„Fapte
În copilărie era „mic și îndesat”¹, foarte negricios, ca toți frații săi. La Cernăuți avea o frică patologică de stafii².
Adolescent, „era un tânăr sănătos ca piatra”, care la scaldă „punea în mirare pe toți cu manevrele ce făcea înot”³.
La maturitate devenise un bărbat mai degrabă scund (1,64–1,65 m), cu „musculatură herculiană”⁴ și deosebit de păros: „Era foarte păros Mihai, pe pulpele și cele de jos și cele de sus, credeai că-i omul lui Darwin”⁵. Avea platfus la ambele picioare. În timpul episodului ardelean „avea aparența unui om vagabond” (Grigore Dragoș). N. Densușianu se sperie de el: „O spun, nu în dezonorarea acestui om, ci în adevăratul înțeles al cuvântului, curgeau zdrențele de pe el”. Era pe atunci „un tânăr cu fața negricioasă, cu ochi mari deschiși, cu un zâmbet pe buze”⁶.
După zece ani, Mite Kremnitz îl privește cu detașare: „Mai mult scund decât înalt, mai mult voinic decât zvelt, cu un cap ceva cam prea mare pentru statura lui, cu înfățișarea prea matură pentru cei 26 de ani ai săi, prea cărnos la față, nebărbierit, cu dinți mari galbeni, murdar pe haine și îmbrăcat fără nici o îngrijire.” Primul dejun luat împreună o șochează: „la masă, mânca cu zgomot, râse cu gura plină, un rîs care îmi suna brutal… Un om cu totul lipsit de maniere.” Râsul său, de altfel, era proverbial printre amici: „râdea mult, cu lacrimi și zgomotos, îi era deci greu să asiste la comedii, căci râsetele îi erau deseori oarecum scandaloase”⁷. Mite revine de mai multe ori la un amănunt: „O mână mică de copil, binevoitoare, neîngrijită, poate nespălată”.
Abuza de excitante: cafea și tutun. Până în 1883 nu a băut exagerat. Viața îi era complet dezordonată: „Uneori era atât de adâncit în lucru, că scria până foarte târziu noaptea și atuncea nici nu mergea seara la cină, ci trimitea pe cineva să-i cumpere pâine, brânză, o sticlă de bere și lucra mai departe. Când veneau apoi colegii săi acasă, aflau în cameră un aer infect, produs de fumul de tutun, de mirosul de spirt și de lampă, de nu erau în stare să respire, iar pe Eminescu nu îl puteau zări prin norii de fum”⁸. Ducea, prin urmare, „un fel de viață de boemian”⁹. Avea voce de tenor și îi plăcea să fredoneze. La „Junimea” el citea cu voce tare poeziile tuturor, căci avea glasul „simpatic, sonor și cadentat”¹⁰. Când recita, „el ridica totdeauna ochii cu duioșie spre podele”. Folosea numeroase cuvinte germane și pronunța germanizat unele neologisme: zenzibilizare, conzervativ etc. Înjura într-un singur fel: „Tu-i neamul nevoii!”
Nu arăta în nici un fel a poet. Toți cei ce-l cunoșteau din scris sunt dezamăgiți când îl întâlnesc: „În general, Eminescu era tăcut, gânditor… Figura lui cea plină și dulce de mocan respira blândețea… Nimic nu te putea face să ghicești în el pe marele poet”¹¹. „Eram atât de decepționată – scrie și Mite Kremnitz –, încât mă durea deosebirea dintre adevăratul Eminescu și cel care trăise în închipuirea mea… unde-i poezia?” Russu-Șirianu îl întâlnește în 1882. Și-l imaginase ca pe un „Făt-Frumos din basme”. Cunoaște în schimb „un bărbat cu înfățișare neobișnuită, cu privirea ostenită, tristă și dreaptă, pâlpâind sub pleoape grele, vădit pretimpuriu îmbătrânit, cu umerii triști, puțin adus de spate, cu gura amară, stufoasă de o mustață neîngrijită, cu chipul palid brăzdat și barba uitată”. Veronicăi îi spunea Nicuță, iar ea, lui – Țiți. Colegii îi ziceau Emin sau Eminache.
