„Cultură și cultură politică: două observații
1. Dacă un intelectual francez ar afirma azi că există un „om deplin al culturii franceze“, el s-ar descalifica, indiferent dacă obiectul demonstrației sale ar fi Descartes, Balzac sau Rimbaud; în schimb, un intelectual român se discreditează dacă nu subscrie ideii că există un „om deplin al culturii române“, pe numele său, Mihai Eminescu. De ce lucrurile stau așa? Răspunsul este simplu: cultura română contemporană e una a admirației, a elogiului și a apologiei, în vreme ce cultura franceză (ca și celelalte mari culturi) preferă critica, răsturnarea valorilor, contestarea. Aceste note ilustrează, desigur, un stil, sau, mai exact, stilul predominant. Departe de a epuiza conținutul culturilor, ele exprimă totuși forma mentală sau dispoziția spirituală tipică într-un caz și în celălalt. Cu alte cuvinte, deși cultura română cunoaște polemica, esența ei actuală este idolatrizarea, sanctificarea fondatorului; dimpotrivă, marile culturi sînt cele în care administrarea clasicizării este urmarea unei radicale puneri sub semnul întrebării. Făcînd o regulă din intangibilitatea autorilor care o ilustrează, prima specie de cultură e lipsită de viață, ea seamănă cu un depozit de muzeu sau cu un cimitir al pasiunilor stinse; cealaltă specie, în care totul e analizat rațional, în care nimic nu scapă contestării, e o cultură vie, una care poate fi comparată cu un dialog nesfârșit, în care imaginația debordează orice limită. De fapt, o cultură devine cu adevărat mare atunci cînd realizează că apologia e efemeră, că ea se pierde în mod inevitabil. Cuvintele nu trebuie să ne înșele: există, într-adevăr, un soi de apologie consistentă. E vorba de apologia platonică. Dar aceasta a rămas o referință a culturii occidentale nu datorită admirației lui Platon pentru Socrate, ci datorită criticilor aduse filosofiei adversarilor lui Socrate și datorită criticilor aduse Cetății democratice, cea care l-a condamnat finalmente pe filosof la moarte. Atîta vreme cît Eminescu va fi obiect de cult, sensibilitatea culturală românească va fi una provincială, plictisitoare și vetustă. Eminescologii o vor muzeifica, iar școlarii o vor silabisi.
2. Dacă un politician francez ar mărturisi că-și datorează cultura politică lecturilor din Descartes, Balzac sau Rimbaud, declarația sa ar fi privită ca un afront adus cetățeanului. Atunci cînd cîțiva politicieni români și-au mărturisit sursele intelectuale, menționîndu-i pe Eminescu, Caragiale și Coșbuc, cetățeanul nu s-a simțit insultat. El ar fi avut toate motivele să se simtă jignit, afrontul e real în măsura în care nici unul din cei menționați mai sus nu e, la drept vorbind, un autor politic. Acest fapt este adeseori trecut cu vederea. E adevărat, în același timp, că istoria gîndirii politice românești e extrem de săracă (ceea ce nu se întîmplă în cazul francez). Cultura politică nu se poate însă forma în lipsa unor idei tari, a unor idei politice pure. Interesul lui Caragiale sau al lui Eminescu pentru politică (atît de bine ilustrat de activitatea lor jurnalistică de la Timpul)nu poate fi echivalat cu o reflecție politică. De altfel, incoerența raționamentului unui Eminescu a făcut posibilă recuperarea sa atît de către socialiști, cît și de către naționaliști. (Lăsăm de o parte aici revendicările complet inconsistente, cele care fac din Eminescu un spirit actual, e suficient să citești paginile dedicate de el evreilor pentru a realiza distanța enormă care îl separă de lumea noastră.) De fapt, toate aceste chestiuni ar putea fi tranșate în mod elegant, dacă asemenea recuperări/revendicări ar ține seama de un element, la urma urmei, banal, în fond, epoca în care Eminescu comentează politica românească , aproximativ epoca lui Tocqueville (a posterității sale imediate) și a lui John Stuart Mill. Comparați scrierile acestor autori cu ceea ce rezultă din publicistica lui Eminescu: cu greu veți putea descoperi ceva care să le fie comun. De ce, totuși, asistăm la asemenea accidente, care nu reprezintă altceva decît o curată pierdere de timp? Un posibil răspuns ar fi următorul: lenea de a gîndi, ignoranța sînt mărcile culturii politice de la noi. în acest context, Eminescu e un personaj manipulat. Din nefericire, influența sa a fost mare, în măsura în care pamfletul eminescian a devenit gen al literaturii politice. Conservarea acestui gen e sinonimă cu transformarea superficialității agresive într-un fel de canon al receptării politicului.
