În apărarea obiectivă a lui Mihail Eminescu – Contra-Dosarul dilematic (XII)

Cezar PAUL-BĂDESCU 

Caractere 

 

Articolele celor scandalizați de „atacul mîrșav împotriva lui Eminescu“ ne oferă, ca orice reacție umorală, expresivități involuntare și date scăpate de sub control. Dintre toate acestea, cele mai interesante sînt informațiile despre autorii înșiși, care, în vîrtejul indignărilor, se lasă din cînd în cînd cu totul descoperiți. De aceea, în cele ce urmează, nu voi întîrzia cu explicația că în discuție nu a fost persoana lui Eminescu, ci mitologia creată în jurul lui (am făcut-o și în Argumentul numărului respectiv și ulterior); mă voi opri, însă, la trei interesante slăbiciuni ale scandalizaților noștri compatrioți.

Intoleranța și nostalgia după totalitarism

În primul rînd, prin articolele lor, ei dau măsura valului de intoleranță de la noi. Într-o vreme în care, în lumea civilizată poți să ai păreri diferite și din punct de vedere ideologic, și religios, și sexual etc., ei nu permit diversitatea opiniilor nici măcar pe tărîmul gratuit al esteticului. Ba mai mult, unii – cum este cazul lui Alex. Ștefănescu sau George Pruteanu — afirmă chiar că dacă nu-ți place Eminescu ești un handicapat (ocazie cu care se pretează la observații umilitoare la adresa „ologilor“, surzilor și orbilor). Următorul pas în raționamentul „Ei nu au convingerile noastre, deci nu sînt normali“ este internarea celor încriminați într-un azil; în acest sens, ne putem aștepta ca dl Pruteanu, în virtutea poziției pe care o are și o va avea în viața politică, să dea dispozițiile corespunzătoare.

Lașitatea

Cu toții și-au canalizat indignările în direcția numelor mai puțin cunoscute, evitînd polemicile deschise cu persoanele celebre (atitudine observată, de altfel, și de Gheorghe Grigurcu într-un articol din România liberă). Și, cum cele afirmate de acestea din urmă îi deranjau deopotrivă, au existat cazuri în care „necunoscuții“ au fost acuzați și de aserțiunile celorlalți. Este cazul lui Ion Rotaru, care, într-o emisiune de la Antena 1, punea pe seama lui Răzvan Rădulescu cele citate de Mircea Cărtărescu în textul său. Este, de asemeni, cazul lui George Pruteanu, care, pentru a nu-i supăra pe cei puternici, preciza încă de la începutul articolului găzduit de pagina 13 a Dilemei că nu pune în discuție cele afirmate de N. Manolescu, I. B. Lefter, M. Cărtărescu, Z. Ornea și Al. Paleologu (nu știm cum de l-a uitat pe Șerban Foarță), ci lucrurile scrise de cei cu o „prea puțină autoritate“; cu toate acestea, se arăta nemulțumit de „dubiile“ care planează „asupra etichetei «poetul național»“, făcîndu-se a uita că articolele lui Ion Bogdan Lefter și Z. Ornea se numesc, pur și simplu, „«Poetul național» între comunism și democrație“ și respectiv „Poetul național“. De altfel, întîlnirea lui Ion Rotaru cu George Pruteanu la această secțiune nu este întîmplătoare — ei aveau să-și dea mîna, sub binecuvîntarea lui Adrian Păunescu, într-o altă ediție a emisiunii de la Antena 1.

Incompetența profesională 

Cînd un critic literar afirmă că nu a auzit de Răzvan Rădulescu sau de T. O. Bobe nu poate decît să mărturisească faptul că literatura a încetat să îi mai stîrnească interesul. În mod normal, un critic trebuie să aibă habar de mai tot ce se întîmplă în ograda proprie, adică în spațiul literaturii. Și aceasta cu atît mai mult cu cît te numești Eugen Simion sau Alex. Ștefănescu, deci îți place să crezi despre tine că ești un profesionist. Pentru a veni în ajutorul criticilor literari care, luați cu alte îndeletniciri, au uitat să-și mai facă temele, iată cîteva repere: Răzvan Rădulescu este prozator și de cîteva luni i-a apărut o a doua carte la Editura Cartea Românească (un roman). T. O. Bobe este poet și a publicat într-un volum colectiv care a fost comentat în majoritatea revistelor de cultură (inclusiv în România literară sau în revista d-lui Simion, Caiete critice — unde T. O. Bobe a fost apreciat în mod deosebit), iar anul acesta a cîștigat simultan concursurile pentru debut ale editurilor Cartea Românească și Univers.

De ce un meseriaș trebuie să știe și despre piesele noi care apar pe piață pentru a fi considerat bun, iar un critic literar poate fi celebru, chiar dacă este incompetent?

 

Ion Bogdan LEFTER 

Pentru ideile mari, importante 

 

Am urmărit și eu — firește — „ecourile“ numărului cu pricina al Dilemei,cu mult interes și chiar cu unele speranțe. Nu neapărat foarte mari, căci – la urma urmei – atare operațiune publicistică, improvizată la scara modestă a cîtorva pagini de revistă, n-avea cum să fie urmată de reacțiile colosale. Zarva care – totuși – s-a stîrnit a depășit într-un fel așteptările. Din păcate, doar prin stridență. Altfel, speranțele mele — și bănuiesc că și ale redacției-gazdă – au fost înșelate, fiindcă, pe lîngă înjurăturile previzibile, ar fi fost de așteptat și semnale pozitive mai serioase, care să ateste evoluția intelighenției românești — sau măcar a unora dintre zonele ei semnificative către o nouă vîrstă a culturii critice autohtone. Am remarcat extrem de puține lucruri în acest sens și destul de subțirele, mai degrabă simpatii impresioniste. Realitatea este că Dilema lansase o provocare curajoasă și care ar fi putut deveni importantă dacă de la ea s-ar fi pornit o dezbatere autentică. Nu s-a pornit, deocamdată. Ocazie ratată.