Aproape cert, nu a contractat sifilis niciodată (singura sursă, necreditabilă, este sora lui, Harieta). Boala sa mintală nu a fost paralizia generală progresivă, pentru care a fost tratat eronat cu mercur, ci psihoza maniac-depresivă ereditară, așa cum i s-a pus, de fapt, primul diagnostic, la prima sa internare. Întreaga viață a fost un cicloid, pendulând între extreme: „Vesel și trist; comunicativ și ursuz; blând și aspru”¹². Frapa combinația de modestie și (hiper)conștiință a valorii sale: „Acest amestec straniu, de sfială și trufie, îl făcea susceptibil, iritabil, solitar. Toată atitudinea sa în societate ca și în literatură părea a zice: noli me tangere”¹³. Știa perfect cine este: „Eminescu nu este un vanitos mărunt, de felul celor care abundă în lumea literelor, are însă un sentiment înaintat despre sine și nu mai este îndoială că se socotește cel mai mare poet al vremii”¹⁴. „Eu am fost, sunt și voi fi”, îi spune el, la 25 de ani, unei tinere¹⁵.
Simptome fizice bizare l-au însoțit toată viața. Otita de la 12 ani recidivează la 20 și 30. Picioarele sunt acoperite de ulcerații. Cauza morții va fi nu nebunia, ci o endocardită învechită. Dar înspăimântătoare cu adevărat sunt simptomele psihice care au precedat boala mintală, datorate probabil surmenajului intelectual din vremea când scria la Timpul („această masturbație intelectuală”¹⁶): „Pe un scaun, gârbovit, cu capul în pământ, Eminescu părea propria sa umbră… Ce privire stinsă! Cât e de palid… Ce mișcări chinuite avea. Părea ca tot trupul îl doare ca o rană uriașă. Cu buzele în amară frământare, măcina încet firele mustății, ochii nu mai priveau nimic. Legăna necontenit încet și greu grumazul… și privirea lui, ochii aceia cu expresia unei mute dezamăgiri, a unui cal de rasă care și-a frânt picioarele și așteaptă să moară… Deodată, ca scuturat de friguri, saltă din șold și brațe, mă lovește cu capul. Se sfredeleste din mijloc și se oprește o clipă piept în piept cu mine. Doamne, ce ochi! Ai cui sunt? Pleoapele ridicate în sus au pierit înghițite de frunte. Albul ochilor este mare, mare, holbat ca la cei ce se-neacă. Își izbește pumnii în tâmple… Deodată s-a întors, și-a înfipt mâinile în păr, ochii se cască într-o spaimă grozavă. O ia la fugă pe scări. Era acum ca posedat… Aud un șoptit cumplit. Cumplit șoptit: – Smulge-mi capul!”¹⁷ Alteori discursul i se curma subit: „povestea multe și cu haz, deodată însă el se oprea de a mai vorbi, lăsa în jos buza inferioară și nici un cuvânt nu mai putea scoate din gură”¹⁸. Știa bine ce avea să urmeze: „Și… deodată îl scutura o cutremurare. Bustul tresălta, capul se proiecta în sus, ca pe un resort. Fruntea se încrețea, sprâncenele se strângeau, tot chipul se deforma într-o haină crispare. Cu ochii albi de spaimă privea scurt, cu alarmă, înapoi… Desigur și el simțea că se pierde. Se prindea repede cu palmele de falci, se încorda, parcă să oprească o alunecare. Și ochii i se lăsau pe spate, ca o cădere, ca o răstignire”¹⁹.
Cu o lună înainte de prima criză Maiorescu știe. Cu o săptămână înainte, la Union, poetul îi spune lui E. Ocașianu: „Eu mă apropii cu pași repezi de nebunie, să aveți grijă de mine.” Totuși, până în ultima zi, el scrie la Timpul și redactează scrisori perfect coerente (ceea ce ruinează diagnosticul de PGP luetic).
