„Poetul național
Fără îndoială că Eminescu este cel mai mare poet al românilor, deși, prin anii optzeci, prof. Liviu Rusu mă îndemna (probabil că nu numai pe mine) să pornim o acțiune concertată pentru a-l instala, pe acest soclu, pe Lucian Blaga. N-am fost de acord – și i-am spus-o – fie și pentru faptul că, deși admirator al liricii blagiene, socoteam și socot că poetul cel mai important al românilor din acest veac este Tudor Arghezi. Dar, cu siguranță, deasupra tuturor stă lirica eminesciană. Sigur, se pot evidenția deosebiri (de valoare) între lirica de dragoste, filosofică sau cea retorică din Scrisori sau Doină. Dar e incontestabil faptul că nostalgia sufletului românesc se regăsește exprimată probabil cel mai bine în această lirică a lui Eminescu. De aici încolo încep exagerațiile. La moartea lui Eminescu, care a emoționat mult emoția începuse, de fapt, în 1883, o dată cu declanșarea teribilei boli și a tot crescut pînă în iunie 1889), un gazetar obscur al timpului, învăpăiat, a lansat, intr-un articol omagial, sintagma „poetul național“. Formula a prins extraordinar, devenind un clișeu greu de înfrînt. De aici pînă la idolatrie zgomotoasă nu e decît un pas. A fost făcut. Și s-a răsfrînt, cu timpul, asupra întregului scris eminescian, deificîndu-l. Pînă la începutul veacului, aproape că nu se discuta despre gazetăria poetului, volumașul lui Grigore Păucescu, conținînd articole ale lui Eminescu din Timpul, apărut în anii nouăzeci, netrezind nici un ecou. De abia în 1905 ediția lui Ion Scurtu, apărută într-o atmosferă dominată de naționalismul ideologiei sămănătoriste, a atras atenția asupra acestei secțiuni a scrisului eminescian, fiind folosită, ca un legat prețios, în luptele politico-ideologice ale acelui început de veac. Nouă ani mai tîrziu, în 1914, xenofobul A. C. Cuza publică o ediție numită Opere complete (nu era!), conținînd și o parte din publicistică, pe care o utilizează, pătimaș, în luptele sale politice. Bunul meu coleg de breaslă, dl Alexandru George, afirma acum cîțiva ani că, de fapt, în epocă, gazetăria lui Eminescu de la Timpul nu era, practic, de nimeni citită, neavînd nici un ecou. E probabil că are dreptate, deși o citeau, sigur, C. A. Rosetti, directorul Românului, și liderii politici conservatori (inclusiv junimiștii) care, neagreînd-o pentru înverșunarea antiliberală, l-au dizlocat din funcția directorială, punînd deasupra sa, pentru a-l controla, șefi ca Gr. Păucescu sau I. A. Zizin-Cantacuzino. Dar, după aceea, pe măsură ce se urca în veac, gazetăria lui Eminescu (acum denumită proză politică) crește în importanță, aproape depășind secțiunea lirică a operei sale. Cine, dintre forțele politice retrograde, nu s-au folosit de ea? Gazeta imundă Porunca Vremii apărea, zilnic, la dreapta frontispiciului cu știutul distih: „Cine-ar îndrăgi străinii / Mînca-i-ar inima cîinii“. De ce plăcea unora, în perioada sămănătoristă și între războaie, publicistica eminesciană? Pentru că le servea, de minune, scopurilor retrograde antidemocratice, aureolîndu-se cu un legat aurit. Cum s-a spus de atîtea ori (Ibrăileanu, Lovinescu, Șt. Zeletin, Călinescu, Vianu, Perpessicius, Șerban Cioculescu, I. Negoițescu, Nicolae Manolescu, Alexandru George, Al. Piru și încă alții), Eminescu a fost, în gîndirea sa socio-politică, un paseist, respingînd, cu intransigență de nimic ocolită, noile structuri (sau suprastructuri) create de liberalismul românesc, cu tot ceea ce presupuneau noile rînduieli burgheze. Ducînd dincolo de originar teoria maioresciană (junimistă) a formelor fără fond, Eminescu i-a adăugat conceptul păturii superpuse (avocați, funcționari, oameni politici, comercianți), judecînd cu neclintită asprime, cum spuneam, noile așezăminte. Nu s-a dat în lături, pentru a face procesul liberalismului, să apeleze și la argumente xenofobe, afirmînd că fruntașii liberali sînt, toți, străini de neam. „în cea mai mare parte a păturii superpuse – scria la 5 august 1881 – e neromână. Neromână, nu cu legea civilă, nu cu dreptul public, nu cu Constituția, ci cu neamul și obiceiurile sale.