În această ordine de idei, trebuie să spun că am o oarecare stinghereală față de întreaga poveste — și aș vrea să explic pe scurt de ce. Marea majoritate a „ecourilor“, vehemente, teribil de indignate de îndrăzneala „blasfemiatorie“ a numărului în cauză, au țintit către verigile slabe ale ansamblului. Din punctul de vedere al strategiilor polemice, era normal să fie așa: vajnicii apărători ai „poetului național“ și-au ales oponenții mai comozi, care le-au pus la îndemînă argumente pentru acțiunea lor de salvgardare a statuii eminesciene (și la figurat, și statuie la propriu!). Drept pentru care au fost citate aproape în exclusivitate exagerările iconoclaste, teribilismele, micile vulgarități care-mi displăcuseră și mie. Stinghereala despre care vorbesc vine din faptul că nu mă număr practic printre „victimele“ grav maltratate ale atacurilor împotriva Dilemei: textul meu și alte cîteva au fost mult mai rar menționate în diatribele paznicilor lui Eminescu. N-aș vrea să fiu greșit înțeles: nu mă deranjează deloc o poziție mai discretă, însă păgubitoare nu e ignorarea unor nume ori a unor autori, pentru că — și o spun cu toată convingerea — nu persoanele contau în discuția asupra figurii lui Eminescu, ci ideile, ideea unei dezbateri lucide, a unei analize critice în noul context cultural postcomunist. Cu această intenție mi-am scris textul și de aceea l-am gîndit ca pe o schiță cuprinzătoare a receptării operei și a simbolisticii eminesciene în ultimele decenii; în acest sens cred că se manifestă radicalismele adevărate, profunde, care pun în discuție idei mari, importante, mergînd pînă la sensul de evoluție al unei întregi culturi; în sfîrșit, din aceste motive regret că m-am văzut lăsat la marginea „polemicii“, împreună cu ceilalți colegi care au pus probleme majore legate de receptarea lui Eminescu. Cu tot riscul de a fi acuzat de înclinații către „cenzură“, aș spune chiar că redacția a greșit neintervenind pentru a elimina punctele compromițătoare ale numărului, cele de contestație măruntă, de suprafață. Lăsîndu-le în pagină, le-a oferit pe tavă materia primă gardienilor lui Eminescu, permițîndu-le să vorbească indistinct despre „detractorii“ marelui poet.

Ce vreau să spun în ultimă instanță – sărind peste mai multe trepte ale demonstrației – e că noua lume culturală care se naște în acești ani sub ochii noștri va trebui să lase în urmă primitivele, retardatele opoziții dintre „apărători“ și „detractori“, dintre „revizioniști“ și „conservatori“, dintre „politici“ și „apolitici“ care nu fac decît să prelungească anacronic maniheismele vechiului regim, în care unii erau „buni“ și alții „răi“, chiar dacă și între primii, și între ultimii se amestecau intelectuali și artiști de toate calitățile. Să-i lăsăm să se lupte în continuare între ei ca niște fantome ale unui timp revolut. Noua cultură critică a anilor ’90 și a începutului de secol XXI prinde corp fără „contribuția“ lor și împotriva ei. Aceasta — da — e o „cauză“ pentru care cred că merită să ne mobilizăm toate energiile bune, novatoare, compatibile cu viitorul cultural dinamic și decomplexal pe care ar trebui să ni-l dorim,

 

Răzvan RĂDULESCU 

Cum a fost? 

 

Cum a fost? A fost ca și cum o echipă de speologi ar cerceta o peșteră vastă. Lanternele lor cu garnituri de cauciuc baleiază tavanul și pereții peșterii, la stînga și la dreapta lor se deschid puțuri fără fund și coridoare prin care nu poți merge decît pe vine, din vîrful unui țurțure mai picură, cu un „plici“ convențional, o picătură de apă; speologii se tîrăsc pe burtă, vorbesc în șoaptă de teamă să nu tulbure nesfirșita singurătate a locului; deodată, ajung în inima peșterii. Aici se produce o scenă tipică de peșteră: o sumă de lilieci, ațipiți în urmă cu mai multe decenii, tresar la unison, emit niște semnale ultra-acute de panică, își întind aripile lor translucide și străbătute de vinișoare, încep să se rotească amețitor pe sub plafonul calcaros. Temerarii cercetători, protejați de căști (de unde le au, cine le-a plătit?) privesc binevoitor la spectacolul naturii, străbat apoi drumul spre ieșire, ies. E seară, se desfac conserve în jurul unui foc, se schimbă impresii. Așa a fost.

Și acum, despre cu totul altceva.

Am aflat că în România te poți face rapid vinovat de delict de opinie. Cu două condiții:

1. Să spui, în deplină sinceritate (cum altfel), că nu-ți place Eminescu.

2. Să spui că nu vezi logica și nici măcar folosul atîrnării la un geniu tutelar, național și universal. De ce la unul și nu la doi? De ce nu la douăzeci și șase de genii tutelare, naționale și universale? De ce unul singur, în cel mai rudimentar, tribal și false gust?