Prima criză este maniacală și durează trei luni. Următoarele vor fi predominant depresive. În ultimii ani ai vieții destructurarea morală e totală, iar corpul se distruge cu desăvârșire. Poetul e altul, de nerecunoscut. Dar, pentru că abia în acei ani celebritatea sa depășește micul cerc al „Junimii”, mulți și-l vor aminti doar în acea ultimă, sfâșietoare ipostază: „Când l-am văzut atunci, nu-l mai recunoscu pe poetul de odinioară… El era micșorat, scăzut sufletește… Intra și stătea în mijlocul cunoscuților într-un mutism complet, într-o absență totală de inteligență și voință”²⁰. Chiar și în această stare, însă, pare conștient de soarta sa: „La ce să mai porți prin lume un om mort!”, îi spune lui Vlahuță, care voia să-l ia cu el la țară. Închis în repetate rânduri, forțat, pentru tulburarea liniștii publice, manifesta în cele din urmă catatism și tendințe clastice. După un șir de sincope, inima îi cedează.
Autopsia relevă un adevărat „om al durerii”: „Inima în stare de hipertrofie pasivă cu degenerescență grașoasă a țesutului muscular… degenerescență grașoasă s-a găsit în același stadiu și la țesuturile ficatului, care, bineînțeles, erau puțin hipertrofiate. Splina în stare hipertrofică și degenerescență.” Alcoolismul și supradozele de mercur au fost cauzele principale. Creierul, în greutate de 1490 g., avea aderente meningeale și encefalită difuză. Emisfera stângă era mai dezvoltată decât cea dreaptă. Lobii frontali erau hipertrofiați²¹.
Uitat la soare, pe fereastră, creierul s-a alterat și „a trebuit să fie aruncat în lada cu rămășițe, frunze și ingrediente…”²²
1. Th. Stefanelli, 1861. 2. Th. Stefanelli, 1909. 3. Stefan Cacoveanu, 1904. 4. Matei Eminovici, 1886. 5. Idem. / 6. N. Densușianu, 1899. 7. Stefanelli, 1909. 8. Idem. 9. Maiorescu, 1894. 10. Iacob Negruzzi, 1889. 11. Al. Ciurcu, 1911. 12. Caragiale, 1889. 13. Slavici, 1909. 14. G. Panu, 1908. 15. S. Tautu, 1909. 16. Eminescu, 1878. 17. V. Russu-Sirianu, 1969. 18. S. Secula, 1899. 19. V. Russu-Sirianu, 1969. 20. N. Petrascu, 1892. 21. Dr. Alexianu și Suțu, 1989. 22. Dr. Ion Nica, 1972 (din a cărui carte, Eminescu, structura somato-psihică, am preluat o parte din date).
Mircea Cărtărescu, poet, prozator și critic, a avut de-a lungul anilor nenumărate ocazii de a vorbi despre Eminescu. Aproape de fiecare dată a făcut-o cu siguranța aceea autoprotectoare a scriitorului postmodern, convins că misiunea lui este să „demitizeze”, să „umanizeze”, să smulgă figura poetului din vitrina de muzeu. Aparent, intenția este lăudabilă: cine nu și-ar dori un Eminescu mai puțin rigid, mai puțin monumental, mai apropiat de cititorul de azi? Problema e că, în loc de critică lucidă, rece, argumentată, discursul lui Cărtărescu alunecă spre o polemică sentimentală, uneori vanitoasă, alteori doar reciclare de clișee inversate. Demitizarea promisă se transformă într-o remiză retorică: în loc să limpezească, tulbură; în loc să adâncească, superficializează. Cărtărescu știe să seducă propriul cititor: să construiască acea atmosferă narativă, știe să dea greutate unui detaliu banal și să picteze scene cu o plasticitate hipnotică. Dar exact acest talent devine, în raport cu Eminescu, o armă cu două tăișuri: în loc să înăsprească rigoarea critică, o diluează în efecte spectaculoase. De aici rezultă un derapaj constant: retorica ocupă locul argumentului, iar emoția personală e prezentată ca adevăr verificabil. Într-o discuție despre cel mai important poet român, tocmai această confuzie e fatală.
