunca în cărucior. Zbiera și râdea, striga și murmura, ca un copil ce nu știe să vorbească încă.
-Omule! Strigă Agachie.
…
…
…
Bărbatul se oprește și rămâne în loc. Agachie se apropie de el, gata să îi pună mâna pe spatele rece, alb, cu bube mari, roșii.
Pac!
Trezit ca din moarte, minerul sare și îl lovește pe Agachie între ochi, cu barosul, tot răzând înnebunit, cu un zâmbet larg pe chip, cu fire de spumă curgându-i printre dinți. Apoi, continuă să îl lovească, zdrobindu-i craniul cu mânie, când-
-Agachie se leapădă de haine și se îmbracă în acoperemintele de noapte, spunându-și sieși cu voce tare:
-Să nu mă prindă strigoii în somn! Ah, ce mai glumă! Auzi, strigoi! Ha! Lasă, bade ospătare, cel mai mare strigoi și drac, tot eu sunt! Suflă încet, cu un șuierat lin, în lampă și
Întuneric!
Dar, mai ales,
Liniște!…
Agachie se întinde pe patul moale, din lână, și își acoperă trupul cu plapuma sa groasă, îngropându-și fața în pernele catifelate. De partea opusă a patului, pe perete, icoana lui, a Sfântului Andrei… Încet, încet, Agachie adoarme, sub privirea Sfântului.
Zdranc.
Zdranc!
Zdranc!
Bărbatul își deschide ușor ochii și se ridică din cap, ținându-se de cap. Avea o durere grea în frunte, pe care nu și-o putea explica, Își privește mâinile printr-o privire foarte neclară, încețoșată, și vede că sunt acoperite de cărbune… Se șterge de cearceaf, apoi, urmărind- Zdranc! -zgomotul cel bizar, ajunge din nou la scările pe care a coborât.
Zdranc!
Le urcă temător, parcă tot coborând, cu un nod în gât și ajunge din nou la suprafață. Cum?… Nu era la han, ci într-o… biserică?… Nu era nici ortodoxă, nici catolică… nici a lui Luther nu era… Ci avea pereții unși cu vopsele roșii-maronii, cu lumânări mari, din osânza unei creaturi bizare, ce emana un miros groaznic, așezate în fiecare colț al camerei, înfipte în săbii ascuțite, negre. Pe jos era întins un covor negru, cu motive verzi, iar în loc de icoane, erau cranii și fețe mâhnite, care parcă se mișcau în onduleuri în mișcarea nebună a focului de lumânare.
Zdranc!
Zdranc!
Zdranc!
Sunetul persista, venind din altarul bisericii întunecate…
–Cine este!? Urlă Agachie. Ce ai făcut hanului meu! Arată-te!
Din altar, ieși un om îmbrăcat în straie preoțești roșii rupte, cu tristețe pe fața ascunsă în umbre. Avea în mâini o cădelniță topită, ce scotea un fum teribil, gros, care înconjura ca un șarpe pe preotul bizar, care venea încet spre Agachie. Bărbatul cade pe covorul umed, îmbibat cu un lichid ciudat, în genunchi, susținându-se cu palmele, implorând milă de la om:
-Nu! Țin minte! M-ai mai omorât odată! De ce mă omori?! Lasă-mă, te rog!
Agachie se ridică și privește în jos, văzându-și trupul acoperit de sânge. Își privește palmele cu groază; lichidul din covor era sânge. Se apucă îngrozit de față, apoi cade iar la picioarele insului, care îl lovește cu toată cădelnița pe spate și aruncă încinșii cărbuni pe straiele acestuia. Tot lovindu-l și tot lovindu-l, Agachie vede dintr-odată fața preotului macabru și, strigând de durere, închide ușor ochii, apoi-
-Agachie se leapădă de haine și se îmbracă în acoperemintele de noapte, spunându-și sieși cu voce tare:
-Să nu mă prindă strigoii în somn! Ah, ce mai glumă! Auzi, strigoi! Ha! Lasă, bade ospătare, cel mai mare strigoi și drac, tot eu sunt!
Suflă încet, cu un șuierat lin, în lampă și
Întuneric!
Dar, mai ales, Liniște!…
Agachie se întinde pe patul moale, din lână, și își acoperă trupul cu plapuma sa groasă, îngropându-și fața în pernele catifelate. De partea opusă a patului, pe perete, icoana lui, a Sfântului Andrei… Încet, încet, Agachie adoarme, sub privirea Sfântului.
Liniște…
…
…
… Trezire! Agachie sare brusc din pat, agitat. Nu știa de ce, dar era cuprins de spaimă în tot trupul. Își privește palmele prin gene și le vede acoperite de sânge închegat. Terifiat, suspină și se uită la perete, unde icoana sfântului…
…dispăruse…
Nimic să îl mai salveze…
Agachie iese brusc din cameră și, fără să facă doi pași, îl vede în fața sa pe omul acela, care l-a ucis cu barosul și cu cădelnița. Era îmbrăcat în alb, dar avea chipul negru de supărare, plin de revoltă și de umbre șterse, împroșcate ca cerneala pe hârtie. Agachie răsuflă din greu, cade în genunchi, apoi îl apucă pe om de picioare, suspinând:
-Omule! Frate Andrei! Te-am omorât! Nu mă mai omorî! Lasă-mă! Am murit destul, frate! Îți dau hanul! Îți dau mina! Îți dau tot! Dar lasă-mă, că nu mai pot!
-A căzut Plevna de-un an, răspunse figura. Acolo am luptat. Și în ziua când îmi era ziua de sfânt și ziua de cinste, tu mă omori, frate Agachie!?
-Frate Andrei, fie-ți milă! Să nu mă omori, frate Andrei, că sunt și eu om, cum ai fost tu oda-
Pac!
Strigoiul dispare, iar bărbatul cade pe podea. Se ridică și pășește încet-încetișor-încetinel pe holurile în X, ridicându-se la parter, voind să plece.
Scrum…
Agachie privește în jur, dar era afară… ploaia se oprise demult, iar tot în juru-i era cenușă sau numai mocirlă de scrum și apă. Flăcările muriseră, dar și hanul se topise în fălcile sale.. Deci cine câștigase?… Agachie își întinde aripile negre, de piele, își ridică ghearele ca de tăciune și își coboară chipul roșu închis, apoi își ia zborul jos… și mai jos… tot mai jos…