Poate să nu-ți placă Blaga, Barbu, Caragiale, Odobescu, Creangă, poți să te arăți circumspect (e chiar indicat) în privința lui Coșbuc și Vlahuță, dar Eminescu, ferească Dumnezeu.

Poate să nu-ți placă Dumnezeu, să spui că n-a existat, că a murit, că e un ranchiunos cu barbă și alte asemenea insanități, dar nu se poate să nu te arunci pe fereastră într-o criză mistică, să nu faci o sută de flotări, să nu cazi fulgerat, să nu-ți aprinzi cu ochii duși bricheta, cînd auzi numele lui Eminescu.

Cum, printr-o regretabilă lacună de legislație, delictul de opinie nu se poate pedepsi cu închisoarea sau măcar cu restrîngerea drepturilor civile, ți se aplică tratamentul uzual în această țară necivilizată, pe care tu o iubești, altminteri, sincer, la fel de sincer. Ești socotit invalid, ai un picior amputat și ești expediat într-un scaun cu rotile. Te consolezi la gîndul că norma e relativă. In definitiv, de ce ai avea tu un picior mai puțin, pentru că nu-ți place Eminescu, și n-ar avea Alex. Ștefănescu trei iese în plus, sau George Pruteanu un număr mare și par de degete la mîna dreaptă, pentru că le place amîndurora Eminescu?

Și acum, despre cu totul altceva.

Din scaunul meu cu rotile fac următoarele observații: la începutul secolului, Eminescu, evident că fără voia lui, a fost consacrat poet național unic. Nația, pe de altă parte, n-a dus-o grozav un răboi, o criză, un talmeș-balmeș parlamentar, două dictaturi, iar război. Sub comuniști, după o scurtă eclipsă, Eminescu este așezat la loc pe soclul național (și pe alte cîteva socluri de un gust incert) și iarăși nu se poate spune că nației i-a mers bine. Eminescu rămîne unic poet național și în acest timp se construiește o democrație subțire ca peretele unui pahar de cristal, sub ale cărui încrustații se străvăd chipurile diverșilor adepți ai societății închise. În Basarabia, cu Eminescu poet și soldat al neamului prefer să mă opresc aici. Mă gîndesc că poate ar trebui încercat și altceva.

Tot din scaunul meu cu rotile, potrivindu-mi mai bine pernița sub ciotul piciorului, fac semne prietenoase către C. Stănescu și Cristian Teodorescu, pentru limpezimea și onestitatea cu care au citit textele din Dilema. Privesc zîmbitor spre Gheorghe Grigurcu, apoi manevrez căruciorul (este electric, are baterie) și mă îndepărtez pe un drum prăfos, mărginit pe dreapta de trei plopi, și pe stînga — de doi.

 

Mircea CĂRTĂRESCU 

Despre nevoia de nesupunere 

 

Sînt foarte mîndru că am participat și eu la de pe-acum — faimosul număr despre Eminescu al Dilemei, cu toate că prezența mea a fost oarecum secundară, ca și miza articolului meu, o imagine neretușată a poetului. Numărul în sine mi se pare însă foarte important, poate chiar cel mai important eveniment cultural de după ’89. Este pentru prima dată cînd este pus în discuție mitul sacrosanct de la temelia „ființei naționale“, cu tot cortegiul său de embleme și simboluri. Și nu atît din articolele din revistă, cît din reacțiile pe care ele le-au stîrnit s-a văzut pentru prima dată cît de precar, de fragil este acest mit. Nu este vorba nici de Eminescu aici (un om minunat și un mare poet, care merită din partea noastră adevărul și nu minciuna), nici despre națiunea română, ci despre asocierea forțată, excesivă, tiranică între ele. Atît patriotismul, cît și poezia sînt pervertite astfel, căci primul devine un fel de frăție tribală în jurul unui șaman infailibil, iar a doua o litanie într-o limbă de cult, tot mai departe de limba vie.

În al doilea rînd, s-a văzut cît de puternice au rămas în noi reflexele autoritare, cît de intoleranți sîntem la părerile altora. Cîțiva oameni tineri au spus, cu sinceritate și asumîndu-și evidentele riscuri, că poezia lui Eminescu nu le place și că statuia din fața Ateneului e ridicolă. Lucrul este lăudabil încă de la început, prin tonul articolelor, dacă ținem seama de placiditatea și conformismul generațiilor de după ’89. Textele lor sînt inteligente și, dacă sînt șarjate, e numai atît cît să atragă atenția. N-o să mă opresc la ploaia de invective împotriva lor, venite de unde toți ne așteptam (cu delicii anticipate) să vină, ci la reacțiile oamenilor serioși. Nu este posibil, de exemplu, să numești pe cineva infirm pentru că nu-i place un poet. Nimeni, absolut nimeni din toată poezia lumii nu a plăcut tuturor, în privința unui fapt atît de complex și fluctuant ca valoarea artistică un consens nu este, pur și simplu, de imaginat. Trebuie să existe oameni, la fel de sensibili și de inteligenți ca oricare alții, cărora poezia lui Dante sau a lui Shakespeare să nu le spună nimic. Și este dreptul lor să o spună deschis, fără să se aștepte să fie priviți ca niște monștri. Înainte de ’89, insubordonarea culturală era pedepsită ca și cea politică: cunosc o elevă care, la o olimpiadă de română cu tema „De ce ne place Eminescu“, a argumentat strălucit – pentru vîrsta ei de 16 ani – de ce ei nu îi place poezia lui. Evident, a suferit consecințele cele mai neplăcute. Astăzi cadrul coercitiv care ar putea sancționa asemenea „ieșiri“ este în bună măsură dizolvat, dar se reface rapid și amenințător prin oameni care – deși la rîndul lor cultivați și inteligenți — nu pot înțelege cum e posibil să nu-ți placă Bach și să-ți placă Prodigy, să nu-ți placă Eminescu și să-ți placă Gherguț, par exemple. Uite că e posibil și, dacă n-ar fi așa, lumea ar fi mai urîtă și mai săracă. Schema de gîndire dezvăluită aici este specifică oricărui autoritarism: noi, majoritatea, cei „normali“, cu valori „sănătoase“, trebuie să impunem, fie și cu forța, aceste valori unei minorități deviante și turbulente, „infirme“. Adică, pînă la urmă, celuilalt, monstrului inuman cu care ne confruntăm. Ei trebuie reduși la tăcere printr-o continuă bombardare cu nume mari, cu scenarii grandioase. Terra firma a marii culturi trebuie să supună, în cele din urmă, măruntele și insignifiantele terrae informae ale culturilor subterane, alternative etc.