Cărtărescu revine obsesiv la propria experiență de licean. Pentru el, Eminescu a fost „inert”, „ridicol”, „ca o statuie de metal goală pe dinăuntru”. Cititorul este invitat, cu abilitate, să empatizeze: cine nu-și amintește plictisul școlar, manualele îmbătrânite, festivismul grotesc al orelor de literatură? Dar această strategie nu are nicio valoare critică. Mărturia adolescentului nu este un criteriu estetic. Este doar un truc retoric, un artificiu: scriitorul consacrat își investește propriile amintiri cu o autoritate pe care nu o merită. E ca și cum ai transforma bâlbâiala gustului unui copil în judecată de valoare. Autobiografia devine instrument de manipulare. Nu o dată, Cărtărescu scoate din context replici tari, care funcționează perfect ca efect literar, dar absolut incorect ca argument critic. Cazul Mitei Kremnitz este emblematic. Ea notează, după întâlnirea cu poetul real, neglijent și închis, întrebarea dezamăgită: „Unde-i poezia?”. Dar această replică nu spune nimic despre poezie, ci doar despre așteptările, sensibilitatea și prejudecățile Mitei. Ea dorește să vadă într-un om viu „aura poeziei”, iar faptul că n-o vede devine, pentru Cărtărescu, pretextul unei concluzii: că omul Eminescu era ridicol, că poezia lui se prăbușește în fața realității biografice. E o confuzie între planuri: între om și operă, între anecdota biografică și evaluarea estetică. Metafora „statuiei goale” e frumoasă literar, dar falsă critic. Ea descrie emoția celui care o rostește, nu natura operei. Cititorul, fermecat, uită să întrebe: este adevărat? Opera lui Eminescu, cu arhitectura ei simbolică, cu imaginarul ei mitic, cu straturile ei filozofice, este orice altceva decât „goală”.
O altă manipulare subtilă apare atunci când Cărtărescu vorbește despre perioada postcomunistă: doar acum – sugerează el – ar fi „permis” să discutăm critic despre Eminescu, să-l punem sub semnul întrebării, să-l coborâm de pe soclu. Dar adevărul istoric este exact invers. Eminescu fusese deja pus în discuție de critici majori – Negoițescu, Călinescu, Ioana Em. Petrescu, Noica –, toți înainte de Cărtărescu. Critica serioasă nu l-a tratat niciodată ca pe o icoană. Niciodată Eminescu nu a fost ferit de interogații, nu a fost conservat sub sticlă, așa cum insinuează scriitorul. Manipularea constă în a transforma o descoperire personală – tardivă – într-o revelație colectivă. Împotriva acestei strategii trebuie spus limpede: Cărtărescu demitizează și manipulează. Ia citate, le dezrădăcinează din context, le scutură de sens și le transformă în artificii. E ca un iluzionist care scoate porumbei din pălărie: publicul este încântat, dar trucajul rămâne trucaj. În loc să ne aducă un Eminescu viu, ne oferă un Eminescu distorsionat prin lentila propriilor anecdote. Și, cu o consecvență suspectă, Cărtărescu ajunge să-l citeze cel mai des pe… Cărtărescu. Jurnalul, nota personală, amintirea, confesiunea devin „probe”, deși nu sunt niciodată decât impresii. Critica adevărată se face cu texte și analize, cu rigoare și onestitate intelectuală. Mihail Eminescu nu trebuie să fie văzut prin gusturile liceale ale lui Cărtărescu. Nu avem nevoie nici de panglicile roșii ale comunismului, nici de artificiile strălucitoare ale postmodernismului cărtărescian.
