„Poezie, haine grele
Întotdeauna cînd mă gîndesc la Eminescu îmi vine în minte statuia din fața Ateneului, expresia celui celui mai trist caraghioslîc și a divorțului tragic-comic de spiritul critic în favoarea amandîcului cu găunoșenia emfatică și cu pictatul „poeticesc“.
Mă întreb cum să nu rîzi în fața unui Eminescu nud și cum să nu-ți închipui instantaneu figurile altor scriitor în aceeași ipostază. Gîndiți-vă la Maiorescu avînd un ștergar în jurul șoldurilor, la Caragiale camuflîndu-și Doamne iartă-mă cu pălăria, la Hortensia Papadat-Bengescu în costum de baie, la Sadoveanu cu șuncile revărsate peste șnurul boxerilor, închipuiți-vă numai cum i-ar sta lui Dosoftei cu deltoizii dezgoliți, cît de stingher și vinovat s-ar simți sistemul osos expus de Bacovia și cu ce morgă ar ține Vianu Esteticape pubis.
Și totuși în fața Ateneului nimeni nu hohotește ținîndu-se de foaie. Un Eminescu dezbrăcat nu stîrnește rîsul pentru că în imaginarul cultural românesc el a fost de mult asimilat cu Iisus. Profet neînțeles în timpul vieții, sărac, pribeag, batjocorit în suferință chiar înaintea morții – iată doar cîteva dintre trăsăturile pe care le schițează o religie a eminescianismului și ortodoct, inspirată de echivalența: românul e născut poet = românul e născut creștin. Ergo, cel mai mare poet român musai să fie un Hristos, un întemeietor de religie care să stea în istoria literaturii române ca un fermoar, împărțind-o și, în același timp, sudîndu-i acesteia cele două părți echivalente cu Vechiul Testament și Noul Testament.
Astăzi, Eminescu a încetat să mai fie perceput ca un scriitor (de va fi fost vreodată, căci începuturile „sanctificării“ sale se pierd în negura vremilor) și a devenit profetul mîntuitor a cărui apariție a fost anunțată de Alecsandri, un Ioan Botezătorul sui generis care l-a recunoscut în fața junimiștilor pe adevăratul Mesia. În această ordine de idei, Titu Maiorescu e un fel de Petru care a pus temelia unei biserici a cărei cupolă avea s-o desăvîrșească G. Călinescu, adevărat Pavel convertit la iubirea nebună față de bădița Mihai. Veronica Micle, dintr-o duduie adulterină, disponibilă și cu rumuri literare, devine o Marie Magdalenă, iar Macedonski, deși nu a făcut parte dintre ucenici, este distribuit în rolul de rudă.
Nu e de mirare că în această legendă a lui Eminescu nu își au locul nici Perpessicius, nici Petru Creția. Rectitudinea spiritului critic, neînsoțită de teatralitatea gesturilor liturgice, este exilată într-o periferie a speciozității prăfoase, incapabilă de inspirația iluminată. Poezia este un „ce“ mistic, profanat de scrutarea lucidă, însă consolidat de contraforturile parafrazelor găunoase și ale romanțelor cîntate de Revelion înaintea Periniței. Rostul literaturii române de dinainte de Eminescu, așa puțină cum a fost, pare acela de a pregăti venirea „poetului nepereche“, iar a celei de după el de a se aștepta la nesfîrșit ivirea „altui crin de tăria parfumurilor sale“.
Acest proiect religios însoțește ca un blestem cea mai răspîndită percepție a poziei lui Eminescu și este întreținută adesea de intelectuali cu pretenții, astfel încît nu e de mirare că mai acum cîțiva ani TVR transmitea întruna șlagărul soților Teodorovici, în prezent decedați ca urmare a unui totuși regretabil accident rutier, șlagăr al cărui refren lălăia: „De-om avea ori nu dreptate, / Eminescu să ne judece.“
Răstignit, în proiecție, pe simbolul culturii române – Ateneul, Eminescu îndură pacient despuierea sa de croiala nemțească a poeziei și înfașarea într-un prea sumar prosop encomiastic pe sub care se nutresc cu sîrg bigoții literaturii.