Puțini tineri scapă întregi din fălcile învățămîntului nostru, adevărată mașină de îndobitocit și de falsificare. Pot fi recunoscuți după un simptom care a făcut, de fapt, valoarea și celebritatea numărului din Dilema: nesupunerea culturală. Sînt, repet, foarte mîndru de prietenii mei Răzvan Rădulescu, T. O. Bobe și Cezar Paul-Bădescu, care au preferat să gîndească — fie și rău – cu mintea lor, decît să lumineze și să regurgiteze înțelepciunea altora.

 

T. O. BOBE 

Muguri de bucium 

 

După ce am încasat cecuri grase de la boanghinele jidovite drept plată pentru că l-am bălăcărit pe Eminescu, m-am culcat pe o ureche, fără să-mi închipui că buciumașii se vor aburca pe siturile convexe ale spațiului mioritic și vor sufla în instrumentele proprii, vestind norodului spurcarea tezaurului de simțire neaoșă. Iată însă că lucrul s-a întîmplat. Președintele Academiei Române îmi dă de înțeles să tac dracului din gură cîtă vreme n-am Operă, o doamnă cu onoarea reperată de socialiști mă acuză de lezmajestate, un domn, uitînd că mai acum vreo doi ani le explica românilor, pe ProTV, că sexul oral nu constituie cîtuși de puțin o perversiune, este scandalizat de expresia metaforică în care sînt implicați bigoții literaturii, iar un alt domn, sever dar publicist, își mărturisește în cercuri restrînse dorința de a mă spînzura. Deoarece presupun că nici unul dintre ei nu îl știe pe Puiu, le semnalez o notiță din cotidianul Național de luni, 6 aprilie, inserată la rubrica Declarații de dragoste: „De la Puiu pentru puiul lui din Corbeni (Elisa). Dacă Eminescu n-a existat, acum există. Este dintre noi, cu noi, pentru noi. Cînd ai nevoie de Eminescu îmbrățișează-i mugurii și voi fi lîngă tine. Eminescu e veșnic:“ Doamnă și domnilor, contactați-l pe Puiu! Cei din aceeași familie de spirite trebuie să se cunoască și să-și îmbrățișeze reciproc mugurii.

 

Z. ORNEA 

„A se slăbi“ 

 

Deși socotesc că inițiativa aceasta a Dilemei de a reveni, cu o justificare în plus, nu e nici necesară nici oportună, dator sînt să mă alătur colegilor mei care au scris în numărul revistei consacrat lui Eminescu. De fapt, ca să mă repet, o revistă de statura intelectuală a Dilemei are drept înalt la opinie, putînd pune în discuție orice chestiune. Personalitatea și opera lui Eminescu nu fac excepție. Ceea ce am spus în intervenția mea din acel număr al Dilemei afirm, ca istoric literar ce sînt, de vreo două decenii și mai bine. Și nu voi înceta să o afirm pînă ce idolatria mortifiantă din jurul statuii nu va fi abandonată iar spiritul critic nu-și va recuceri, și aici, drepturile. Avem, ca istorici literari, nu numai dreptul dar și datoria să recitim opera poetului (inclusiv secțiunea publicistică), pentru a vedea cum se înfățișează ea, astăzi, exegeților și cititorilor. Firește, prin analize drepte și pertinente. O nouă lectură a unei opere este întotdeauna periodic necesară și născătoare de bune rezultate. Cei ce au reacționat naiv și inutil revoltați la numărul cu pricina al Dilemei interzic, de fapt, dreptul la opinie al competențelor niciodată anonime și își asumă dăunătoarea misiune de a pietrifica o imagine a poetului, fixată de idolatri exaltați. Pentru că marii critici dinaintea noastră, exegeți știuți ai operei poetului (să-i amintesc pe Lovinescu, Călinescu, Vianu, Perpessicius, Cioculescu, I. Negoițescu, Petru Creția) nu au pregetat să o înfățișeze așa cum a fost, cu luminile și umbrele așezate la locul lor, respingînd idolatria întotdeauna dăunătoare. Și de ce sînt de condamnat cei care mărturisesc că, azi, chiar lirica poetului nu îi mai înfioară? Nu o spun, aiurea, alții despre alți mari poeți? Sau de ce aș tăinui că în publicistica sa (proza politică), pe care am citit-o îndelung în Timpul,în edițiile Păucescu, Ion Scurtu, I. Crețu, cea academică, se află, bine încastrată, ideologie retrogradă, paseist tradiționalistă și xenofobă? Care exeget serios dinaintea noastră nu a recunoscut această realitate, atît de evidentă la lectură, încît e incontestabilă? Să fim nu numai drepți dar și serioși. Vorba lui Caragiale: „a se slăbi“.