Când Cărtărescu invocă detalii precum cele din autopsia lui Eminescu – hipertrofii, degenerescențe, encefalită, aderențe meningeale – el o face nu pentru a clarifica, ci pentru a produce efect. Anatomia devine încă un exemplu din modul său predilect de lucru: extrage fragmente spectaculoase, le scoate la lumină, le arată publicului ca pe niște trofee morbide și apoi le lasă să sugereze singure ceea ce el nu demonstrează niciodată riguros. În fond, patologiile consemnate în autopsie nu spun nimic despre opera poetică. Nu există nicio legătură între degenerescența țesuturilor și calitatea metaforei, între encefalită și forța viziunii cosmice. Dar tocmai aici intervine strategia lui Cărtărescu: transformă biologia într-un simbol. Boala devine metafora esențială, un punct final insinuat: iată-l pe Eminescu, „om al durerii”, sfârșind într-o ruină corporală, confirmând parcă retroactiv imaginea poetului tragic, „prăbușit în sine însuși”. E un truc subtil: cititorul e tentat să vadă în datele clinice o explicație pentru opera literară, ceea ce este, critic vorbind, un nonsens. Mai grav este că același Cărtărescu introduce aceste detalii cu aerul unei super-analize, când de fapt ele funcționează doar ca suport emoțional. Nu se întreabă dacă termenii medicali din secolul XIX au relevanță diagnostică reală azi, nu discută diferența între boală și personalitate, între organism și creație. Totul este tratat ca și cum biografia fizică ar confirma interpretarea estetică. În acest fel, discursul lui alunecă în ceea ce critica literară numește „biografism facil”: substituirea înțelegerii operei cu interpretarea patologiei. De altfel, folosirea acestor detalii este și simptomatică pentru metoda lui: Cărtărescu selectează ceea ce emoționează, șochează, dramatizează, nu ceea ce explică. Autopsia devine nu un document, ci un argument teatral. El mizează pe impresia stârnită, pe sugestia morbideții, pe fascinația declinului, pentru a construi o imagine spectaculoasă a „sfârșitului” poetului — o imagine care, evident, nu are relevanță critică asupra structurii „Luceafărului” sau asupra concepției sale metafizice. Ironia este că, în timp ce se declară adversar al „mitului Eminescu”, Cărtărescu nu face decât să înlocuiască un mit cu altul: în locul poetului monumentalizat de manuale, apare poetul decrepit, corupt biologic, „confirmat” de un mitul raportului medical. Un mit al prăbușirii ține locul mitului monumental.
Culpa lui Cărtărescu este evidentă aici prin impostura afirmațiilor. A-l caricaturiza pe Eminescu, fie în direcția festivismului comunist, fie în direcția ironiilor postmoderne, înseamnă a-l rata complet. În ambele cazuri, poetul dispare sub zgomot: odată sub tropotele elogierii bombastice, altădată sub aplauzele facile ale demitizării spectaculare. Demitizarea autentică nu înseamnă demolare sau scenografie, nu înseamnă să arunci operă și biografie într-un blender retoric pentru a obține un „Eminescu” prêt-à-porter. Mihail Eminescu rămâne un poet viu – complex, neliniștit, contradictoriu –, un autor care respiră în ritm cu propria epocă și care, paradoxal, continuă să respire și în ritmul nostru. Uneori grandios, alteori fragil până la durere, Mihail Eminescu rămâne un scriitor de o verticalitate rară, capabil să inițieze peste vremuri o conexiune reala cu cititorul, dacă acesta este dispus să facă efortul de a-l citi, de a crea un dialog pertinent, nu doar de a-l instrumentaliza ad libitum.
„Furtuni galactice, într-un mileniu
Al marilor furtuni, te-au proiectat
Pe cerul poeziei, stea de geniu,
Și-acest popor, cu tine împărat,
Superbă constelație ce ține
Pe umeri timpul nostru și-al lumii care vine.”
(Ion Brad – Constelația Eminescu)