„Imaginile succesive
convorbire cu Alexandru PALEOLOGU
Într-o viață de cititor nu încape doar un singur Eminescu; opera unui mare poet presupune o descoperire continuă. în ce vă privește, stimate domnule Paleologu, cîte imagini ale lui Eminescu ați putea număra?
Alexandru Paleologu: Prima imagine ținea de ceea ce află oricine despre Eminescu — mare poet, mare gazetar, știam ce se spunea despre el și acceptam. Dar la un moment dat, în adolescență, am fost impresionat să găsesc printre cărțile mamei mele ediția princeps a poeziilor eminesciene, scoasă de Maiorescu, pe ale cărei file albe ea transcrisese poeziile ce-i plăcuseră mai mult, cele mai sentimentale, din cîte-mi aduc aminte. M-a mirat că mama fusese atît de „amprentată“ de Eminescu la vremea aceea, în tinerețea ei, înainte de primul război mondial; de altfel, aveam să descopăr că ea știa bine, pe dinafară, doi poeți: Shakespeare și Eminescu. Pe Eminescu „al ei“, cel transcris pe ediția Maiorescu, l-am plasat pe o zodie ceva mai ingenuă, foarte emoționantă, foarte sentimentală — ce nu se desparte, nu se deosebește cine știe ce de Heine, de Lenau, de Musset — și care, în mod obișnuit, plăcea unei tinere fete de bună condiție. Abia după ce i-am citit pe Baudelaire și pe Nietzsche – autorii mei formativi în adolescență – și după ce m-am obișnuit cu o serie de poeți francezi, nemți, englezi (la români încă nu umblam, decît la Arghezi și la Al. Philippide, cel vechi, din Aur Sterp), deci abia atunci, mulțumită lui Baudelaire, Verlaine și Mallarme, am avut materialul aperceptiv să mă entuziasmez de Eminescu.
Asta nu-i o experiență tipică pentru cititorul român.
Este experiența mea. Trebuie să spun că Eminescu suporta foarte bine proba comparației cu „cei mari“ de aiurea, după cum suporta foarte bine și proba acustică, după mine lucrul cel mai important. Descopeream la el „acustica gîndirii“, al cărui secret îl cunoștea și Caragiale, îl știa foarte bine și Flaubert și mă încînta această perfectă stăpînire a fenomenului. Citeam iarăși și iarăși, cu glas tare, Odă în metru antic, dar și Memento mori, delectîndu-mă cu Eminescu în aceeași proporție cum mă delectez cu Villon, cu cîțiva poeți francezi din secolul al XVI-lea sau cu poezia engleză de tip Keats, Colleridge, Shelley.
Este o arie în care îl încadrați, unde i-ar fi fost locul dacă s-ar bucura de bune traduceri?
Nu-i neapărat vorba de asta. Dar cred că-i onest să recunoaștem că, oricît s-ar strădui, cel care apreciază în materie de cultură poezia nu poate parcurge totul, toată marea poezie, cîtă există. În materia asta, el se satisface cu o duzină de poeți de primă însemnătate, cîțiva din aria lui lingvistică și cîțiva străini care îi sînt accesibili în original. Mie mi-a fost accesibilă poezia franceză, engleză, germană și, în mare măsură, cea italiană, Dante, în primul rînd. Eminescu reprezintă o experiență profundă de poezie și de cultură, dar, cînd a fost tradus, a dezamăgit. Și de ce? Marea majoritate a încercărilor s-au făcut în limba franceză, care după mine e o limbă improprie pentru traducerile de poezie – afară de cazuri extraordinar de rare. Poe, de pildă, excepții care întăresc regula. Eminescu, dacă e citit de cineva care a învățat românește, dar nu s-a născut în această limbă, pare un epigon, apărut cu o generație mai tîrziu decît congenerii săi, ceea ce istoricește nu e adevărat. Din păcate, niciodată el nu va fi o referință în marile exegeze al poeziei europene. Cazul lui Pușkin nu-i diferit: cine, dacă nu citește rusește, crede că acesta este un poet colosal, luîndu-se numai după traduceri? În ce-l privește pe Eminescu, faptul devine mereu întristător, bineînțeles, dar pe de altă parte ne procură și un fel de orgoliu de inițiați, fiindcă opera lui ajunge un secret al nostru, ceva misterios, unde mai rămîne totdeauna ceva de nespus.