 

Cristian PREDA 

Eminescu, Mill și Prevost-Paradol 

 

1. Îmi place poezia lui Eminescu. Cum nu sînt specialist în domeniu, mă abțin să mă pronunț asupra valorii ei. Lectura mea din poetul român rămîne o afacere strict privată. Regret faptul că majoritatea celor care se recomandă ca specialiști în literatură nu mai discută valoarea lui Eminescu azi, ci caută doar să-l facă intangibil. Nu regăsesc acest fenomen în marile culturi europene, culturi pentru care exercițiul critic a devenit regulă a receptării.

2. Sînt stupefiat atunci cînd descopăr că Eminescu e considerat (un mare) autor politic. Aici îmi îngădui să mă pronunț dintr-o perspectivă pe care toți cei care m-au numit „denigrator“, „bătăuș“, sau „spirit zeflemitor“ nu au bănuit-o; e vorba de perspectiva istoriei filosofiei politice. Voi aminti că filosofia politică a fost, pînă către sfirșitul secolului al 18-lea, singura reflecție pe marginea politicii. Atunci s-au produs două fenomene importante: din contestarea ei s-au născut noi abordări ale politicii (de pildă, economia sau sociologia); în paralel, judecata despre politică s-a „democratizat“, a fost scoasă din cabinete pentru a deveni obiect de dispută în parlamente sau în gazete. Consecințele acestei duble mutații se pot urmări cel mai bine la Tocqueville, în lucrările sale despre cele trei revoluții moderne.

3. În spațiul românesc nu există filosofie politică, unul din efectele revoluției născute din contestarea filosofiei politice moderne ajunge însă la noi în secolul 19: într-adevăr, democratizarea judecății despre politică poate fi probată pentru Țările române de după 1848 cu diverse argumente (gazete, broșuri, întruniri publice, dezbateri parlamentare); în aceeași perioadă, întîrzie însă să apară o reflecție sistematică despre politică (fie ea de tip tradițional sau de tip „revoluționar“, cum erau, în secolul trecut, economia sau sociologia). Inclusiv în secolul 20 românesc, e greu de descoperit un autor care să fi produs o analiză pur politică, în acord cu spațiul intelectual european. Probabil că asemenea afirmații vor șoca mai tare decît cele din articolul despre Eminescu. Să îi comparăm totuși pe Cantemir cu Hobbes (separați de 50 de ani), pe Eminescu (1850-1889) cu John St. Mill (1806-1873), sau pe Ștefan Zeletin (1882-1934) cu Mises (1881-1973). Ceea ce vom descoperi în urma unei asemenea lecturi comparate este întîrzierea culturală a scrierilor românești în raport cu paradigmele europene dominante. S-ar putea intra, de bună seamă, în amănunte, ar fi utilă, de pildă, o comparație între felul în care a fost discutat și utilizat Hobbes în spațiul anglo-saxon sau în cel francez cu felul în care (nu) a fost citit Cantemir în spațiul românesc; n-ar fi complet lipsită de interes analiza lecturii pe care Eminescu și Mill o fac operei lui Tocqueville; tot așa, ar fi profitabil să punem față în față felul în care vorbesc despre capitalism, în anii ’30, doi autori ca Zeletin și Mises.

4. Unii dintre cei care m-au atacat au sugerat că judecata mea referitoare la Eminescu este doar o persiflare, un verdict în registru minor, destinat să acopere ignorarea surselor eminesciene. Refuzînd să răspund cu jigniri, eu voi presupune că toți criticii mei au citit nu doar publicistica politică a lui Eminescu, ci și unele din sursele sale, autorii englezi sau francezi din epoca în care a trăit poetul nepereche. Cum nu mi s-a propus – în replicile adresate – o lectură politică a lui Eminescu, voi sugera două din pistele pe care se poate merge. Una ar fi cea schițată deja mai sus. Lectura din Democrațialui Tocqueville făcută de Mill nu e doar o sursă importantă pentru înțelegerea autorului englez, ci face parte din orice manual serios de filosofie politică, datorită valorii sale universale. Eminescu nu e inclus într-un asemenea manual, tocmai pentru că observațiile sale, chiar și atunci cînd sînt inspirate de lectura lui Tocqueville, nu sînt altceva decît reacții la mediul politic românesc. Coerența lor e limitată, chiar dacă un istoric le poate folosi ca sursă a mentalității din epocă. Mill e filosof, Eminescu doar comentator. Dacă gîndirea lui Mill e un criteriu prea „tare“, să-l comparăm atunci pe Eminescu cu un gazetar la fel de activ ca și el. Să luăm, de pildă, cazul lui Prevost- Paradol: acesta face parte azi dintre clasicii gîndirii politice franceze, dar nu pentru articolele sale polemice, ci pentru volumul La France nouvelle,o definire a democrației și a evoluției sale după 1789. Spre deosebire de Prevost-Paradox, Eminescu nu a produs altceva decît articole de gazetă. Jurnalismul și reflecția sistematică despre politică nu sînt același lucru. Gazeta e un moft.

5. Nu vreau să fac nimic pentru cultura română, așa cum o percepe dl Eugen Simion. Tonul folosit de domnia sa, ca și de d-nii Pruteanu sau Păunescu, nu mi s-a părut potrivit pentru a încuraja dialogul argumentat. Poate ar fi bine să li se spună că polemica nu are aceeași valoare cu critica rațională, așa cum injuriile și insultele nu servesc nici măcar statuii pe care vor să o protejeze de orice privire, în afară, bineînțeles, de cea a domniilor lor.