Eminescu trebuie contestat și demitizat, dar nu pentru rudimentele sale de gîndire politică. Din acest punct de vedere, el e realmente nul. Nu ai obiect.
Cristian Preda își propune să intervină într-un teritoriu sensibil al culturii române: modul în care Eminescu a fost transformat în mit și folosit ca simbol identitar. Intenția sa, aceea de a critica festivismul și idolatria, este corectă în principiu. Problemele încep însă atunci când autorul, în loc să distingă între excesul de receptare și valoarea intrinsecă a operei, răspunde unui absolut cu un alt absolut. Astfel, în timp ce denunță mistificarea, el practică o demistificare radicală, reducând figura complexă a lui Mihail Eminescu la o simplă „nulitate politică” și transformând întreaga cultură română într-un caz de „provincialism” autogenerat. Această poziție nu este doar discutabilă, ci metodologic defectuoasă. Ea confundă mecanisme culturale universale cu particularități locale, apoi proiectează asupra unui singur autor responsabilitatea unor simptome mult mai largi.
Cristian Preda ne avertizează, cu gravitatea profesorului care descoperă din nou roata, că românii au rămas prizonierii unei culturi „provinciale, vetuste și plictisitoare” pentru că îl venerează pe Eminescu. Se compară cultura română cu marile culturi europene ca un inspector fiscal care verifică un bilanț contabil: la francezi – critică, la români – apologie; acolo dialog, aici cimitir. Numai că bilanțul acesta e falsificat prin simplificare. Hugo nu a fost oare poetul național al Franței? Pușkin nu este, pentru ruși, tot un mit tutelar? Mickiewicz pentru polonezi, Petőfi pentru maghiari, Dante pentru italieni? Afirmarea elitelor culturale nu e invenția românilor, ci mecanism universal prin care un popor își caută simboluri. Cristian Preda confundă, însă, două planuri: excesul festivist – real și apăsător – și valoarea operei. Că un manual didactic a transformat versurile lui Eminescu într-un catehism nu spune nimic despre poezia însăși. Că TVR a difuzat cântece lacrimogene cu „Eminescu să ne judece” nu știrbește cu nimic forța Luceafărului. De la excesul pedagogic la „nulitatea politică” nu e decât un salt retoric, dar, vai, un salt hazardat. Eminescu, ne spune Preda, nu poate fi considerat gânditor politic: nu e Tocqueville, nu e Mill, deci e… zero. E ca și cum ai spune că, nefiind Mozart, Enescu e nul. Publicistica lui Eminescu nu are coerența unui tratat politic – și nici nu și-a propus să aibă. Ea este pamflet, invectivă, reacție febrilă la prezent. Îi lipsește sistemul, dar îi prisosește energia critică. Dacă liberalii l-au alungat din redacție și conservatorii l-au folosit cu mănuși, nu înseamnă că scrisul lui era insignifiant, ci, dimpotrivă, incomod.
Cristian Preda reclamă luciditate, dar cade în propria capcană a absolutului. Dacă idolatria spune că Eminescu e „omul deplin al culturii românești”, Cristian Preda replică in chip absurd: Eminescu e „nul” ca gânditor politic. Ceea ce lipsește aici este tocmai ceea ce Preda invocă: spiritul critic autentic. A-l judeca pe Eminescu înseamnă a-l citi în context, cu luciditate, dar și cu nuanță. În final, Cristian Preda propune să ne „demitizăm” prin negare. Dar adevărata demitizare nu e să dărâmi idolul cu ciocanul verdictelor absolute, fără patimă, nici în genunchi, nici cu mâna pe bâtă. Mihail Eminescu este un poet de geniu și un gazetar contradictoriu, iar în această tensiune stă, paradoxal, vitalitatea operei sale.
„Dante valah, Măria-Ta […]
Crai-Duh,
aripă vie
peste glie,
peste cântec și văzduh, –
căpetenie să ne fii de-acum înainte,
cu pasul tot mai aspru și mai fierbinte,
în crâncena noastră năvală ’nainte!…”
(Aron Cotruș – Eminescu)