Care dintre clișeele în circulație despre Eminescu vi se pare cel mai nedrept?
A, din păcate, nu-i vorba numai de unul… Pînă să fac din Eminescu un poet al meu, pe care să-l citesc și să-l recitesc cu plăcere personală, un clișeu căruia mă împotriveam cel mai tare era acela al poetului „cu un veșnic zîmbet amar în colțul gurii“, omul neînțeles, sardonic, adeptul filosofiei lui Schopenhauer pe care o citea cu predilecție în odăi invadate de păianjeni ș.a.m.d. Imaginea, mult răspîndită și pînă azi, pe care au acreditat-o și Cezar Petrescu în trilogia pe care a consacrat-o poetului, dar și Lovinescu, în „Mite“, imaginea omului în mizerie, a gazetarului exploatat de clasa boierească, persoană aflată în situație umilitoare, ține de o recuzită facilă. Să nu uităm că la douăzeci și ceva de ani Eminescu devenise, în realitate, șeful unui ziar important, Timpul, poate cel mai important în epocă, pe care el îl făcea, în mare măsură. Directorul gazetei, Mihai Paleologu, bunicul meu, era un fel de „politruc“ al Nababului în redacție, antijunimist convins, pe deasupra, dar asta nu însemna că-l privea pe poet ca pe un subaltern bun de umilit. Am moștenit din depozit familial, neatestat documentar, dar din sursă demnă de încredere, fiindcă se baza pe amintirile bunicului meu, povestite tatei, imaginea unui Eminescu om de lume, bine dispus, fermecător. Bunicul meu, care era mai mare numai cu doi ani decît Eminescu, îl invita adesea la niște „soarele“ intime, în casa noastră veche din str. Paleologu, într-un spațiu superb, potrivit petrecerilor, unde invitații veneau obligatoriu în frac și în rochie de seară, unde se dansa, se făcea conversație, iar poetul nu se deosebea cu nimic de ceilalți, purta cu eleganță hainele de gală, era un bun valsator, făcea curte cucoanelor, știa să participe la o discuție amuzantă, mondenă și frivolă ș.a.m.d. Ar fi să perpetuăm o reprezentare falsă, închipuindu-ni-l pe Eminescu totdeauna mizer și la limita subzistenței. Era dezordonat – mulți sînt! -, dar nicidecum boem: asta e un calificativ bun pentru Artur Enășescu sau Stan Palanca, boemi în adevăratul sens. Nu-i un secret că atunci cînd era îndrăgostit făcea cheltuieli nebunești, cîteodată cumpăra, de pildă, pentru dna Cleopatra Poenaru-Lecca toate violetele de Parma care se găseau într-o zi în florăriile din întregul București și i le trimitea acasă cu birja. Fiind mereu îndrăgostit, era mereu cheltuitor și rămînea, bineînțeles, fără bani, dar cînd era cazul se supunea perfect regulilor etichetei: dacă era invitat la masă în case mari, la Maiorescu, de pildă, mergea în ținută adecvată, cînd se ducea la Parlament lua redingota, nu era Parlamentul de astăzi unde ziariștii apar neglijenți, obraznici, ignați.
Imaginea mizeră a mai pălit, totuși…
Dar lăsînd locul altora, nu mai puțin reductive. Punctul monumental al acestei forme idolatre și restrictive și lipsite de orice fel de situare a poeziei sale în contextul ei uman, firesc și funcțional, l-am descoperit mai de mult, pe vremea lui Ceaușescu, în articolul unui tînăr critic indignat care spunea: nu vă atingeți de Eminescu dacă nu vreți să ne pierdem identitatea națională. Opera lui este garanția noastră identitară. E adevărat, este. Dar o astfel de judecată presupune o deplasare de accent: nu pentru acest motiv a scris Eminescu, nu acest scop l-a avut el în vedere cu deosebire. Nu se cade să-i fixăm noi, acum, „sarcini“, îndatoriri, năzuințe. Cu vreo cîțiva ani, la o biserică din cartierul meu, preotul propunea într-o predică să-l facem pe Eminescu sfînt român. De unde și pînă unde? De ce să-l canonizăm sau să-l canonim? La Eminescu, ortodoxia poate să fie un element care a intrat în sensibilitatea lui, ca a oricărui român – dar a-i face un credincios fervent ar fi un abuz; să nu uităm că îl interesau și religiile Orientului îndepărtat – studiile lui Max Müller despre cultura indiană erau atunci la modă – așa că nu poate fi anexat „ortodoxismului“, cum încearcă unii, nicidecum cantonat pe o poziție improprie lui.