“ Considera că fruntașii Partidului Liberal, vinovați de introducerea noilor așezăminte, sînt un conglomerat amorf de străini (greci, bulgari), incriminîndu-i necontenit pe C.A. Rosetti, Eugeniu Carada (totuși fondatorul dezinteresat al Băncii Naționale), Costinescu, Sturdza, Giani, N. Xenopol. Dar i-a exclus din această categorie a străinilor de neam pe unii lideri conservatori (Gh. Gr. Cantacuzino, P. Mavrogheni, Menelas Ghermani etc.), și ei de origine fanariotă. Și dacă împotrivirea sa era atît de categorică împotriva păturii superpuse e lesne de înțeles că era și mai vehement împotriva exponenților capitalului străin, a negustorilor și a meseriașilor alogeni care primejduiau, credea el, breslele autohtonilor. (Ibrăileanu l-a considerat, în Spiritul critic în cultura românească,1909, drept exponent al breslașilor și răzeșilor, amîndouă categoriile legate de structurile medievale. S-a ridicat și împotriva evreilor, refuzînd, în 1878, în articole incendiare, posibilitatea împămîntenirii lor, cum propuneau marile puteri întrunite în Congresul de la Berlin. Tot acest ansamblu de convingeri socio-politice e, negreșit, unul paseist și, prin consecință, retrograd. Dreptate, în epocă și în procesul devenirii României moderne, n-a avut Eminescu gazetarul, ci liberalii, cu efortul lor, împlinit, de a crea noua structură, sociologic necesară, a organismului românesc. Cartea lui E. Lovinescu, Istoria civilizației române moderne (1924-1926), de interes capital, relevă aceste trăsături ale convingerilor socio-politice eminesciene, integrîndu-le, în al doilea volum al lucrării, intitulat „Forțele reacționare“, adică acelea care s-au opus procesului necesar de creare a României moderne. Ștefan Zeletin, în cartea sa, tot capitală, Burghezia română (1925), a procedat la fel, vorbind critic de scriitorii potrivnici înnoirii, situați cu tîmpla în Evul Mediu, afirmînd că „spiritul reprezentativ, care a desăvîrșit la noi ideea naționalistă, este poetul Eminescu“. Toate curentele noastre de idei romantic-agrariene (sămănătorismul, gîndirismul, naționescianismul, legionarismul), care au condamnat procesul ivirii României moderne, de la 1848 încoace, socotind că ea trebuia să rămînă ca în vechime, autohtonistă și tradiționalistă, s-au folosit, cum spuneam, de gazetăria lui Eminescu ca de un stindard de mare preț.
Aceste adevăruri trebuie spuse cu limpezime. Cei care văd în astfel de aprecieri o efectivă blasfemie, îmbrățișînd laudativ tot regatul eminescian, sînt în mare eroare, în general, idolatria eminescianismului, transformată în mit intangibil, e o efectivă nenorocire. Pentru că anularea spiritului critic în spațiul unei opere duce, treptat, la mortificarea ei. Ne-am obișnuit, încă de pe vremea ceaușismului, să se întrețină, în jurul operei lui Eminescu, un fel de parastas inconitent, menit să-l sanctifice. Basarabenii au venit, și ei, din alte rațiuni, cu contribuția lor idolatră, făcînd rău. Un vers dintr-o poezie mi se pare datorată dlui Grigore Vieru pusă pe muzică, povățuiește: „să ne judece domnul Eminescu“. Iar în anii optzeci Constantin Noica a formulat definiția aberantă despre Eminescu: „omul deplin al culturii românești“, contribuind enorm la sanctificarea primejdioasă a operei eminesciene în toate ale ei alcătuiri. Orice examen critic, fără de care o operă – repet – se mortifică, e interzisă cu strășnicie de acești relatori în extază totală. A încerca să departajezi între segmente ale liricii eminesciene, relevînd, de pildă, caracterul mai coborît al poeziei retorice (inclusiv Doina, totuși o poezie modestă), e considerat efectiv un sacrilegiu. Ce să mai spun de relevarea fondului retrograd al gazetăriei sale, efectiv infirmat de istorie? În general, se vorbește de Eminescu în termeni absoluți, considerat o culme în toate disciplinele umanioarelor. Poetul e declarat sociolog, economist, pedagog, filosof, jurist, antropolog și, chiar, anticipator al teoriei relativității einsteiniene. Nu e, vorba lui Noica, poetul „omul deplin al culturii românești“? Protocroniștii, din deceniul trecut, au bătut multă monedă în jurul acestor prejudecăți, prezentate, polemic, drept adevăruri sanctificate. Dreptate a avut, aici, Călinescu, care, încă în 1934-1936 (Opera lui Eminescu,răspunzînd acestor enormități, atunci încă în fașă, preciza că singurul adevăr e că tînărul Eminescu a trăit într-o mare curiozitate intelectuală, citind, cu creionul în mînă, de toate, făcîndu-și însemnări, traducînd și formulînd uneori judecăți. Restul e idolatria unor relatori, care se tot regenerează. Tot Călinescu, referindu-se la preocupările poetului pentru fizică (a tradus și un fel de manual al lui Fick, considerat, în anii optzeci o scriere originală) „bizarerii de diletant“.