 

Alexandru PALEOLOGU 

Numai lumea prostiei este omogenă, lumea inteligenței nu 

 

Țin bine minte, și nu sînt singurul, că de prin ’80, în fiecare an, la 15 ianuarie, Geo Bogza mergea la statuia lui Eminescu și depunea o garoafa. Curios lucru, mare parte din cei foarte indignați astăzi de felul cum a fost tratat Eminescu în Dilemanu i se asociau, dimpotrivă, atunci priveau gestul lui ca extravagant, teatral, de o solemnitate căutată. Dar nu-i prea curios dacă ne gîndim că nu i se asociau tocmai fiindcă-l pricepeau foarte bine: între 7 ianuarie, ziua Ei, și 26 ianuarie, ziua Lui, Bogza își găsea să omagieze pe altcineva,pe Eminescu! Cei doi nu mai sînt, intervalul din ianuarie — intens consacrat cultului personalității, s-a dus și el, dar reflexul unora a rămas intact, transferat de data asta asupra lui Eminescu. Cu acești strașnici păzitori nu-i nimic de făcut.

Am întîlnit însă în aceste zile și mulți oameni onești, care nu-și fac din Eminescu o lectură familiară, dar care știu că el este poetul național, „Luceafărul“, ș.a. și care au fost foarte șocați și sincer revoltați de Dilema:cum e cu putință o asemenea impietate?

Pe aceștia i-aș întreba: ce versuri din Eminescu știți dvs. pe dinafară? Și-am afla cu ocazia asta că dincolo de „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie“, „Tu ești Mircea? Cu-mpărate“, „Mai am un singur dor“ – ei nu prea-și amintesc altceva. Poate și „Rugăciunea unui dac“ – doar ca titlu, însă. Dar pe mulți tracomani și maniaci ai lui Decebal „Rugăciunea unui dac“ îi descumpănește, chiar îi revoltă, ca o știrbire a imaginii a ceea ce credeau ei a ști despre daci. Această idolatrie, mai degrabă iconodulie, apare acolo unde faptul sună nobil, la Eminescu, la Decebal. În această idolatrie n-au intrat niciodată Caragiale, nici Kogălniceanu să zicem ei sînt cinici, n-au „imagine“ solemnă și totdeauna tragică. In generația mea, și chiar mai tîrziu, am văzut tineri care umblau cu părul lung, zîmbeau sardonic, detestau rîsul, considerîndu-i o impietate: și se declarau emuli ai lui Eminescu. Dar Eminescu, om foarte inteligent, rîdea din toată inima, îi plăcea compania lui Caragiale – și ce alt „contestatar“ de tabu-uri și de judecăți gata făcute i-ar putea sta pe potrivă lui Caragiale? – se amuza copios de „corosirele“ lui Creangă, alt nonconformist. Eu nu știu ce se va alege de tinerii care au îndrăznit astăzi să se arate în Dilemasătui de clișeele omagiale cu care este sufocat poetul și refractari la imaginea consacrată. Pot spune însă că anumite provocări juvenile întrețin climatul propriu necesar unei bune cunoașteri și înțelegeri a lui Eminescu. Totdeauna am avut suspiciune față de „tînărul modest“: conformist, la „locul lui“, tînărul modest poate fi, virtualmente, o viitoare lichea, după cum bătrînul orgolios, prea sigur de adevărurile sale, este prețios și ridicol și-și pierde farmecul. Omul trecut de o oarecare vîrstă, dacă e inteligent și cultivat, poate să judece detașat, cu destul de multă nuanțare, răbdare, bunăvoință, cu aferentul zîmbet sau chiar rîzînd de anumite lucruri: nu înseamnă că dacă un tînăr face niște afirmații șocante, scrie niște „blestemății“, el este cu necesitate odios, sau devine un iconoclast pe care trebuie să-l punem la stîlpul infamiei. Ce ne facem atunci cu NU, semnat de un oarecare Eugen Ionescu? Discuția ar fi prea lungă. Nichita Stănescu, cel care adesea îl numea pe Eminescu „Mișu“ (!) obișnuia să spună: „Vai de cultura care-l are pe «cel mai mare»!“. Perfect de acord. Numai lumea prostiei este omogenă, lumea inteligenței nu.

 

A consemnat Tita CHIPER

(Dilema, Anul VI •  Nr. 273 •  24 – 30 aprilie 1998)

******

Şi noi, dar, fiindcă suntem înconjuraţi cu un nor aşa de mare de martori, să dăm la o parte orice piedică şi păcatul care ne înfăşoară aşa de lesne şi să alergăm cu stăruinţă în alergarea care ne stă înainte. (Evrei 12,1)

În textele reunite în jurul numărului „Eminescu și cultura română“ din Dilema, fiecare autor își construiește o atitudine consecventă față de scandalul iscat în nr. 265, anul 1998. Dosarul Eminescu reprezintă unul dintre cele mai relevante episoade de după 1989 privind reconfigurarea canonului cultural și a libertății critice în România postcomunistă. Dacă numărul inițial a coagulat în jurul său un val de indignări naționaliste, reacțiile ulterioare — reunite în numărul 273 — au dezvăluit o paletă surprinzător de variată de poziții intelectuale: de la iconoclasm ironic și demascator, la reflexivitate analitică, la demitizare rațională sau la distanță ironică aristocratică.