Cu Ion Creangă, din Moldova, și I. L.Caragiale, din Muntenia, alături de Ion Slavici, n.n.) se alcătuiește un adevărat triunghi simbolic al spiritualității românești, în mijlocul căruia se înalță ca o coloană a infinitului — simbolul lui Eminescu. („Limba și literatura română“, manual pentru clasa a X-a, Ed. Didactică și Pedagogică R.A. București, 1993)”
T.O. Bobe creează un mic gag personal pe seama statuii lui Eminescu din fața Ateneului: acel nud „caraghios”, cum îl numește el, care ar expune, dincolo de trup, întreaga noastră cultură dezbrăcată de spirit critic. E drept, râsul nu e un păcat capital, ba chiar poate fi igienic, mai ales într-o cultură ce suferă periodic de hipertrofia solemnității. Râsul lui Bobe pare mică veselie de recreație. Seamănă mai curând cu chicotelile liceenilor din ultima bancă – acele hlizeli complice care trec drept „aroganțe” doar pentru că se produc în absența profesorului – decât cu o critică matură a operei eminesciene. Invitația lui Bobe de a-i imagina pe Titu Maiorescu înfășurat într-un ștergar sau pe Caragiale ascunzându-și pudoarea sub pălăria eternă are un farmec facil, o prospețime de glumiță de cafenea. E o joacă simpatică, dar gratuită: un exercițiu de imaginație care nu spune nimic despre Eminescu și nici despre felul în care cultura română l-a deformat. Nudul poetului nu e un accident grotesc al unui sculptor zăpăcit, ci o alegorie clasică: poetul dezbrăcat este omul dez-ornat, redus la esențial, la fragilitate, la vulnerabilitatea creatorului care nu se ascunde în spatele retoricii. Bobe trece apoi la denunțarea „religiei eminesciene”, într-o parodie teologică ce-l transformă pe poet în Mesia literaturii române: Maiorescu-Petru, Călinescu-Pavel, Veronica-Magdalena. E o imagine superficială: un foc de artificii retoric ce luminează pentru o clipă, fără să încălzească. Da, Eminescu a fost instrumentalizat ideologic, confiscat ba de naționalism, ba de protocronism, ba de didactica festivistă. Da, există un bigotism literar care îl sărbătorește cu o evlavie mecanică. Însă a reduce întreaga exegeză eminesciană la o liturghie patriotică e o caricatură căreia îi scapă esențialul: au existat, și există, interpretări lucide, solide, lipsite de orice zel teologic. Mai greu este să recunoști că, paralel cu aceste excese, există o tradiție critică serioasă, profundă, departe de orice mistică: Negoițescu, Ioana Em. Petrescu, Manolescu, Perpessicius, Creția. Pentru Bobe însă, întreaga exegeza eminesciană se reduce la „bigotism literar”, ceea ce este nu doar fals, ci și comod intelectual.
Pe de altă parte, Bobe înlocuiește un exces cu altul: dacă e ridicol să-l vezi pe Eminescu ca pe un Mesia al poeziei românești, e la fel de sărăcăcios să-l reduci la „șlagăre cântate de Revelion” și la anecdote despre șuncile lui Sadoveanu sau oasele lui Bacovia. Parodia poate fi eficientă o clipă; critica, însă, necesită răbdare, discernământ și o minimă înțelegere a textului. A râde de idolatrie e bine; a confunda idolatria cu opera e o eroare. În fond, T.O. Bobe are perfectă dreptate când ridiculizează bigotismul eminescian, dar greșește când confundă idolul cu idolatrizarea. E firesc să lovești în statuile ridicate prost; e mai puțin firesc să confunzi piatra proastă cu spiritul poetului. A ataca monumentele nu echivalează cu a înțelege poezia. Iar Mihail Eminescu nu este nici nudul „caraghios” din fața Ateneului, nici Hristosul poeziei românești, ci un autor viu, complex, contradictoriu, uneori fragil, alteori uriaș. Ironia lui Bobe poate că îi relaxează sau dezmorțește pe unii, dar, ceea ce rezultă este un râs sprinten, juvenil și efemer. Pentru a-l înțelege pe Eminescu nu e de ajuns să râzi de statui; trebuie să citești poezia. Acolo începe demitizarea adevărată. Acolo se termină gluma „tinerilor pierduți„.
„Și nu mai ești… O groapă sub rânjetele-i crunte
Cuprinse necuprinsul din geniala-ți frunte!
Și după cum în viață a fost eternul dor:
Tu dormi, tu dormi acuma sub teiul plângător!
Iar vântul când va bate, în gârbovita iarnă,
Puzderii de zăpadă deasupra-ți o s-aștearnă;
Și vara o să-ți cânte cu freamătul său trist,
Cum l-ai cântat tu, dulce al poeziei Christ!”
(Traian Demetrescu – Lui Eminescu)