Aceasta nu știrbește geniul poetului, care trebuie prețuit, în spirit critic, cum se cuvine. A fost Eminescu, după aprecierea obscurului gazetar de la 1889, „poetul național“? Mai întîi ar trebui, cred, clarificat sensul acestui termen nu numai la noi, dar și la alte popoare. Admit alte popoare ca avînd un poet național? Și dacă, s-ar admite această categorisire, este necesar, cred, să ne întrebăm cum de ceilalți „poeți naționali“ ai altor popoare au fost, toți, antemergători, revoluționari și progresiști (Victor Hugo, Byron sau Shelley, Goethe sau Schiller, Dante, Pușkin sau Lermontov, Mickiewicz, Petöfi etc.), iar Eminescu, totuși, un paseist conservator. Nu spune asta multe despre psihea României profunde?
„Dar poate mult să-ți dăuneze, ție și corpului politic, să îl imiți în pasionalitătțile lui excesive și partizane, adesea nedrepte, în atacurile brutale la persoană, în stereotipiile obsesionale, în violențele de limbaj, în generalizările abuzive. Și, da, și-a iubit neamul, ca puțini, cînd cu luciditate, cînd, prea adesea, cu părtinire. N-ar fi mare rău în asta, dar întreaga lui publicistică politică este intens xenofobă, pînă în fibra ei, orice ar spune sofiștii naționalismului din ultimele decenii.
(Petru CREȚIA, „Nevoia de modele și refuzul acestora“, Dilema, nr. 60)
În cultura română, Mihail Eminescu reprezintă punctul în care toate excesele se întâlnesc: excese de admirație, excese de resemnificare, excese de instrumentalizare, excese de iconoclasm. Între „omul deplin al culturii românești” și reacționarul obstinat pe care îl vede Zigu Ornea se întinde o prăpastie plină de simplificări. Și totuși, această prăpastie este revelatoare: spune mai multe despre modul în care cultura română și-a citit, în timp, poetul național, decât despre poetul însuși. Mihail Eminescu este, poate, singurul autor român care a fost simultan sacralizat și incriminat, confiscat de protocronism și respins de modernism, ridicat în slăvi ca vizionar și tratat ca relicvă a Evului Mediu. În această tensiune se înscrie și lectura lui Zigu Ornea: o lectură care, deși impecabil documentată, ratează tocmai ceea ce nu poate fi documentat: viața interioară a operei, ambivalența spiritului romantic, torsionarea lumii în limbaj poetic. Poziția lui Zigu Ornea în privința lui Mihail Eminescu are meritul consecvenței documentare, dar exact această virtute se întoarce împotriva lui: devine un sistem rigid, un mecanism în care interpretarea nu respiră, ci se sufocă sub greutatea dovezilor. Manevra e tipică unui istoric al ideilor cu formație structuralist-pozitivistă: a reduce complexul la listă, vitalul la inventar, vertijul poetic la dosar. Dintre acuzatorii din Dosar, Zigu Ornea e cel mai documentat, nimic nu scapă, citatele se înșiră ca într-un proces-verbal al culturii române. Nimic nu e lăsat în suspans, nimic nu e insinuat. Totul trebuie demonstrat, întărit cu citat, justificat cu bibliografie. În loc de text viu, avem un tratat steril, care însăare propria teza. Dar la final, interogația se impune: și unde e nervul critic? Unde e acel „foc rece” care să dea sens polemicii? Ornea are mania inventarului, de fapt: „Ibrăileanu, Lovinescu, Șt. Zeletin, Călinescu, Vianu, Perpessicius, Șerban Cioculescu, I. Negoițescu, Nicolae Manolescu, Alexandru George, Al. Piru…” – un șir de nume care ar trebui să intimideze. Stilul său, de manual universitar din anii ’60: apăsat, monoton, cu fraze lungi, greoaie, care se strivesc sub greutatea explicațiilor, ascunde intenția: Ornea îl înfierează pe Eminescu gazetarul pentru paseism, xenofobie, reacționarism. Foarte bine! Dar o face sec, precum un contabil, fără nerv.