Privite separat, aceste atitudini sunt manifestări ale unei sensibilități culturale personale; puse însă împreună, ele conturează portretul unei intelighenții – atât juvenile, cât și senescente – care încearcă să iasă din reflexele culturale ale comunismului și ale cultului naționalist. Însă ieșirea nu este nici fermă, nici neechivocă: de multe ori, pozițiile adoptate de autori par să confirme vechiul adagiu cine se scuză, se acuză, mai ales atunci când „libertatea critică“ revendicată devine, paradoxal, o nouă formă de presiune simbolică asupra canonului. Ceea ce urmează este o trecere în revistă a pozițiilor polemice asumate de fiecare autor, modul în care se raportează la „mitul Eminescu“, la adversarii lor și la ideea însăși de cultură critică. Privite comparativ, aceste poziții configurează două câmpuri de atitudine. Pe de o parte, avem autori mai radicali, care folosesc ironia, parodia, satira (Paul-Bădescu, Rădulescu, Bobe) pentru a demasca intoleranța și impostura. Pe de altă parte, avem voci reflexive, de tip „profesoral“ (Lefter, Cărtărescu, Ornea, Preda, Paleologu), care încearcă să transforme scandalul într-o lecție despre libertate, spirit critic și raport matur la tradiție. În toate aceste texte, însă, se regăsește un element comun: refuzul ca Eminescu să fie confiscat de o ideologie naționalist-idolatru și transformarea lui în pretext pentru interzicerea dezbaterii. Apatent, atitudinea autorilor nu este una antie­minesciană, ci antimitologică: ei nu vor „dărâmarea“ poetului, ci eliberarea lui – și a noastră – de sub un cult sufocant.

De fapt, scandalul din jurul numărului Dilemei devine un episod marcant al noii culturi progresiste, denumită cancel culture, avant la lettre: e un moment în care o parte a intelighenției românești încearcă să-și recucerească dreptul la nuanță, la pluralitate și la nesupunere culturală, dar rezultatul este o încercare masivă de a înlătura un reper cultural de valoare european, confirmat de cercetători romani și străini.

Cezar Paul-Bădescu adoptă cea mai explicit „demascatoare“ atitudine. El nu mai pierde vremea să repete că discuția nu era despre „persoana lui Eminescu“, ci despre mitologia din jurul lui; îl interesează mai ales să scoată la iveală trăsăturile morale și intelectuale ale celor scandalizați. Tonul lui e polemic, tăios, uneori pamfletar, dar structurat în jurul a trei acuzații majore: intoleranță, lașitate și incompetență profesională. Paul-Bădescu vede în reacțiile indignate „nostalgia după totalitarism“: pentru el, faptul că unii critici îi numesc „handicapați“ sau „infirimi“ pe cei care nu-l iubesc pe Eminescu dezvăluie o mentalitate autoritară, care vrea să excludă din comunitate orice voce deviantă. A doua linie de atac vizează lașitatea: „greii“ sunt ocoliți, iar furia se descarcă asupra numelor mai puțin cunoscute, ceea ce arată o cultură a „curajului selectiv“. În fine, incompetența – necunoașterea unor autori tineri precum Rădulescu sau Bobe – e interpretată ca semn că „literatura a încetat să-i mai intereseze“ pe unii critici de meserie. Atitudinea lui Paul-Bădescu este, deci, frontală, combativă, cu miză nu doar estetică, ci politică: el vede în scandalul Eminescu un test al maturității democratice.

Ion Bogdan Lefter se poziționează diferit: e mai puțin preocupat de „campania morală“ împotriva adversarilor și mai mult de diagnosticul general al spațiului cultural. Atitudinea lui e reflexivă, analitică, de „strateg al culturii critice“. El regretă că provocarea Dilemei nu a generat o dezbatere profundă, ci mai ales „zarvă“ și stridențe. În mod simptomatic, observă că atacurile au vizat „verigile slabe“, adică textele exagerate, teribiliste, și au ignorat tocmai contribuțiile care ridicau probleme majore, de fond (printre care își include și propriul text). În felul acesta, Lefter deplasează accentul de pe disputa punctuală asupra lui Eminescu spre o critică a mentalității binare: opoziția „apărători/detractori“, „revizioniști/conservatori“ i se pare o prelungire maniheistă a comunismului, cu împărțiri rigide între „buni“ și „răi“. Atitudinea lui e una pseudo-reformatoare și tardivă: el consideră că noua cultură critică trebuie să iasă de sub tutela acestor fantome ideologice și să se construiască pe pluralism, luciditate și dezbatere rațională.

Răzvan Rădulescu răspunde scandalului printr-un procedeu literar: metafora speologilor și a liliecilor. În loc să argumenteze direct, el pune în scenă două lumi: cercetătorii calmi, meticuloși, și liliecii panicați, treziți brusc de lumină. Atitudinea lui este una ironică, de minimalizare a „tragediei“ invocate de apărătorii lui Eminescu. Prin această alegorie, Rădulescu sugerează că tinerii nu au făcut decât să aprindă o lanternă într-o peșteră a miturilor, iar „liliecii“ – adică gardienii canonului – reacționează reflex, isteric, fără să înțeleagă procesul. În partea a doua a textului, el adoptă o poziție explicit civică, denunțând „delictul de opinie“: simplul fapt că spui că nu-ți place Eminescu și că nu crezi în „geniul tutelar unic“ te transformă, în ochii unora, într-un infirm. Atitudinea sa e una de nesupunere calmă: ridiculizează solemnitatea adversarilor, dar își asumă propria marginalizare („din scaunul meu cu rotile“) cu un umor amar, transformând insulta într-un instrument critic.