Dacă am privi lucrurile astfel, n-ar însemna că încercăm să impunem de fapt imaginea noastră în ființa lui Eminescu, mai curînd decît imaginile sale adevărate în conștiința noastră?
Mă tem că da. Spre exemplu, naționalismul agresiv, xenofobia fudulă se referă mereu la Doină, privind-o ca pe o culme a liricii eminesciene, și o expresie exemplară de patriotism. În contextul operei sale, Doina e departe de a fi poezie de primă mînă, revelează o stare de năduf, de dilatere pamfletară, a face din ea literă de lege e o nedreptate flagrantă, tocmai fiindcă, pe de altă parte, Eminescu este lăudat pentru universalitatea sa de interes, de informație și de gîndire, acestea reale și de netăgăduit. Cum să fii xenofob cînd ești bucșit de cultură nemțească și în bună măsură de cultură iudaică, și fiind sensibil într-un asemenea grad la mișcările spiritului și la valori de mare diversitate?
E o părere care intră în contradicție cu „omul deplin“ ades invocat.
Foarte des invocat, dar și greșit invocat, Eminescu era, fără îndoială, un om foarte cultivat. Dar nici o cultură, a nici unui om, nu este un bloc desăvîrșit, fără falii mari, lacune enorme. Eminescu știa multe, nu știa totul, a ne raporta la el ca la un precursor al științei contemporane, a-l considera avizat în fizica nucleară, în subtilități de economie politică, în existențialism, structuralism, astronomie, marxism etc. înseamnă a-l îneca într-un mîl de admirație sufocantă și stupidă, totdeauna stricătoare. S-a încercat a se face din Eminescu și un ideolog și un fel de patron ideologic, în principal al „naționalismului“, pornind de la unele lucruri care se găsesc în poezii sau în alte texte, în special în articole, foarte dilatate, duse la hiperbolă din rațiuni politice sau polemice.
Care credeți că e punctul vulnerabil în reproșurile ce se aduc lui Eminescu, autor de articolepolitice?
Părerea mea e că aici a intrat în joc o dorință de consecvență, destul de sumară și simplistă. Despre ce-ar fi vorba? Zeletin, cred că întrucîtva și Manoilescu, în bună măsură chiar Lovinescu, în cele mai penetrante studii ale lor despre burghezia românească – temă esențială care pînă la ei nu fusese tratată cum se cuvine – au reproșat societății noastre că a mers pe o linie „reacționară“ ce se poate urmări în publicistica lui Eminescu, în loc să adopte o linie radical-revoluționară, care ar fi dus la o dezvoltare mai rapidă a României. Asta e, după mine, iarăși un clișeu, născut, cum spuneam, din acea simplistă nevoie de consecvență: dacă sîntem liberali nu putem să-l urmăm pe Eminescu, el era conservator, era antiliberal etc. Lăsînd la o parte faptul că asta e o deosebire de partide, care ignoră faptul că a existat așa-numita și mult hulita cîndva „monstruoasă coaliție“, la urma urmei salvatoare pentru țară și constînd tocmai într-un fel de interpenetrație între conservatori și liberali, se trece cu vederea peste o realitate mai profundă a timpului respectiv. Conservatorii – mai ales junimiștii – erau, în fond, tot niște liberali care aveau, însă, o anumită poziție mai critică, iar fiindcă aveau totodată și mai mult gust, priveau dintr-un oarecare unghi detașat toată retorica demagogică a epocii, ce se oferea de la sine de viziunii. Interesant în acest sens e că Rosetti, față de care Eminescu a fost atît de vitriolant, din rațiuni de retorică pamfletară și dintr-o agresivitate partizană, azi inactuală, pare-se că aprecia mult calitatea acelor texte desființătoare la adresa lui. Omul nu era chiar așa de redus după cum rezultă din reprezentarea pe care o aveau despre el junimiștii. Dar acestea sînt aspecte ale epocii de atunci; grav mi se pare faptul că, deși acum noi avem suficiente date despre omul real și despre timpul său – continuăm să impunem imaginile noastre parțiale, părtinitoare și fatal abuzive, unui Eminescu întreg, armonios, etern.