În textul său, Ornea pare mereu protejat de zidul autorităților invocate. Nu vorbește el, vorbesc „Ibrăileanu”, „Lovinescu”, „Zeletin”. Critica sa Stilul lui Ornea e solid, dar steril. E o polemică fără polemică, un inventar sufocant care transformă critica într-o contabilitate a ideilor. Critica lui Ornea suferă tocmai prin schematismul ei. În dorința de a critica imaginarul eminescian, el cade în extrema opusă: împarte totul în alb și negru. Dacă Noica l-a făcut pe Eminescu „omul deplin al culturii românești”, Ornea îl face aproape un profet al reacționarismului. Ornea procedează cu Eminescu gazetarul ca un procuror care și-a pregătit verdictul înainte de proces. Indignarea sa morală este perfect sincronizată cu gusturile politice ale anilor ’90: tot ce nu corespunde „spiritului democratic modern” devine, fără rest, reacționar, retrograd, suspect. A-l acuza, de pildă, pe Eminescu că ar fi „retrograd” pentru că refuză modernitatea liberală înseamnă a uita că însăși poezia lui are o modernitate interioară: lirica existențială, filozofia timpului, structura imaginarului cosmic. Astfel, Mihail Eminescu e judecat după standardele corectitudinii politice din anii ’90, nu după cele ale secolului XIX. Contextul dispare, epoca e ștearsă. Poetul devine un inculpat atemporal, tras la răspundere pentru „crime” intelectuale pe care le comitea jumătate de Europă în epocă. E un proces cu probe falsificate. Verdictul se rostește în fraze lungi, grele, fără pauză de respiro. Cititorul se simte ca într-o ședință de partid unde procesul-verbal e mai important decât faptele. Polemica e înlocuită de solemnitate, critica de recital academic cu grad mare de subiectivism și lipsă de măsură.
În tradiția criticii românești – de la Maiorescu la Călinescu, de la Lovinescu la Negoițescu – interpretarea are și o dimensiune stilistică: modul în care criticul scrie este parte din modul în care gândește. La Ornea, însă, stilul este pur instrumental. Chiar și atunci când are dreptate factual, Ornea ratează esențialul: nu știe să transforme informația în gândire. A lua doar un segment al operei – publicistica, și aceea extrasă dintr-un interval de presiune psihică și biografică – și a-l transforma în matrice explicativă totală e o eroare colosală. În termeni filosofici, Ornea comite o pars pro toto dogmatică: folosește o parte (publicistica) pentru a defini întregul. E ca și cum ai defini pe Nietzsche prin aforismele misantrope sau pe Tolstoi prin pamfletele moraliste. Ar fi ridicol. Și totuși, exact asta face Ornea în rechizitoriul său. Critica lui Zigu Ornea, luată în ansamblu, este un act de micșorare, nu de clarificare. El nu îi redă lui Eminescu complexitatea, ci îl rescrie printr-un filtru strict ideologic, făcând ceea ce, paradoxal, reproșa protocroniștilor și sămănătoriștilor: abuzează poetul în scopuri extraliterare.
În concluzie, problema lui Ornea e una singură: nu-l poate citi pe Eminescu fără să-l pună la zid. Ca orice spirit dogmatic, confundă analiza cu procesul, critica cu sentința. Iar atunci când nu-l poate condamna, îl reduce la inventar: o masă de citate, o hartă a reacționarismului. Dar Eminescu nu poate fi redus. Nici la bibliografie, nici la ideologie. Iar cine încearcă să-l măsoare cu rigla politică sfârșește prin a se măsura pe sine: mic, chinuit de sistem, lipsit de suflu.
„Vârful nalt al piramidei ochiul meu abia-l atinge…
Lâng-acest colos de piatră vezi tu cât sunt de mică sînt
Astfel tu-n a cărui minte universul se răsfrânge,
Al tău geniu peste veacuri rămâne-va pe pământ.
Și dorești a mea iubire… Prin iubire pân-la tine
Să ajung și a mea soartă azi de umbra ta s-o leg,
Cum să fac! Când eu micimea îmi cunosc atât de bine,
Când măreața ta ființă poate nici n- înțeleg.
Geniul tău, planează-n lume! Lasă-mă în prada sorții
Și numai din depărtare când și când să te privesc,
Martora măririi tale să fiu pân-la pragul morții
Și ca pe-o minune-n taină să te-ador, să te slăvesc.”
(Veronica Micle – „Lui X….”)