Mircea Cărtărescu își asumă rolul de „frate mai mare“ al tinerilor iconoclaști, adoptând o atitudine în același timp protectoare și principială. El declară, de la început, că e „mândru“ să fi participat la numărul Dilemei și merge chiar până la a-l numi „cel mai important eveniment cultural de după ’89“. Atitudinea lui nu este îndreptată împotriva lui Eminescu, ci împotriva „asocierii forțate, excesive, tiranice“ dintre poet și națiune. Cărtărescu deplânge transformarea poetului într-un șaman infailibil, în jurul căruia se închide o „frăție tribală“. Reacțiile indignate îi apar ca simptom al „reflexelor autoritare“ încă vii în societate: incapacitatea de a accepta că cineva poate să nu iubească un clasic, fără să fie „monstru“. Atitudinea lui este de apărare a libertății culturale: cere dreptul la gust personal, la disocierea între valoarea unei opere și obligația de a o venera. Faptul că vorbește despre „mașina de îndobitocit“ a învățământului și elogiază „nesupunerea culturală“ arată clar că vede în acest scandal mai ales un simptom structural, nu doar o ceartă între generații.

T.O. Bobe merge pe linia pamfletului și a provocării ludice, ducând la extrem parodia discursului naționalist și antisemit. „Cecurile grase de la boanghinele jidovite“ sunt evident o caricatură a acuzațiilor de „complot antinațional“, iar Bobe le întoarce împotriva acuzatorilor. Atitudinea lui e ostentativ ne-serioasă, dar tocmai această „neseriozitate“ pune în evidență ridicolul solemn al celor care transformă orice critică la adresa lui Eminescu într-o blasfemie. Când citează declarația lui „Puiu“ și îndeamnă „Doamnă și domnilor, contactați-l pe Puiu!“, Bobe nu îl mai atacă pe Eminescu, ci idolatria kitsch, pseudo-mistică, lipită agresiv de numele lui. Atitudinea sa este iconoclastă, anarhică, dar cu o direcție clară: demontarea discursului pompos, emfatic, în care Eminescu este folosit ca pretext pentru un naționalism autentic.

Z. Ornea se distinge printr-o atitudine mai clasică, de istoric literar care își apără, în primul rând, dreptul la spirit critic. El nu idealizează nici demersul Dilemei („nu e nici necesar, nici oportun“), dar insistă asupra „dreptului înalt la opinie“ al revistei. Atitudinea sa este ponderată, rațională, orientată spre clarificare: Ornea reamintește că marii exegeți ai lui Eminescu (Lovinescu, Călinescu, Vianu etc.) au practicat deja o lectură nuanțată, cu „lumini și umbre“, respingând idolatria. El susține deschis că publicistica lui Eminescu conține ideologie „retrogradă, paseist tradiționalistă și xenofobă“ și afirmă că această constatare este „evidentă la lectură“. Cei care se revoltă, spune el, „interzic dreptul la opinie“ și vor să „pietrifice“ o imagine mistificată a poetului. Atitudinea lui Ornea este aceea a unui intelectual liberal, pentru care demitizarea nu înseamnă demolare, ci așezare la locul potrivit: „a se slăbi“ cu idolatria, nu cu Eminescu.

Cristian Preda se poziționează dinspre zona filosofiei politice și adoptă o atitudine analitic-comparativă. El nu are nimic împotriva poeziei lui Eminescu – dimpotrivă, spune explicit că îi place –, dar își revendică competența de a judeca valoarea politică a publicisticii eminesciene. Atitudinea lui este iconoclastă, dar într-un sens academic: arată că, raportat la tradiția filosofiei politice europene (Tocqueville, Mill, Prevost-Paradol), Eminescu este doar un gazetar, nu un gânditor politic major. Concluzia lui – „Gazeta e un moft“ – lovește nu în Eminescu, ci în modul disproporționat în care a fost ridicată publicistica lui la rang de „filosofie politică“. În același timp, el se delimitează de retorica agresivă a unor adversari (Simion, Pruteanu, Păunescu), refuzând să participe la o polemică degradată în invectivă. Atitudinea lui e sobră, rece, orientată spre demontarea unei iluzii: aceea că orice text al lui Eminescu ar trebui automat sacralizat.

Alexandru Paleologu propune, în stilul lui caracteristic, o atitudine de distanță ironică, dar împăciuitoare. El nu intră nici de partea „paznicilor“ isterici, nici complet de partea tinerilor iconoclaști, ci încearcă să reintroducă nuanța. Amintind de gestul lui Geo Bogza (garoafa la statuia lui Eminescu în plin cult al lui Ceaușescu), Paleologu sugerează că mulți dintre cei care acum se arată scandalizați de „impietate“ nu au nici ei un raport autentic cu poetul: ieri ignorau semnificația gestului lui Bogza, astăzi apără cu zel o imagine solemnă, stereotipă. El vorbește critic despre „idolatrie“, despre imaginea rigidă a lui Eminescu, dar apără ideea că „anumite provocări juvenile“ sunt utile, pentru că întrețin un climat de interogație, fără de care cultura moare. Atitudinea lui e liberal-aristocratică: deplânge uniformizarea („vai de cultura care-l are pe «cel mai mare»“) și formulează una dintre ideile-cheie ale întregului număr: „numai lumea prostiei este omogenă, lumea inteligenței nu“. Prin aceasta, el legitimează diferența de opinii și respinge atât cultul unitar, cât și condamnarea pripită a tinerilor.