A consemnat Tita CHIPER
Felul în care îl sărbătorim pe Eminescu nu diferă deloc de felul în care îl recităm: gălăgios și retoric, după modelul unei chermeze promiscui, în al cărei abur fiecare își dă în petec. Toți îl sărbătorim ca pe un precursor al micilor noastre obsesii și al firavelor noastre ideologii. (…) Îl sărbătoresc mai ales cei pe care el i-a detestat: răii și famenii, panglicarii în alte țări, cei cu evlavie de vulpe, fonfii și flecarii, îl sărbătorim toți, cu un zel idolatru, ne oblojim mizeriile lîngă templul lui și îi stricăm liniștea cu festivitățile noastre dulcege.
(Andrei PLEȘU, „Eminescu și recitatorii“, Dilema, nr. 2).
Dialogul lui Alexandru Paleologu despre Mihail Eminescu este, fără îndoială, o demonstrație de inteligență critică și un exercițiu de eleganță hermeneutică. Puțini autori români posedă arta nuanței, a subtilității și a distanței ironice într-o asemenea măsură. Și totuși, farmecul discursului paleologian – această combinație de paradox bine temperat și scepticism aristocratic – nu este lipsit de consecințe. În spatele rafinamentului se ascunde riscul de a relativiza, din prea mult spirit polemic, ceea ce nu ar trebui relativizat: substanța identitară a operei eminesciene. Paleologu are dreptate atunci când respinge clișeele facile: „poetul sărac și neînțeles”, „gazetarul mizer și exploatat”, „geniul schopenhauerian prăbușit în odăi cu păianjeni”. Este, într-adevăr, o imagine reductivă, romanticizată până la caricatură. Totuși, a contrabalansa aceste clișee prin transformarea lui Eminescu într-un „om de lume”, elegant, dansator și bon viveur, pare la fel de simplist, până la banalizare, un creator care depășește orice tipar social. Înlocuind o imagine îngustă cu alta, tot îngustă, Paleologu schimbă doar un unghi mort cu altul. Eminescu nu poate fi redus nici la boema melancolică, nici la dandy-ul jovial – ambele portrete spun mai multe despre gustul sau antipatiile hermeneutice ale epocii decât despre poetul însuși.
Mai departe, afirmația că Mihail Eminescu nu va fi niciodată o referință în exegeza europeană din cauza traducerilor este, în fond, un verdict pripit. Mai întâi, universalitatea unei opere nu depinde de prestigiul limbii în care a fost scrisă, ci de intensitatea ei intrinsecă și de efortul cultural al comunității de a o promova. Portughezul Fernando Pessoa, grecul Kavafis, polonezul Sienkiewicz, cehul Kundera, maghiarul Kertész – toți au devenit figuri europene în ciuda limbilor lor „mici”. Eminescu nu este absent din canonul european pentru că „nu se poate traduce”, ci pentru că România nu a investit în traducători de elită, în instituții de promovare și în susținerea circulației internaționale a culturii sale. A-l compara cu Pușkin doar pentru a trage concluzia – „oricum străinii nu ne înțeleg” – este o dublă nedreptate: și față de universalitatea poeziei lui Mihail Eminescu, și față de efortul unor traducători dedicați. Nu limba franceză este de vină, ci indiferența noastră față de promovarea competentă a patrimoniului. Mihail Eminescu nu este un epigon al romantismelor germane, ci un creator cu personalitate proprie, în al cărui imaginar coexistă Hölderlin și folclorul românesc, Schopenhauer și mitologia arhaică, Leopardi și metafizica timpului. Un poet de asemenea amploare nu poate fi eliminat din potențiala circulație europeană doar printr-un argument de manual lingvistic.
Și totuși, poate cel mai vulnerabil punct al argumentației paleologiene este atunci când sugerează că a face din Mihail Eminescu „garant al identității naționale” ar fi o eroare. Dar ce altceva este un mare poet decât un reper al unei comunități spirituale? Nu i-am fixat noi „sarcini”, cum spune Paleologu, ci el însuși și-a asumat prin poezie și publicistică această legătură organică cu destinul național. A minimaliza rolul identitar al operei sale înseamnă a-l separa artificial de istoria vie a poporului său. Un mare poet este, inevitabil, un reper pentru comunitatea spirituală care l-a produs. Nu pentru că i se atribuie, prin decret cultural, această funcție, ci pentru că opera lui rezonează cu fibra profundă a colectivității. Mihail Eminescu nu a fost împins spre statutul de poet național printr-un complot al manualelor școlare, ci pentru că însăși opera sa creează o concepție despre lume, timp, limba română și istorie care nu poate fi decuplată de destinul unui popor. A minimaliza dimensiunea identitară a operei lui Eminescu înseamnă a-l abstractiza și a-l separa de realitatea în care el însuși a ales să se implice: poeziile sale politice, reflecțiile asupra istoriei, jurnalistica sa despre destinul românilor – toate indică o conștiință care nu a fugit de responsabilitatea națională, ci și-a asumat-o.
Discuția despre „naționalismul agresiv” care ar fi parazitat interpretarea „Doinei” sau a altor articole publicistice este iarăși un teren alunecos. Da, excesul festivist sau xenofobia de duzină nu au nimic de-a face cu Mihail Eminescu. Dar a reduce „Doina” la un simplu pamflet conjunctural înseamnă a ignora rezonanța sa profundă, care tocmai de aceea a traversat veacurile. Problema interpretării „Doinei” este exemplară. Paleologu are dreptate când spune că versurile poetului au fost parazitate de naționalismul găunos, xenofobia ieftină și patriotismul bombastic. Dar concluzia sa – că poemul este un simplu pamflet conjunctural – îngustează, la rândul ei, raza de acțiune a textului. „Doina” nu este doar un strigăt politic punctual, ci o rezonanță arhetipală a frustrării unei comunități fragmentate, o expresie lirică a unei dureri istorice, o voce care a traversat epocile tocmai pentru că depășește circumstanța în care a fost scrisă.
Concluzia lui Paleologu – că noi impunem „imaginile noastre parțiale” peste un Mihail Eminescu „întreg, armonios, etern” – este justă. Numai că însuși discursul său alunecă în aceeași capcană: selectează, reduce, polemizează și, în cele din urmă, creează un alt clișeu. Adevărul este că Mihail Eminescu nu poate fi confiscat, a posteriori, nici de festivismul dulceag, nici de iconoclasmul rafinat. El este simultan poet sentimental și vizionar metafizic, gazetar pamfletar și gânditor universal, om de lume și solitar nefericit. Ceea ce demonstrează, în ultimă instanță, discursul lui Alexandru Paleologu nu este lipsa de subtilitate – pe care nimeni nu i-ar putea-o reproșa – ci faptul că și cea mai rafinată hermeneutică poate cădea în capcana unui unghi prea îngust. Paleologu dorește să elibereze figura lui Mihail Eminescu de excesele festivismului, de biografismul melodramatic și de deformările pedagogice, dar ajunge, uneori fără să-și dea seama, să construiască un alt portret selectiv, unul în care complexitatea poetului este filtrată prin gustul său pentru eleganță, ironie și relativizare critică. Or, Eminescu nu este recuperabil prin substituirea unui clișeu cu altul, fie el și mai rafinat. El nu poate fi redus nici la figura romantizată a geniului suferind, nici la figura luminată a „omului de lume”; nici la simbolul identitar exclusiv, nici la poetul intraductibil și „neexportabil”. Adevărul este că Eminescu nu poate fi extras din contextul identitar al culturii române, fiindcă opera lui însăși reclamă această dimensiune; dar nici nu poate fi sufocat de el, fiindcă puterea creației eminesciene depășește orice proiect politic sau pedagogic. Tot astfel, poemele sale politice nu pot fi judecate doar în contextul abuzurilor ideologice ale secolului XX, ci trebuie înțelese ca parte a unui imaginar care combină afectul istoric, patosul romantic și sensibilitatea metafizică.
Singura atitudine fertilă rămâne lectio continua: redeschiderea permanentă a operei, cu luciditate, cu nuanță și fără prejudecăți. Numai așa putem evita atât idolatria, cât și iconoclasmul, și putem recunoaște în Eminescu ceea ce este cu adevărat: nu un simbol impus, ci un creator a cărui complexitate rămâne încă, în mare parte, de descifrat.